Fragmente din mărturia unui securist pocăit

Prima doamna a ţării, Elena Ceauşescu avea o deosebită bucurie când îi prinde pe creştini, mai ales pe cei ce treceau graniţa prin Timiş. Şi mai ales familii, ca să fie inchişi soţ şi soţie  iar copiii să rămână prin orfelinate, ca să fie distruşi, adică familii distruse. Avea o bucurie enormă pentru aşa ceva. Informatorul mă anunţa că din biserica penticostală din Hunedoara un grup de 17 inşi va trece graniţa dincolo, spre lumea liberă. Vai ce bucurie pe mine că-i prind pe toţi, am zis eu, şi le voi pune cătuşele şi îi voi duce plocon lui tovaraşa: Poftim pocaiţi prinşi la graniţa ţării! Mi-am pregătit cadrele, mi-am pregătit echipajele, am întărit paza cu soldaţi aflaţi în termen, aproape era om lângă om la graniţă, exact locul pe unde trebuia să treacă călauza cu „infractorii”. Informatorul era în adunare, bineînţeles, ăla ştia ce spune, era un caz autentic, real, nu era o poveste. Şi noi aşteptam din moment în moment să apară pocăiţii. Dar nu mai apăreau. La un moment dat vine o căruţă cu nişte ţărani, cu niste pălării, localnicii. Şi au început să sape la porumb, şi până au săpat, au săpat, au ajuns până în capăt aproape de granita, ca acolo e porumb, se seamana locul. La un moment dat lasa sapele jos si trec dincolo, fuga. Ăia erau pocăiţii. Dumnezeu le-a dat înţelepciune. Domnul Isus era cu ei, de fapt, si deloc cu noi. Am ramas asa de manios, si imi mancam mainile, ca ce raportez eu acuma la generalul Pacepa, pentru ca el era şeful nostru. Ce spun eu acuma?! De fapt mâine sunt un soldat prost din gradul de maior. Asta ştiam.  Că mă degradează imediat, sau peste câteva zile voi fi în fabrică un simplu muncitor. Şi mi-era groază. Cum au putut să-mi scape, cum am putut să nu gândesc eu?! Ei, cum or fi săpat, nu m-am dus să mă uit eu, repede or fost în capăt,  acolo cu sapele, şi au trecut. Şi ne mai făceau şi din mână aşa şmechereşte – TAI, TAI, TAI!!!

                                                             Petru Rusu