Exista o corelatie intre declinul familiei si ascensiunea
necredintei in Dumnezeu?! Mary Elberstadt, autorul cartii recent publicate How
the West Really Lost God (“Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu”) dovedeste ca
exista. Cu luni in urma ea a dat un interviu privind subiectul cartii ei.
Reproducem astazi interviul in traducere romaneasca. Interviul a fost abreviat
si tradus pentru dtra de Leonard Farauanu, AFR Cluj. Ii multumim. Versiunea
completa in engleza a interviului poate fi citita aici:
http://thegospelcoalition.org/blogs/justintaylor/2013/07/10/how-the-west-really-lost-god-an-interview-with-mary-eberstadt/
Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu: un interviu cu
Mary Eberstadt
În ultima ei carte, Cum l-a pierdut Occidentul pe Dumnezeu:
o nouă teorie a secularizării, Mary Eberstadt încearcă să răspundă la
întrebarea „Cum şi de ce a ajuns Creştinătatea cu adevărat la declin în părţi
importante ale Occidentului?” Răspunsul ei contrează înţelepciunea
convenţională, însă Jonathan V. Last argumentează că „nu poţi înţelege
adevăratele probleme filosofice ale Occidentului fără să citeşti această
carte”. D-na Eberstadt a fost drăguţă să ne răspundă la câteva întrebări cu
privire la argumentul ei şi la implicaţiile acestuia.
Intrebare: Ce v-a făcut să scrieţi Cum l-a pierdut
Occidentul pe Dumnezeu: o nouă teorie a secularizării? A început mai degrabă ca
o ipoteză care trebuia testată sau ca o teză care trebuia dovedită?
Raspuns: Asemenea multor americani care au vizitat Europa,
şi eu am fost în mod repetat şocată de cât de secularizate sunt unele dintre
societăţile continentului şi cât de goale le sunt bisericile. Astfel, primul
motiv pentru care am început să investighez teoriile secularizării a fost pura
curiozitate: ce face ca vetre iniţial creştine să-L piardă pe Dumnezeu?
Chestiunea interesantă despre literatura existentă este că niciunul dintre
răspunsurile oferite nu explică cu adevărat declinul Creştinismului în anumite
zone ale Occidentului. Aşa cum demonstrează capitolele din cartea mea,
prosperitatea de una singură nu alungă credinţa în Dumnezeu, şi nici educaţia,
raţionalismul sau ştiinţa per se nu fac acest lucru. Nici cele doua războaie
mondiale – o altă explicaţie general acceptată – nu explică acest fapt. Astfel,
puţin câte puţin am început să rearanjez piesele acestui mare puzzle
intelectual şi ceea ce a ieşit a fost un nou mod de a-l privi: unul în care
soarta Creştinismului se dovedeşte a fi mult mai strâns legată de soarta familiei
decât s-a crezut înainte.
Intrebare: Înţelepciunea convenţională, cel puţin printre
conservatori, pare să spună că declinul religios în Occident a dus la o
deteriorare a familiei. Este acest lucru adevărat, fals sau incomplet?
Raspuns: Este incomplet, însă în mod fatal incomplet. Există
o pictură figurativă care s-a transmis de la gânditorii iluminişti mai departe,
până la noi. Şi anume, una în care o persoană singură şade într-un scaun,
chibzuind intens dacă să creadă în Dumnezeu sau nu; imaginaţi-vă statuia
Gânditorului a lui Rodin, dacă vreţi să aveţi o reprezentare. Aceasta este
imaginea mentală pe care mulţi oameni o au atunci când se gândesc la
secularizare: ca şi cum ar fi ceva care ar surveni într-o societate afectând pe
rând câte o persoană „atomizată”, fiecare persoană una după alta evaluând
religia şi decizându-se împotriva ei.
O parte din argumentul cărţii este că această imagine nu
descrie realitatea. Oamenii sunt fiinţe sociale. Ei învaţă religia în felul în
care învaţă limba: în comunităţi, începând cu comunitatea familiei. Şi atunci
când structura familiei devine perturbată, atenuată şi fracturată, aşa cum se
întâmplă în cazul multor oameni occidentali în zilele noastre, multe familii nu
mai pot funcţiona ca o curea de transmisie pentru credinţa religioasă. În plus,
mulţi oameni devin izolaţi de cursul natural al naşterii, morţii şi al altor
evenimente memorabile de familie care sunt o parte din cauzele primare pentru
care oamenii se îndreaptă spre religie.
Intrebare: Dacă prăbuşirea familiei a subminat creştinismul
şi a accelerat declinul religiei în Occident, care sunt câţiva dintre factorii
care au făcut ca familia însăşi să devină atât de instabilă?
Raspuns: Revoluţia industrială – sunt de acord istoricii – a
tulburat viaţa de familie mai mult ca oricând înainte. A dezrădăcinat oamenii
din zonele rurale şi i-a trimis pe mulţi în oraşe ca să caute de lucru. Aceasta
atât că i-a rupt pe oameni de familiile lor extinse cât a şi creat presiuni noi
asupra organizării familiei, pentru că – din raţiuni detaliate în carte –
urbanizarea face fără îndoială organizarea familiei mai dificilă. Aşadar
industrializarea şi urbanizarea sunt o parte a răspunsului la întrebarea de ce
familiile occidentale au început să se destrame. Acelor forţe trebuie să li se
adauge revoluţia sexuală din anii 1960 şi de mai târziu, care a scindat
unitatea familiei mai mult ca oricând înainte, din nou pentru raţiuni examinate
în carte. Fără nicio coincidenţă, practica religioasă în multe vetre
occidentale declină în mod dramatic exact în paralel cu ratele crescânde ale
divorţului şi ale coabitării şi cu declinul fertilităţii şi alţi intermediari
ai revoluţiei sexuale. Din nou, declinul religios şi declinul familiei merg
mână în mână şi operează ca şi o elice dublă, aşa cum se specifică şi în carte.
Intrebare: Legătura interdependentă dintre familie şi
credinţă este o idee familiară celor care au citit Biblia. Cum a fost acest
lucru confirmat în studiul dvs. asupra istoriei şi culturii?
Raspuns: Unul dintre lucrurile pe care istoria îl clarifică
este acest principiu: declinul religios nu are loc într-un vacuum, şi nici
declinul familiei. Dimpotrivă, acestea sunt legate unul de altul - şi la fel sunt şi prosperarea religiei şi
prosperarea familiei. Haideţi să considerăm doar două exemple: Scandinavia este
acum cea mai seculară societate occidentală de pe pământ, cel puţin aşa spun
sondajele şi alte date privind frecventarea bisericii, credinţa religioasă,
etc. Şi Scandinavia este acea parte a Occidentului care a iniţiat acele feluri
de transformări ale familiei care sunt acum proeminente prin lumea Occidentală:
naşteri în rândul persoanelor necăsătorite, înmulţirea cazurilor de coabitare,
etc. Mai mult, Scandinavia este acum cea mai atomizată societate, vorbind în
mod general, din lumea modernă: aproape jumătate dintre scandinavi trăiesc în
gospodării de o singură persoană, după rapoartele recente.
Din nou, faptul de a nu avea familii sau de a avea familii
slab structurate şi mai mici apare ca fiind strâns legat de faptul de a nu
merge la biserică sau de a nu crede în Dumnezeu. Pentru un exemplu contrar,
consideraţi un loc şi timp diferit: majoritatea ţărilor din Occident după cel
de-al doilea război mondial. În timpul acelor ani, până la începutul anilor
1960, a existat o explozie religioasă, inclusiv în societăţile care acum sunt
semnificativ seculare. Participarea [la serviciile religioase] era în creştere,
la fel erau şi mărturisirile de credinţă religioasă, datele sunt în carte. Şi
cu ce a coincis această explozie religioasă? Cu un fenomen mult mai familiar:
explozia de copii, care a fost la rândul ei pan-occidentală, însoţită de
asemenea de o explozie a căsătoriilor. Încă o dată, exemplul demonstrează acest
lucru: există ceva în faptul de a trăi în familii care-i conduce pe oameni la
biserică.
Intrebare: Sugeraţi aşadar că criza economică şi demografică
din Occident ar putea avea ca rezultat neintenţionat reînvigorarea familiei, ca
cea mai viabilă alternativă la statul asistential (welfare state) care a eşuat.
Puteţi explica?
Raspuns: Se poate justifica faptul că statul asistential a
concurat cu familia de la bun început. Vă amintiţi de site-ul infam „Julia”
pentru campania de realegere a lui Obama, care arăta statul asistential
intervenind pentru a face în fiecare stadiu al vieţii ceea ce obişnuiau să facă
familiile competente: babysitting, educaţie, influenţarea deciziilor romantice,
grija de persoanele vârstnice. Bineînţeles, este o stradă cu două sensuri. Pe
măsură ce familiile au devenit mai problematice, statul a intervenit ca un
înlocuitor al familiei; şi pe măsură ce statul a făcut acest lucru, familiile
au descoperit că se pot baza pe stat în loc să se bazeze una pe alta. Niveluri
moderne ale divorţului fără precedent, familii destrămate, naşteri în afara
căsătoriei şi alte tendinţe care au transformat statul modern într-un
înlocuitor ineficient dar atotcuprinzător al bărbatului casei.
În concluzie, etatismul a fost un motor al distrugerii
familiei şi vice versa. Deci, marea întrebare devine: ce se întâmplă daca
statul modern al bunăstării se dovedeşte a fi, de fapt, imposibil de susţinut
din punct de vedere demografic şi financiar, aşa cum se pare că indică câteva
economii occidentale cu probleme? Dacă
statele occidentale ale bunăstării sfârşesc prin implozie, aşa cum cred unii
economişti că s-ar putea să se întâmple, este greu de imaginat o altă
instituţie în afară de familie care ar putea să ia locul vidului creat în acest
fel. În cele din urmă, faptul că statul nu prezintă siguranţă i-ar putea face
pe oameni să se întoarcă spre legăturile lor mai organice de familie, de aici
rezultând poate o reînvigorare a familiei.
Intrebare: Ce sugestii aveţi pentru întărirea familiei americane?
Raspuns: Pentru a oferi doar o implicaţie practică a
argumentului cărţii, pastorii şi alţi responsabili ai bisericilor trebuie să
înţeleagă că „familia” nu este doar o abstracţiune de lăudat din când în când,
ci mai degrabă însăşi coloana vertebrală a instituţiilor lor. Spre exemplu,
bisericile nu-şi pot permite să fie indiferente cu privire la problema
procreaţiei, deoarece fără familii religioase vor fi mai puţini oameni în bănci
peste zece, douăzeci sau cinzeci de ani, aşa cum s-a întâmplat deja în câteva
denominaţii care au demonstrat, din greşeală, elicea dublă a familiei şi a
credinţei prin propria lor diminuare neintenţionată.
Şi ceea ce este mai important, oamenii preocupaţi de familie
ar putea să aibă în vedere exact acel lucru care îi ajută pe tineri, şi anume,
în primul rând faptul de a avea familii. Acest lucru se reduce la eforturi
fundamentale implicând o familie şi o biserică deodată, cum ar fi oferirea de
ajutor prin drumuri împreună cu maşina, prin livrarea de mâncare gătită atunci
când a apărut un nou copil în casă, sau prin faptul de a crea grupuri de
rugăciune prin rotaţie, care au şi rolul şi de momente de socializare pentru
mame, şi alte eforturi de acest fel.
Acestea pot părea idei primitive, însă ele reprezintă în
acelaşi timp chiar acel fel de iniţiative care pot uneori determina faptul de a
avea o familie sau de a renunţa la ea. De fapt, familiile necesită un efort
considerabil. Ele ne amintesc însă de ceea ce Wiston Churchill a spun cândva
despre democraţie: este cel mai rău sistem, cu excepţia celorlalte. În cele din
urmă, ceea ce ne arată istoria este faptul că declinul familiei şi tăria
familiei urmează modele ciclice. Acesta este punctul de vedere exprimat de
Carle Zimmerman, un sociolog de la Harvard discutat în cartea mea şi a cărui
operă bogată demonstrează această perspectivă. Perioadele de atomizare şi
destrămare sunt urmate de reînvigorare, pentru că de-a lungul timpului oamenii
îşi dau seama că omenirea nu a făcut rost de un înlocuitor care să poată face
toate lucrurile pe care le poate face instituţia familiei. Faptul încurajator
cu privire la acest model este că el arată că declinul familiei nu este
inevitabil – aşa cum nu este nici declinul religios.
Ca şi concluzie, previziunile seculare despre moartea iminentă
a lui Dumnezeu sau a căminului familial au înţeles povestea greşit. În fond,
acesta este un gând optimist, pentru că înţelegând ceea ce consemnările
istoriei ne arată cu adevărat, avem motive de speranţă.
ASOCIAŢIA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu