Cenaclu
du-mă și pe mine de vrei
în sublima oaste de corifei
și iată-mă se-ncinge o tăcere de spini
respir un aer aspru parcă mușcat de câini
se laudă unul că l-a cunoscut pe Nichita
că a băut cu el și și-a-mpărțit și pita
și toarnă-o schilodeală de cuvinte
la care toți silesc a lua aminte
se sare rândul meu sunt amânat
în minte prinde-a mi se face drum arat
iar când încep a spune duruta mea poveste
se naște-un murmur cu intenție de viespe
ce cu pană veninoasă-ti scrii vorbirea
străine ce-a fost dat sa te-ntâlnesc
mai par și alții-a aștepta la rând
ca să arunce-n mine cu bulgări de cuvânt
pricep că la cenaclu nu e tărâmul milei
la ei batjocura e marmelada zilei
dar văd acum durere-n privirea alor mei
trezit ca dintr-un vis spun cu uimire gata
dragostea și ura-s mai reale decât piatra
deschide unul geamul e-un dezmorțit de oase
ce trist cade lumina peste lucruri mincinoase !
Zi de vară
ce frumos miroase la castel
florile de tei !
mi s-au risipit şoaptele din vis
ale misterului
privesc prin perdele arătura
trandafirie
a cerului
uliţa spre deal se desenează cu chemari
spre alte zări
pe arterele urbei curge cu stil
sânge de automobil
tim hortons-ul se scaldă-n complimente
şi-n “far niente”
de-abia mai tarziu când se lasă umbrele
pe răcoare
vin pictorii-n sat cu pânzele doldora
de fapte de culoare.
Weekend
De bunăvoie orice lucru
Se-mpătură doar până la șapte;
De piepteni cu grijă orice strigăt,
Ajungi doar la șoapte…
Toate umblările au un liman;
Toată făptura e după un plan…
Nu-i cărare fără mers,
Nu e viață fără sens…
De n-am trudit și n-am gândit la bine,
Nu are rost odihna și tihna…
Câmpul cu flori –
Cine-a trudit pentru ele?
Cămările mele cu dor –
Scame de gând, personaje fără contur
Fără griji se perindă alene…
De la o zi la alta culoarea obosește;
În vază, roza are un loc de popas…
Cât timp a trecut, cât a mai rămas?...
Șosele și uliți, poteci –
Să iei seama pe unde treci…
E un parfum de fapte trecute,
E o chemare cu litere mute…
Ce-nțelepciune mare este în uitare!
Cearta de ieri devine-amintire –
Să-mi fie iertată plecarea de-acasă,
Invitați-L acum pe Domnul la masă
Și hai să discutăm despre iubire.
Veronica Micle
Îmi face bine de tine să aud,
Fată frumoasă din Năsăud;
Te simt ca pe-o rudenie de-aproape
Încorsetată-n haina suferinței…
Prin dreptul tău a trebuit să treacă,
Cum trece spre victorie o oaste,
Autostrada poeziei noastre…
Căci Geniul nostru nu putea să-ncapă
Decât în lumea cea sublimă și săracă.
Profilul tău de coafură, chipul tău
Cumpănă dreaptă face staturii de Luceafăr…
Ai înfruntat cutume, și lume, și destin –
Îti mulțumesc că l-ai iubit pe Emin !
Mai ales acum, când, dincolo de fire,
Se mai aruncă-n draga lui icoană
Cu bulgări de nesimțire.
Tihna lutului
Cu chei de lut deschid lacăte de lut;
M-apasă osteneală și somn
Mă silesc să n-adorm…
Venită de nicăieri,
M-alintă mama cu silabe de mângâieri…
De unde vin și unde-am ajuns –
Am oboist să-mi dau un răspuns…
Mi-aduc aminte ca-n treacăt
C-am fost botezat în miroznă de brad,
În răcoare de plop și susur de mesteacăn…
Din dealul Cărții cu sfinti îmi pare că văd
O lume de tihnă și una de prăpăd;
C-a venit tata acasă cu bani și cu griji
S-a pomenit de datorii și faliment,
De industrii cu risc, de avantaje…
De-abia aștept să mă trimită c-un coș
S-aduc mâine buruiene la porci,
Apoi înc-o dată s-aduc să repare pereții
Lut dintr-un mal povârnit
(Pe unde ne jucam noi, băieții)
A trebuit să stau la rând,ce să vedeți:
O obște de călugări și una de poeți…
Ceva mai alături pe-un dâmb :
Tufe de măceși și garofițe de câmp.
Rugăciune
Vrerii Tale, Doamne, fă-mă rob,
Să nu-mi pătrundă-n suflet ape vinovate;
Lăsatu-m-ai să mă înfrupt din toate,
Să hoinăresc, în gând, până la stele –
Ci – iartă, Doamne, libertăţii mele!
Căci, iată-mă iarăşi vinovat,
Iată-mă din nou mânjit de păcat!
N-am fost vrednic să păzesc grădina…
Cine-a putut să citească lumina?!
În mâna Ta sunt toate veacurile,
În mila Ta sunt toate leacurile!
Mă uit cu-ngrijorare la uşă şi la clanţă:
Şi-ntârzierea e-o undă de speranţă…
Acasă
de atâta privit
claude monet a orbit
beethoven a surzit
de-atât auzit
de-atâta dor
pot să-mi iau zbor
spre altundeva
unde-i casa mea
cu silabe de miere
mă cheamă-n tăcere
un loc ce-nseamnă acasă
aştept să m-ademenească
o cameră cu busuioc la grindă
şi cu gutuie în fereastră
să mi se zăvorască şi culisele
să nu mi se fure cumva visele
dar oriunde umblând
adorm în casa mea din gând
iar dacă iau mai bine seama
în glasul cu care mă chema mama
iar uneori pe vreme grea
în răsuflarea-ţi cu suspin
amărâta mea
claude monet a orbit
beethoven a surzit
iar eu de cât mă tângui şi oftez
mă-nnoptez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu