Romancierul Milian OROS – Liga Scriitorilor din România, filiala Maramureş

„Într-una din nopțile petrecute în casa părintească, m-am trezit dintr-odată, ca la un semnal. În jur totul părea nemișcat și adormit, iar liniștea profundă de care eram înconjurat mă făcea să mă întreb de ce mă trezisem. Privirea mi s-a oprit, curioasă, pe cadranul fosforescent al ceasului de pe noptieră. Era devreme, abia trecuse de ora trei. Când mi-am întors capul, în încercarea de a-mi relua somnul, mi s-a părut că cea pe care o visam noapte de noapte se afla lângă mine, pe cealaltă parte a patului. Părea că doarme cu faţa-n sus, c-o mână sub cap, respirând rar și c-un picior afară, cu genunchiul gol îndoit deasupra cearceafului. 

Am privit-o cum n-o mai făcusem niciodată, atent şi cu oarecare îndoială și frică-n suflet. I-am ascultat respirația ușoară, încercând s-o opresc pe-a mea, de teamă că la cea mai mică mișcare, cel mai mic zgomot, o să dispară de lângă mine...
Țipătul unui cocoş m-a făcut să tresar și să-mi întorc privirea spre geam. Lumina lăptoasă năvălea buimacă înăuntru, cenuşie şi rece, făcându-mă să clipesc mărunt. Dincolo de el, încet, încet, armonios, ca sub comanda unei baghete magice, viața se trezea. Când am revenit cu privirea, ea nu mai era acolo și brusc m-am simțit treaz, ca după un duș rece...
Cu ochii larg deschiși, încă plini de uimire, am întins mâna spre locul unde o văzusem întinsă cu câteva clipe înainte. Locul era rece și cearceaful neatins, semn că totul fusese doar o iluzie, o prelungire mai altfel a visului meu...
Oricât m-am străduit, somnul nu mi s-a mai întors și atunci m-am lăsat cuprins de gânduri și amintiri. Nu încercam să le impun o anumită ordine, le lăsam să-și retrăiască timpul așa cum sufletul meu își dorea...”

                                                             ***
”Îmi plăcuse întotdeauna numele de Zedac, nume „auxiliar”, cum îmi plăcea să-i spun. În copilărie, colegii de școală mă mai luau peste picior, dar nu mi-a păsat niciodată de râsetele și vorbele lor. După ce am aflat de la sora mai mare câte ceva despre „istoria” numelui meu, în sinea mea eram chiar încântat de faptul că aș fi putut ajunge „mare vindecător”. Mai târziu, intrând la medicină, chiar m-am gândit cu toată seriozitatea la acele lucruri profețite de bătrân. „Uite, îmi spuneam, profeția se împlinește, cel puțin în parte, voi ajunge medic chirurg și sper, din toată inima îmi doresc asta, să fiu unul foarte bun!”.
Că, odată cu începutul practic al profesiei mele, nu totul a decurs cum îmi doream și nu obțineam întotdeauna rezultatele așteptate de mine și de pacienții mei, asta era altă treabă, dar, sincer, mă străduiam să fiu cât mai pregătit în domeniu. Știam că în medicină mereu trebuie să studiezi, că lucrurile se schimbă rapid, legate fiind de celelalte discipline ale științei.
Că nu luasem „contact” cu nicio lume veche, pierdută ori nu, iarăși era o altă treabă, pe care îmi plăcea s-o percep într-o aură de mister și care mă privea doar pe mine. Ce rost ar fi avut să trezesc suspiciuni și curiozitate în subconștientul unora din jurul meu?
Odată, întâmplător, îmi căzuse în mâini un studiu vechi, din perioada interbelică, despre diagrama lui Pitagora. Până la acel studiu, cunoștințele mele despre marele matematician grec se limitau la celebra teoremă care îi purta numele, privind relațiile dintre mărimile laturilor unui triunghi. Diagrama lui Pitagora, deși se raporta și jongla tot cu numere, m-a dus pe un tărâm ezoteric care friza, oarecum, știința și care, după părerea mea, poate să te ajute în cunoașterea Sinelui. Abia atunci am înțeles că exista o legătură mai mult ori mai puțin ocultă între numele și destinul unei persoane. Că există o lege a cauzelor şi a efectelor și că era foarte importantă cunoașterea forțelor pe care urma să le pună în acțiune această legătură. De atunci am început să fiu deschis în fața cunoașterii de orice fel, chiar și a celei ezoterice. Nu m-am mirat de loc, mai târziu, văzând multiplele conexiuni ale acesteia cu fizica cuantică ori cu matematica. Constatam că multe dintre lucrurile pe care ieri le consideram de neexplicat, de domeniul SF-ului, în viața prezentă erau realități palpabile. Erau și acestea adunate la argumentele care m-au făcut să am o minte deschisă, pregătită să accepte această uluitoare diversitate de manifestare a materiei și mai ales a spiritului uman.
Împreună cu Arina, femeia din visele mele, am pierdut multe nopți în discuții aprinse pe această temă. Amândurora ne plăcea să observăm viaţa oamenilor din jurul nostru, ori de hai-hui, ajungând la un fel de „lege fundamentală” a vieții, care suna cam așa : „Dacă ești crud, egoist, violent, într-o bună zi toate acestea se vor întoarce asupra ta!”. Legea, aparent simplă, se asemăna cu legea ecoului; sentimentele emise de cineva, după un timp se întorc asupra acestuia … Chiar și acest paralelism, până la urmă, avea ceva misterios, căci se știe că „măcăitul” rațelor nu are ecou... Deci, puteam concluziona că anumite sentimente nu se vor reîntoarce, ori doar că nu pot fi percepute de cei din jurul emitentului, dar acesta totuși, e posibil să le perceapă, căci nu știm cu certitudine dacă rața își poate auzi ori nu propriul ecou...
Amândoi recunoşteam că există o ordine în natură, așadar o „inteligenţă” care a creat această ordine. Ne-am oprit asupra faptului că fiecare sămânţă produce una identică și atunci ne-am spus că și în „universul sentimentelor” trebuie să fie la fel. Fiecare gând, creat de un sentiment oarecare, este o sămânţă care începe să crească şi, dacă ne vom arăta ingrați, nedrepți, cruzi, violenți, vom regăsi într-o zi în calea noastră, aceleaşi ingratitudini, aceleaşi nedreptăţi, aceleaşi cruzimi, aceleaşi violenţe… Ca o concluzie generală, recunoșteam că există o „inteligenţă cosmică” care înregistrează totul, dar că marele mister, marea divinitate, sălășluiește în fiecare dintre noi și că, pentru un timp numit „viață”, are conexiuni cu toate, până la cea mai mică particulă subatomică a corpului nostru.
O întâmplare nefericită din viața Arinei mi-a întărit și mai mult aceste convingeri. Atunci mi s-a dat să trăiesc pentru prima dată în corpul altei persoane, ori poate că fusese tot al meu, dar într-o altă viață. Să fi fost un preludiu la vorbele spuse de bătrânul din vis? Dar să încep cu...începutul”...

 ( Fragment din romanul dat pentru tipărire „Femeia din vis”, la care autorul a lucrat 3 ani ! )