Editorial - România nimănui sau parăstasul de un an al democraţiei

               de Radu Herjeu

 

 A şi trecut un an de când TB trebuia să-şi strângă lucruşoarele într-o cutie de carton şi să păşească pe scările care l-ar fi scos definitiv din Palatul Cotroceni. E momentul, deci, de comemorare. Dar nu a eşecului referendumului. Şi nici a invalidării voturilor a milioane de oameni. Ci a decesului, pe 29 iulie 2012, a democraţiei participative în România.

E simplu să dai vina pe legea care te obliga la prezenţa minimă la vot. Sau pe Curtea Constituţională, care a refuzat să schimbe regulile în timpul meciului. Sau pe Institutul Naţional de Statistică, pentru că n-a terminat cu un an mai devreme munca la care se angajase prin recensământ. Poţi blama şi UE că şi-a băgat nasul în ceea ce, până la urmă şi obiectiv privind, e şi ograda ei.

Dar, de fapt, problema e a noastră, a modului în care suntem construiţi şi facem lucrurile, nu de ieri, de azi, ci de secole. Dacă Unirea Principatelor Române ar fi fost subiect de plebiscit, cu prag de prezenţă, am fi avut şi azi vamă la Focşani. Dacă independenţa ar fi aşteptat să fie votată în aceleaşi condiţii, n-am fi avut în capitală cartierele Rahova sau Griviţa. Patru decenii mai târziu, o ipotetică democraţie populară ar fi amânat pe termen nedeterminat România Mare. În ’89, dacă Revoluţia ar fi depins de numărul celor ieşiţi în stradă, astăzi Palatul Parlamentului s-ar fi chemat tot al Poporului.

Să nu ne iluzionăm, privindu-ne în oglindă şi spunându-ne că noi facem parte din tabăra bună, interesată de mersul şi binele naţiei. Aşa a fost să fie de data aceasta. Cu proxima ocazie, dacă subiectul nu ne va afecta sau pasiona prea mult, dacă n-o să avem chef sau interes, vom fi noi cei care vom sta acasă. Vom uita cât de mult i-am blamat pe cei care au făcut-o anul trecut, pentru frica de a-şi susţine ideile şi pentru laşitatea de a se aşeza cu fundul pe ele, ca nu cumva să le “strice” singura probă care le dă valabilitate naţională: susţinerea majorităţii. Şi vom absenta şi noi de la întâlnirile democraţiei cu istoria, găsindu-ne, desigur, suficiente scuze pentru asta.

Pentru că, de fapt, problema cea mare nu rezidă în modul în care o tabără sau alta înţelege să se lupte pentru punctul său de vedere. Ci numărul, din ce în ce mai mare, al celor care, de fapt, nu au nicio părere despre ce se-ntâmplă în afara măruntei lor ogrăzi. Sau, dacă o au, e bună doar de exprimat la birt sau în faţa televizorului, nicidecum nu merită efortul de a o concretiza printr-un gest oarecare, fie el şi mersul la vot. Vorbesc despre cei care n-au absentat, anul trecut, la referendum, din calcul meschin politic. Ci din dezinteres, pur şi simplu. Din lenea de a se comporta, chiar şi numai pentru un sfert de oră, ca un cetăţean şi nu ca un indistinct membru al mulţimii.

De aceea, din păcate, nici nu există soluţii care să prevină repetarea situaţiei de anul trecut. Dacă menţii pragul de prezenţă, rişti ca nimic esenţial să nu mai poată fi schimbat democratic în România. Dacă îl desfiinţezi, dai puteri din ce în ce mai mari unei minorităţi din ce în ce mai firave, dar active. Un preşedinte care a rămas în funcţie, cum a făcut-o TB, e detestabil. O mentalitate colectivă care i-a facilitat acest lucru, e mult mai toxică decât el. Pentru că nu dispare în 5 sau 10 ani. Şi, spre deosebire de scaunul de la Cotroceni, ea se lasă moştenire copiilor.