miercuri, 31 iulie 2013

Absolutul şi libertatea

1.      “Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3,14)
Lumea n-a fost făcută din nimic , ci din preaplinul lui Dumnezeu. Pentru că nimicul, golul este o abstracţiune filosofică cu rol aparent consolator pentru limitativul demonstraţiei logice, în fond o capcană conceptuală cu consecinţe sterilizante pentru orgoliul uman. O formulare cu adevărat vrednică de om ar fi următoarea: nimic nu există în afara lui Dumnezeu, iar omul este un nimic în raport cu Dumnezeu! De altminteri, demnitatea şi înţelepciunea omului consistă în conştiinţa nimicniciei lui în raport cu Absolutul divin. Prin urmare, Dumnezeu fiind totuna cu absolutul şi eternitatea, El stă faţă-n faţă doar cu Sine Însuşi, şi nu se poate defini decât prin propoziţia tautologică de esenţă translogică, hărăzită auzului lui Moise: Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenţă iradiază din El, deoarece El este aici şi pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, ”Unitatea tuturor unităţilor” cum splendid afirma Petre Ţuţea.
Iată de ce toate încercările de a-I demonstra inexistenţa, rămân doar la stadiul penibil de speculaţii clădite pe fundamentul şubred al neliniştilor şi rătăcirilor omului căutător, ce se lasă amăgit de iluzia descoperirii adevărului doar cu ajutorul raţiunii. Dar însuşi Kant a recunoscut că celebrele lui antinomii (Lumea are un început, lumea n-are nici un început; lumea este simplă, lumea este compusă; lumea are o cauză exterioară ei, lumea n-are nici o cauză; în lume există numai necesitate, în lumea există şi libertate) a recunoscut, deci, că aceste mult-lăudate antinomii reprezintă rătăciri ale raţiunii pure în căutarea Absolutului! De altfel, cum să ajungi la Adevăr atunci când te străduieşti din răsputeri să dovedeşti că El nu există?!…
Filosofia vorbeşte de adevăr relativ şi adevăr absolut. Dar după opinia lui Petre Ţuţea, ”Mai multe adevăruri, egal lipsă adevăr!” Există deci un singur Adevăr, şi acesta este Dumnezeu. ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, ne învaţă Mântuitorul în Ioan 14,6. Nu face afirmaţia că este o cale, ci că este Calea (iată alte splendide nume ale lui Dumnezeu), altfel spus singura cale posibilă de-a cunoşte viaţa veşnică şi Adevărul în frumuseţea, bunătatea şi forţa-I absolută. Soluţia- mântuire sau pieire – este la îndemâna fiecărui om prin imensa libertate cu care am fost dăruiţi de-a ne hotărî destinul. Însă nu raţiunea – nici cea ştiinţifică, nici cea filosofică – nu reprezintă modalitatea sigură de-a accede în transcendenţă, adică de-a merge pe urmele Mântuitorului în vecinătatea divinului. Singura modalitate viabilă rezidă în credinţă, urmând pilda Domnului Iisus de-a fi smerit şi iubitor.
Când Vasile Pârvan vedea istoria în dublu sens – ascensional şi decensional, poate că avea în faţa ochilor minţii traseul descensional al lui Iisus – întruparea lui ca Om în vederea izbăvirii noastre, apoi traseul ascensional – înălţarea Lui la cer după înviere. Din acest motiv Ţuţea spunea că istoria trebuie văzută bipolar: ”Când oglindeşte susul ea este un vehicul al realului, iar când oglindeşte josul este un vehicul al aparenţei”.
Iisus a efectuat o tăietură în istoria umană. El reprezintă piatra unghiulară aşezată la temelia noii istorii morale a omului apăsat nu numai de conştiinţa păcatului originar, ci şi conştiinţa atentatului criminal la Iubire şi Puritate. Mântuitorul este incomparabil superior tuturor filosofilor şi făuritorilor de istorie, deoarece, după fermecătoarea expresie a mărturisitorului Petre Ţuţea, “El reprezintă Absolutul divin care punctează istoria”.



Hamilton face o distincţie extrem de subtilă între Absolut şi infinit: ”Absolutul înseamnă necondiţionatul limitat, iar infinitul necondiţionatul nelimitat”. Prin urmare, Absolutul îşi exercită autoritatea Sa eternă şi binefăcătoare prin limitele impuse de voinţa Sa, deci prin impunerea condiţiilor creatoare, în timp ce infinitul reprezintă o desfăşurare ternă, monotonă şi sterilă, altfel spus neantul în nulitatea lui egală şi etern necuprinsă, o abstracţiune dizolvantă ce încremeneşte raţiunea prin groaza inspirată de neputinţa în faţa inexistentului.
Fiind pretutindeni, El este prezent şi în noi, căci la El timpul devine neputincios, trecutul şi viitorul se îneacă într-un prezent continuu ce alimentează veşnicia. Cât de liniştitoare este propoziţia: ”Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui!” Atunci cum putem să ne închipuim că Dumnezeu l-a făcut pe om din plictiseală şi că soarta omului este o biată jucărioară în mâinile acestei ”Forţe Implacabile ”?! Imaginea unui Dumnezeu intolerant, chiar crud şi rău cu creaţia Sa, este o slabă consolare pentru cei ce şi-au făcut un crez din încadrarea faptelor lor abominabile în anumite texte biblice intenţionat răstălmăcite. Nimic mai dăunător pentru sănătatea morală a respectivilor, pentru uşurinţa cu care se îndepărtează de mântuire din cauza trufiei şi a unor calcule înjositoare.
Să ne amintim că omul anterior păcatului originar era înconjurat de un bine necuprins, binele ce izvora cu blândă generozitate din Atotputernic. Prin neascultare, mai exact prin ascultarea unor poveţe opuse îndemnurilor Creatorului, omul de dovedeşte nedemn de grădina Edenului. Proba cu pomul din mijlocul grădinii este actul de naştere al conştiinţei omului, o conştiinţă capabilă să disocieze binele de rău, deci capabilă să-şi măsoare decăderea datorată greşelii săvârşită prin neascultarea hrănită cu curiozitate. Pentru ieşirea din starea în care l-a aruncat păcatul, omul are datoria să dovedească fermitate în ascultarea poruncilor divine. Numai astfel va învinge ispitele şi va accede la starea anterioară păcatului originar.
Se nasc următoarele întrebări: Dacă Dumnezeu este Binele întruchipat, se cheamă că răul fiinţează înafara Lui? De ce urmaşii lui Adam, nesfârşitele generaţii ce i-au succedat, trebuie să tragă ponoasele pentru neascultarea acestuia, iar răul pământean nu este nici măcar limitat, necum să fie stârpit?
Tot ce există, văzutul şi nevăzutul, totul este rezultatul actului de voinţă al Atotputernicului. Până la degradarea omului prin păcat, exista un Univers moral netulburat, graţie absenţei unor intenţii opuse ori în dezacord cu voinţa divină. Mărul furat a creat o perturbaţie în armonia desăvârşită a Universului, prin admiterea de către Creator a unor tendinţe umane ezitante, oscilante, ba chiar în contradicţie cu traseul liniar-moral pe care El îl aştepta de la om. Fără ştirea lui Dumnezeu n-ar fi fost cu putinţă, fiindcă atunci El şi-ar fi pierdut atributul de atotştiutor. (Iată, spune Ţuţea,  cum universul moral al omului se sprijină pe un măr furat, după cum universul lui ştiinţific se sprijină pe un măr căzut – celebrul măr care, zice-se, l-ar fi inspirat pe Newton în descoperirea Legii atracţiei universale!)
 Înseamnă că substanţa divină este în acest mod alterată şi că răul s-a infiltrat până şi în persoana Sa revelată prin creaţiune? Nu, deoarece acest rău ţine de condiţia degradantă a omului muritor, deci operează la nivelul imanentului, al aparenţelor. De altminteri, Sfântul Augustin este de părere că răul reprezintă un parazit ontologic al binelui. Lipsit de capacitatea de existenţă independentă, răul fiinţează atâta timp cât durează binele pe care parazitează şi din care-şi soarbe raţiunea de-a fi. De pildă, putregaiul este un rău pentru copac. Răul acesta este considerat ca atare atâta timp cât există binele (copacul) din care-şi trage seva fiinţării sale devoratoare, expansioniste, atunci când nu întâmpină o opoziţie fermă. Când putregaiul a cotropit întregul copac, nu mai rămâne nimic, nici rău, nici bine, căci copacul (binele) şi-a încheiat existenţa…Din fericire pentru om şi condiţia sa, acesta deţine cea mai sigură şi mai eficace armă întru contracararea răului moral, forma cea mai subtilă şi mai perfidă a răului nesăţios. Această armă sui-generis, specific umană este Legea morală sădită în noi încă de la facere.
Ridicarea omului în vecinătatea esenţelor, adevărata substanţă divină, poate fi realizată numai printr-un anevoios proces de purificare, de izgonire a germenului răului cuibărit în intenţiile şi faptele sale. Deşi gama de manifestare a răului este infinit neglijabilă pentru măreţia divină, totuşi nu-I este indiferentă lui Dumnezeu întrucât nu-I este indiferent omul. Pentru mântuirea sa, omul trebuie să depună un efort susţinut. Numai astfel va izbuti să-şi învingă înclinaţia nativă spre păcat, numai astfel – mergând pe calea trasată de Iisus – va izbuti să-şi depăşească condiţia nevrednică topită în vremelnicie.
Răul cuibărit în om este tolerat de Dumnezeu ca o justă piatră de încercare în vederea evaluării rezultatului ciocnirii dintre tendinţele umane ireconciliabil antagonice. Iar eforturile depuse pentru înfrângerea forţelor întunericului, sunt generos susţinute de intervenţia divină întru întărirea relaţiei eliberatoare dintre Dumnezeu şi om. De-abia în acest mod se va ajunge la starea mistică ce se caracterizează prin armonie lăuntrică fecundată cu har divin; de-abia atunci sentimentul dominant faţă de semeni va fi iubirea mistuitoare, curată, sinceră, adevărată. Un asemenea spirit tămăduit şi tămăduitor va accede la Adevăr prin revelaţie şi va sorbi apa vie a fericirii prin inspiraţie.



2.      ”Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”
În sensul cel mai larg al cuvântului, libertatea înseamnă necondiţionare. Captiv în cuşca simţurilor şi prins în plasa reglementărilor sociale, aici pe pământ omul beneficiază doar de-o libertate limitată şi aparentă.(Desigur, afirmaţia anterioară nu se referă la libertatea interioară, dobândită de om prin creştinism: o libertate pe cât de fertilă, pe atât de trebuincioasă.) Nici cea mai avansată democraţie din lume nu-i poate asigura individului o libertate totală. Asta deoarece corpusul social, oricât ar fi de afânat prin legi şi instituţii democratice, tot nu permite individului un perimetru nelimitat şi necontrolat pentru mişcări libere. Orice lărgire a ariei sale de deplasare, cu grijă precizată şi controlată, duce fatalmente la nemulţumiri: fie nemulţumirile altor indivizi ce-şi văd violate propriile arii de mişcare liberă, fie ale individului în cauză, acesta revendicând noi şi noi segmente de libertate. Dar fireasca (sic!) inegalitate socială, ba chiar şi cea familială, va genera tensiuni şi conflicte în lupta acerbă (constituţională, instituţională, sindicală ş.a.m.d.) pentru extensia şi respectarea libertăţilor dobândite.
Ceea ce colectivităţilor umane le este refuzat, la Dumnezeu este cu putinţă. Mult visata egalitate socială, ba de gânditorii utopişti, ba de socialişti şi comunişti, se dovedeşte un nonsens social: de o parte stă experienţa zguduitoare a sistemelor socialiste, de cealaltă parte stă prosperitatea şi progresul sistemelor centrate pe concurenţă şi inegalitate socială. Primele şi-au afişat propaganda mincinoasă a egalităţii sociale, dar, după un lanţ nesfârşit de torturi şi crime, au naufragiat în marea deznădejdii şi sărăciei; comunităţile capitaliste, îndeosebi cele avansate, îşi propun cu tot mai multă insistenţă eliminarea sărăciei şi diminuarea discrepanţelor sociale prin întărirea clasei de mijloc. Deocamdată este un scop, deoarece în condiţiile stimulării liberei iniţiative, care pentru foarte mulţi se cheamă şansa îmbogăţirii prin orice mijloace, fie şi în dauna altora, în asemenea condiţii netezirea asperităţilor sociale şi vindecarea rănilor datorate sărăciei şi disperării, rămâne doar un vis frumos al omenirii.
În faţa lui Dumnezeu însă toţi oamenii sunt egali: geniul este egalul idiotului, pentru că amândoi sunt creaţia Sa şi pentru că pe amândoi la fel îi iubeşte! Este o egalitate adevărată, întrucât nu are la bază interesul material, ci interesul superior al exorcizării şi salvării grăuntelui de divinate sădit în noi. Doar în relaţia divin-omenesc se poate vorbi de o veritabilă libertate, nicidecum în relaţia om-om. Necesitatea unită cu libertatea se descoperă în Dumnezeu, în lucrarea lui Dumnezeu întrupat în Om şi în superba Sa jertfă. Thomas din Kempis implora în Imitatio Cristi: ”Robeşte-mă, Doamne, ca să mă simt liber!”
Creştinismul, în calitate de religie a religiilor, conferă omului statutul de om liber. Prin scrierile Sfântului Apostol Pavel, creştinismul a fost smuls de sub povara vechii legi iudaice, iar creştinii sunt dăruiţi cu libertatea de a-şi decide destinul în ”jocul” celor două lumi paulinice: fiecare este liber să aleagă între cărarea îngustă şi anevoioasă care duce la mântuire, şi drumul neted, lesnicios care duce la pieire. Libertatea interioară, născută din puritate şi iubire, este adevărata libertate, smulsă din jocul aparenţelor. O asemenea libertate nu va fi nicicând confiscată, deoarece ea se alimentează din izvorul mereu viu al Libertăţii absolute.


                                                                                                    George Petrovai 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu