Născut într-o familie din zona de Codru, mama (decedată timpuriu, în 1950) fiind descendentă dintr-un neam țărănesc de origine voievodală, Mihai Olos și-a petrecut copilăria în strânsă legătură cu lumea sătească și străvechile tradiții, între care arta cioplitului și cultura folclorică au rămas engramate în sufletul viitorului artist.
A urmat cursurile școlii primare și gimnaziale în satul natal, apoi liceul la Baia Mare, după care se înscrie, în 1959, la Institutului pedagogic pentru învățători, de unde se transferă la Institutul pedagogic de 3 ani, secția de pictură (absolvită în 1963). La Cluj, cunoaște câteva personalități (Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga etc.) și colegi din generația sa, dobândind o foarte bună orientare în arta românească clasică și modernă, audiind conferințele ținute la Institutul „Ion Andreescu” de critici de artă, printre care se află și viitorul său susținător, Petru Comarnescu.
În 1963, devine profesor de desen la Școala Populară de Artă din Baia Mare, unde exista mai vechea colonie de pictură, în colonia filialei de atunci aflându-se cunoscutul sculptor Vida Geza, autorul Monumentului Țăranilor Martiri de la Moisei (cioplit în lemn în 1966 și în piatră în 1972) și al Monumentului ostașului român din Carei (1964).
În perioada 1969-1972, am cunoscut o parte din oamenii de cultură și artă din Baia Mare, călăuzitorul meu printre artiști fiind pictorul originar din Buzău, Nicolae Apostol (n.1939), absolvent al Institutului „Nicolae Grigorescu” din București, al cărui atelier se afla, undeva la etaj, în cadrul Coloniei de pictură, pe strada Victoriei. Acolo am cunoscut o parte din artiștii băimăreni (Ilie Cămărășan, Traian Hrișcă, Iosif Balla, Mihai Olos etc.), dar și la vernisarea unor expoziții în sala de la parterului blocului-turn din apropierea podului de peste Săsar ori la Casa de Cultură a Sindicatelor, ba chiar la Cinematograful „Dacia”, din apropierea modernei clădiri a Consiliului Județean Maramureș, cu 800 de locuri, dat în folosință în 1968 (acolo Mihai Olos a câștigat concursul pentru decorarea unui perete din hol, după care va pleca în Japonia, la Expo Osaka, pentru a vedea operele unor importanți artiști din lume). Lucrarea din 1971 de la cinematograful „Dacia” ilustrează o artă monumentală cu program cinetic (Serie de 48 de plăci de aluminium/120 m2), executată de cel care se va dovedi nu peste mult timp inițiatorul inspirat al unor happenings: Evenimentul Aur-Grâu - la minele Herja (1972); Pământul (Cuhea, 1973); Comunicația vizuală / Dedeochiul (Giessen, 1978); O statuie umblă prin Europa: I. Întâlnire cu Gaudi, Barcelona; II. Întâlnire cu Beuys, Düsseldorf (1978).
Profesor fiind la Școala Populară de Artă, participă deopotrivă și la viața literară a orașului, frecventând cenacluri și scriind poezii, publicând deopotrivă desene în ziarul local „Pentru socialism”, în culegeri locale și în antologii din țară. De acum datează și primele interviuri. Se căsătorește cu Ana, asistentă la Institutul pedagogic de 3 ani din Baia Mare, dobândind locuință și atelier în colonia pictorilor.
A participat cu lucrări la expoziții județene organizate la Baia Mare, Borșa, dar și la București, bucurându-se de sprijinul unor prieteni, artiști și scriitori (sculptorul Ion Vlasiu, pictorul Constantin Dipșe, poeții Ion Papuc, Gheorghe Pituț, Nichita Stănescu, Ion Horea). Acum va fi remarcat de criticii de artă Ion Frunzetti, Nicolae Argintescu-Amza, Olga Bușneag, Constantin Prut, Alexandra Titu, mai apoi de Mihai Drișcu ș.a., însă susținătorul lui va fi Petru Comarnescu, cel care îi va duce, la Chicago, lui Mircea Eliade catalogul expoziției de la Baia Mare și cu programul viitoarei expoziții personale de la Galeria „Simeza” din București, însoțite de poezia Pădure, scrisă de Mihai Olos în 1967, în urma impresiei puternice ce i-o lăsase nuvela „La țigănci”, publicată în același an în „Secolul XX” (volumul de nuvele va apărea în 1969, la E.L.U.). Mircea Eliade îi va mulțumi într-o scrisoare aflată în arhiva familiei:
„10 Ianuarie 1968
Stimate domnule Olos,
Aceste câteva rânduri ca să-ți mulțumesc (cu întârziere) pentru poezia „inspirată” de La Țigănci și pentru trimiterea programului expoziției de la Galeriile de Artă. Din (aproximativele) reproduceri îmi dau seama cât am pierdut nevăzând cu ochii mei tablourile expuse la București.
An Nou fericit!… și spor la lucru. Al Dvs cu cele mai sincere sentimente
Mircea Eliade.”
În 1967, tânărul artist face parte din lotul celor 13 expozanți, cu prilejul Colocviului Brâncuși de la București, având prilejul de a-i cunoaște pe brâncușiologii de mare prestigiu Carlo Giulio Argan, Palma Buccarelli, Carola Giedion Welcker, apoi, la Centenarul Brâncuși, din 1976, pe americana Athena Tacha Spear (lucrarea „Păsările lui Brâncuşi” de Athena T. Spear a fost tradusă în românește la Editura Meridiane de Ana Olos), pe Helga Fessler din Germania ș.a.
În perioada 1965-1976, călătorește în străinătate, vizitând expoziții importante și legând prietenii (Budapesta, Praga, Bratislava). În Italia, vizitează Bienala de la Veneția, în 1968-1969, cu participarea celor mai cunoscuți artiști europeni și americani. În Italia va deschide prima sa expoziție personală din străinătate, la Galeria Felluca, expunând picturi pe pânză, lemn sau sticlă, precum și sculpturi în lemn de mici dimensiuni. Expoziția se va bucura de aprecieri favorabile, fiind popularizată de presa italiană.
În 1973, în cadrul unui colocviu la Societatea „Eminescu”, are loc întâlnirea artistului cu Paul Miron, profesor de romanistică la universitatea din Freiburg, care îi va facilita să participe la expoziția Documenta 6 de la Kassel (1976). Acum începe colaborarea cu Joseph Beuys și alte călătorii. În cadrul acestei colaborări, Mihai Olos își va prezenta și desena modulul pentru Orașul Universal și datorită aceluiași mentor va obține un Lehrauftrag la Universitatea din Giessen, pe timp de șase luni, având timp să-și pregătească lucrări pentru noi expoziții.
Va călători la Paris, unde ar fi dorit să deschidă o expoziție și va cunoaște mari personalități ale exilului românesc, de la Mircea Eliade, Emil Cioran și Ștefan Lupașcu, la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.Călătoriile acestea prin orașe importante cu tradiții de artă monumentală (din Franța, Spania, Portugalia, Italia, Danemarca, Grecia, Turcia) îi vor stârni interesul pentru proiectul „O statuie umblă prin Europa”, o serie de instantanee fotografice cu modulul Orașului Universal.
Printre criticii de artă care au comentat lucrările lui Mihai Olos, putem aminti pe Marin Mihalache (Pictura românească în imagini, 1970), Octavian Barbosa (Dicționarul artiștilor contemporani contemporană,1975), Constantin Prut (Dicționarul de artă modernă,1982), Alexandra Titu (13 pictori contemporani, 1983), Olga Bușneag, deși, în acest deceniu de teroare ideologică, va fi supravegheat de poliția politică, întocmindu-i-se DUI („Efemeristul” și „Oșanul” din dosarul de urmărire informativă expus la retrospectiva de la Muzeul Național de Artă Contemporană din 2016-2017). Este o perioadă plină de lipsuri și greutăți pentru întreaga familie cu trei copii, artistul fiind urmărit într-un mod special, prin corespondența primită și înregistrări telefonice. Concediat de la Muzeul Județean în 1984, artistul va fi obligat să vândă, prin magazinul Fondului Plastic din Baia Mare, obiecte artizanale...
Criticii consideră că o schimbare de perspectivă în viziunea artistului se produce odată cu seria de picturi „Mătrăgună”, realizate sub influența expresionismului german, din 1982 de la Muzeul Literaturii Române, valorificând o temă de folclor magic , evidențiată și de Mircea Eliade.
În 1988 pleacă în Germania, pregătind o expoziție cu picturi și sculpturi în Olanda, care se va bucura de un catalog cuprinzător editat de directorul muzeului din Nijmegen.
Nefiind în țară în timpul evenimentelor din 1989, dar dezamăgit de turnura pe care o va căpăta societatea românească, se gândește să plece în Germania, ceea ce se va realiza după divorțul din 1993, recăsătorindu-se cu o veche cunoștință, Helga Fessler. Nu rupe legătura cu țara, astfel că în 2010, cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viață, i se organizează o expoziție la Baia Mare, apoi alta la Muzeul Bruckenthal din Sibiu. După moarte, în mai 2016-octombrie 2017, la București se organizează o expoziție retrospectivă, consacrând imaginea de artist plastic contemporan important, cu o contribuție de seamă la îmbogățirea patrimoniului cultural-artistic.
Artistul plastic Mihai Olos a expus, începând din 1965, atât în țară (Baia Mare, Borșa, Timișoara, București, Sighetu Marmației) cât și în străinătate (Italia, Germania, Olanda, Ungaria, Franța, Cehoslovacia, Polonia, Uniunea Sovietică, Japonia, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Slovenia, Anglia, Spania, Elveția, China, Belgia, Grecia, Turcia).
Opera sa, o parte aflată în colecții internaționale, a fost premiată cu premii, medalii și diplome de excelență, din 1970 până în 2012.
Pe lângă aprecierile critice de specialitate, o contribuție restitutivă importantă are, iată, profesoara de engleză Ana Olos, fosta soție, autoare a volumului „Mihai Olos. La poveşti în casa de paie” (Fundaţia Triade, Timişoara, 2015), prozatoare, eseistă și traducătoare. Are peste o sută de studii de specialitate publicate şi şase cărţi, iar teza de doctorat şi-a construit-o pe tema relaţiei dintre Blaga şi T.S. Eliot. În 2024, se retipărește cartea „La povești în căsuca de paie. Mihai Olos visând la orașul-sat universal” (Pandaprint, Baia Mare, 2024). Pe lângă unele „fragmente de jurnal”, volumul amintit cuprinde convorbiri dintre Mihai Olos și Ana Olos, ce au avut loc în deceniul al optulea al secolului XX, 1970-1980, precum și evocări ale unor întâlniri memorabile avute de artist cu personalități ale culturii și literaturii române (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru).De reținut că aceeași devotată prietenă și mamă a trei copii, i-a mai publicat artistului traducerea din Milarepa, având în vedere și alte scrieri, unele deja apărute prin periodicele vremii.
„Mihai Olos – aprecia criticul de artă prof. univ. dr. Alexadra Titu - este unul dintre artiștii care au contribuit radical la înnoirile de atitudine și limbaj artistic în arta românească din a doua jumătate a secolului XX, influența programului său de explorare a mediului cultural zonal și a resurselor cosmopolite, continuând să amprenteze demersurile angajat inovatoare ale actualității.”
***
Volumul de poezii APE MOARTE, conținând ilustrații și desene de Mihai Olos, apare sub îngrijirea Anei Olos, partenera de viață a artistului (1965-1993). Pe lângă cele 50 de piese ale volumului, dactilografiat încă din 1974, dar autorul exprimându-și dorința de a apărea postum, sunt publicate și alte 35 de texte într-o secțiune Addenda. Cartea apare la zece ani de la dispariția artistului și reproduce „cele 50 de poezii din volumul conceput de el în anii șaptezeci și intitulat Ape moarte, pe care a renunțat să-l mai publice...” Furnizându-ne câteva informații „sumare despre relația lui Mihai Olos cu poezia”, postfațatoarea precizează că debutul poetic al artistului avea loc în ziarul băimărean „Petru socialism” în 1958, cu poezii compuse pe când fusese învățător suplinitor în Oaș. Prin 1962, încă student, participa regulat cu lucrări de pictură la expoziții din Baia Mare, iar ca profesor de desen la Școala Populară de Artă frecventa cenaclurile din municipiu și județ, scriind articole pe diferite teme. În 1967 este inclus, alături de alți concitadini, în culegerea „O sută de poeți. Versuri ale tinerilor din cenaclurile literare” (Casa Centrală a Creației Populare, București, 1967). În 1973, îi mărturisea într-un interviu lui Vasile Radu Ghenceanu, președintele Cenaclului „Nord” din Baia Mare, că citește , „după marele Eminescu, pe Arghezi și pe cei trei B, Blaga, Barbu, Bacovia”, cărora le adaugă pe contemporanii Emil și Dan Botta și pe A.E. Baconsky. Într-un alt interviu acordat lui Zorin Diaconescu, în „Astra” (nr 12/1984), elogiind poezia eminesciană, mărturisea „cu umilință, sunt și eu un autor amator de poeme”, ceea ce „ar explica – observă Ana Olos – de ce a renunțat la tipărirea volumului”. Sunt amintite, apoi, încercările lui Mihai Olos, alături de Ion Bogdan (D. Iuga) și Mihai Cupcea, de a iniția o revistă care să promoveze mișcarea literară și plastică locală (în iunie 1968 a apărut caietul de „Plastică și poezie”, redactat de Mihai Cupcea. Apoi, împreună cu Ion Bogdan, au tipărit foaia „Măiastra” în cinstea Centenarului Brâncuși (1976), urmată de micile „Caiete Măiastra” și, în sfârșit, culegerea literară „Măiastra” (1982) editată de Ion Bogdan. Tot în 1982 au scos „Calendarul Maramureșului”. Prin anii 80, la fel ca Nichita Stănescu sau alți poeți, „Mihai Olos, inspirat de performence sau happening, a început să-și dicteze poemele aparent sau chiar improvizate, acest mod «dictatorial» continuând și după 1990.”Ceea ce însemna o întoarcere la oralitatea poeziei populare, la funcția magică a incantației, „poetul devenind el însuși «dictator» în contextul dictaturii.” Apoi, încerca să-și strângă textele de la cei care le-au notat, revăzându-le și publicând o parte din ele în reviste... Altele au rămas în continuare la „scribii” ocazionali, iar după dispariția artistului „modul de editare și dreptul de publicare/ tipărire a acestor improvizații (...) rămâne o problemă deschisă”.
În prefața „Mihai Olos poetul”, semnată de vechiul amic Ion Papuc, poet el însuși, se subliniază un gest „profund reparator”: apariția, la vreo doi ani după dispariția artistului, a volumului „Mihai Olos” (Editura MNAC, 2022) evocând spiritul polimorf, complex al acestuia (pictor, sculptor, grafician, arhitect, poet, muzician, geniu al improvizației și oralității, filosof-țăran), o retrospectivă a operei „celui mai inventiv maestru al abstracționismului românesc: Mihai Olos”. Poemele, apreciază dl Ion Papuc, sunt „cu adevărat moderniste”, nefiind vreo „anexă” a activității sale de artist plastic, ci „constituie operă în sine” ce trebuie „judecată raportând-o exclusiv la istoria poeziei”. Criticul constată „superioritatea acestui poet prin raport cu congenerii săi”, Mihai Olos dovedindu-se un poet „de un modernism acut (care) își scria poemele ca fără dată, în pură ucronie”. Înrudirea unor vădită față cu Ion Barbu dar și cu alți doi discipoli ai ilustrului matematician, Dan Botta și Horia Stamatu, mărturisește aceeași „importanță mare acordată folclorului nu doar în tehnica versificației ci și ca tematică”. Amprentată vădit de acest duh al rostirii populare, poezia lui Mihai Olos cultivă diferite procedee, precum descântecul, poezia pentru copii, orația, elemente onomatopeice (de felul „Ciocota bocota sfârr” sau „stingerea/ ninge rea/ suflă lumina/ ghețarii pe mare/ un pas pe șanț/ țî-țî-țî-țî”), lexeme de neaoșă rostire țărănească (învețeminte, aminosirăm, prilaz, a înfructa, depleie, pietrării, mulțumitură, batâr, de străinat, vârtelnița, a dripăli ș.a.), chiar creații lexicale imposibile: „m-au cuprins într-un pătrat/ soafurele alfububu/ fără tirgune a fost noaptea” (Din numărătoarea mare).
Dincolo de astfel de versuri lăsate neplivite, în devălmășia ierburilor sufocante, apar și insule de sublim, precum această imagine a poetului stăpân peste alodiul voievodal, conștient de înaltu-i destin:
„drept e voevodatului din liră
cu ghiers cutremurat mă închin
os bărbat de cine ctitoriră
luminos înaltul destin
.................................
pasăre friptă la limbă
inimă cine te schimbă
peste lume dor și nor
peste plânsurile lor”
(Din numărătoarea mare)
Obsedat oarecum de numerologie, în cele șase secvențe ale poemului „Experiență”, poetul încearcă cu o baghetă „numerele”, goale pe dinăuntru, făcându-le să vibreze ca un diapazon cu varii sensuri și semnificații, fie adunându-le, fie observându-le cum se comportă „la un cenaclu numerar”, fie exprimând un „poem de ură pentru numărul 6” sau pur și simplu constatând cum „Mă plictisesc bătrânii” de 99, 84, 72 de ani, dar și cei de 48, 31, 23, 16 ori 6 ani, „bătrânii cei fără vârstă/ bătrânii de orișice vârstă” (Experiență). Într-un Descântec, avem semnificații ale semnului infinit, un opt pus la pământ, cu sugestii străvezii la un „popor docil”, pus la pământ ca un semn al infinitului din aritmetică: „Un opt cu amândouă zerourile întreolaltă/ pe malul cu tină în baltă/ popor docil moale și cald/ ca un sac de ciment/ în cămașa albă de hârtie/ infinit fii tu la prezent/ încât să te pot scrie/ și fără mâna de urât...”
Într-o „Glosă” întâlnim sintagmele gândite pentru volumele proiectate: „acestea fiind toate primitele de-a gata/ sudori și lacrimi ape vii și moarte/ descoperirile coboară prin ani de întuneric/ muzica sferelor fermecător deșarte” (s.n.)
Uneori, poetul recurge la procedeul intertextualității, reluând versuri eminesciene precum „râul ramul” sau „peste codri trece lună”, dezvoltând apoi o muzicalitate stranie de peisaj lunatic în care răzbat, cum într-un ironic răspăr, „orăcăit de broaște” și „tăceri prelungi de pește”: „peste codri trece lună/ peste nouri peste ceruri/ cine cântece îmbună/ de aceste adevăruri// numa apa de cunoaște/ cântece și prelungește/ în orăcăit de broaște/ în tăceri prelungi de pește” (Trampling).
Dacă în „Imn” avem un frumos poem al iubirii, de expansivă solaritate, în Mulțumitură poetul rostește un fel de „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, dar pe coarda strunită a unei melodicități înălțându-se într-o răsucită prozodie, ca o flăcăruie prelungită de candelă în veghe neînserată: „României/ vița viei/ și un fir/ de trandafir// Patrie înflori-li-le/ horele și horile/ patrie lumini-le/ lumile luminile// datinile/ clatini-le/ dorurile/ coruri-le// corurașe/ te corindă/ vrăji vrăjmașe/ nu te prindă// fără vină/ venerând/ neamuri vină/ rând pe rând// nemurind/ adeverind/ neamuri vină/ în corind// numele/ renumele/ drumul tău/ îndrumă-le// veci de veci/ să petreci/ omenire-n omenie/ viță verde Românie.”
Într-o Orație plină de duh melodic, poetul toarnă ideea „sămănătorului”, care, cu „gând zmâcit”, aruncă în brazdă semințele gândului creator: „Trecu ploaia secetând/ peste lutul cel flămând/ trecu seceta cu apă/ la fântâna care crapă/ am venit și noi cu-n gând/ mai zmâcit decât plăpând/ nici mâncat nici adăpat/ numai bun de semânat// faceți bine de-ți ierta/ noi în cuib l-am așeza/ ori în brazdă începută/ de
nu cuc batâr cucută.”
În varii contexte imagistice, simbolismul creatorului trimite de cele mai multe ori la cériștea cu „roade în albastru” din care izvorăsc fulgerele, menite să lovească „trunchiul meu” și să-l transforme într-un fir de fum înălțându-se „mult mai sus mult mai departe”: „Fulgere mi-ați încrestat / coaja trunchiului curat / Jocul vostru mă irită / în stagnarea de-o clipită / dar cumplită, dar cumplită/ înrădăcinat sunt pomul / sterp de roade în albastru / în avânt înfrânt și sânt / fără poamă fără astru / și mă clatină în vânt / dorul de-a ieși din mine / rădăcina mă tot ține. // Fulgere pătrunde-ți-mi / voi cu foc de înălțimi / fibra trunchiului de lemn / dați-mi zbaterea deplină / să mă zmulg din rădăcină / să-mi apropii în tării / degetele mijlocii / și atingerea să deie / o continuă scânteie / ce se-nalță-n timp se vâră -/ trupul meu să fie-o dâră,/ trupul meu să-i fie fumul / astrul meu să-ntoarne drumul / împletindu-vi-l să poarte / mult mai sus mult mai departe / mult mai sus mult mai departe” (Fulger în sus).
Imaginea admiratului poet „mut ca o lebădă” din Lancrămul transilvan coagulează în acest poem lapidar: „Treceam prin Lancrăm prin satul/ poetului Blaga/ femeia oricum am văzut-o/ bătrână și singură/ din Miorița și numai întoarsă.” Sau acest terțet încifrând în îndemn etic, de exhortație sapiențială: „Ferește piatra asta/ în ceasul dinaintea foamei tale/ de răsuflarea câinilor.”
Unele versuri trec dintr-o poezie în alta, dând impresia că avem de a face cu variante, precum poemele siameze „Din fragmente și lingamuri” și „În figuri”, de un expresionism iconic (vecin cu „Uvedenrodele” barbiene) trimițând la lingamurile Shiva din siturile harapiene...
Altă poezie, precum Corinda, este un veritabil spectacol lexematic, sugerând atmosfera hibernală a satului cu transfigurarea mitului christic : „Din granit și de cuvinte / de la grâu semn și curat / la dalbe sărbătorile sfinte / fierul vinul a stricat // cură piatră din merinde / cer la sărbători și sfinte // dar semințele în pietrării/ tot grâu de cremene au răsărit/ peste prilaz cu pleoapele mării/ sub sceptrul de foc aurit// ca de paie și pândar / crapă piatră în zadar / și măr roșu de îngheț / și strugur creț // mulțam gazdă de mulțamul tău / de pupăza de lignit / bine că n-a fost mai rău / de vinul sporit cu fier/ unde s-a născut de au și răstignit / pe înălțatul la cer”.
În cronica sa din „Nord Literar”, criticul și istoricul literar Mircea Popa, fost coleg de studenție clujeană cu Mihai Olos, aprecia că „Aderența (poetului) la solul natal e una primordială, așa cum o reflectă versul său dur, străbătut de puternice neliniști existențiale, dar plasat într-un orizont geografic specific, moștenit din moși-strămoși, cultivând cu ardoare o arhaitate impusă, pe care nu dorește s-o schimbe cu trecătoarele mode și metamorfoze accidentale. În armonie cu acest statut funciar, poetul putea fi întâlnit îmbrăcat ca un autentic țăran, cu cioareci și țundră oșenească, cu chimir și clop îndătinat (cam la nivelul unui Leșe atemporal), lucrând la un moment dat chiar la Centrul Artistic Baia Mare, printre tâmplari și cioplitori în piatră și lemn, cărora le arăta multă considerație, socotind arta țărănească (inclusiv folclorul) determinantă pentru spiritualitatea neamului.” (Mihai Olos – artistul rebel și maramureșeanul inconfundabil, în „Nord Literar”, nr. 11-12 (270-271), noiembrie-decembrie 2025).
Destul de restrânsă, încât poate fi strânsă ușor într-o carte anume, poezia lui Mihai Olos comunică în mod direct dar și secret cu opera sa artistică, în primul rând cu figurile unui „desemncontinuu”, între modalitățile de exprimare vizuală și lirismul imaginației sale devălmașe existând corespondențe de viziune și concepție, de abstractizare geometrică și lingvistică. Autorul lasă impresia unui lirism confortat într-o anumită manieră de creație expresionist-melodică, fără evoluție, și așa cum arta trăiește din căutarea unor expresivități compozite, tot așa și poezia, merge pe o scală, când mai armonios inteligibilă, când mai bruiată de emisii prozaice, când nu devine prilej de exerciții joculare, experimentale, pe teme din cele mai serioase și grave.
Există în toată această căutare identitară a spiritului creator o „voce” în care realitatea este filtrată / transfigurată până la esență și lamură, precum vatra natală în „Aur” sau comunitatea țapinarilor în „Tăietorii de lemne”, în general o lume trăind în aromele și mirosurile grele de obârșie codreană, vădind deopotrivă o specificitate indimenticabilă a rostirii poetice.
Cu volumul amânat postum „Ape moarte” și cu altul care ar fi trebuit să se numească „Ape vii”, artistul Mihai Olos își atestă originala individualitate creatoare, ferindu-și poezia de eventuale anexări generaționiste, navigând între șaizeciști și șaptezeciști cu ajutorul unui astrolab ce-i asigură orientarea perfectă și grație unui vocații devenită instinct creator sigur și rezistent în timp.
Zenovie CÂRLUGEA
Tg.-Jiu, 24-25 ianuarie 2026
