Poeme de Diana Teodora COZMA

Antidot

Mi-e frică s-adorm

gândindu-mă la păianjenii ce-mi vor da târcoale

în toiul nopții…

Și-au mai țesut ei

pânza demonică peste trupul meu

și o vor țese la nesfârșit

nu-i pot ucide!

O spun onest

nu-i pot strivi!

păianjenii sunt visele

ce nu se-ndeplinesc

dar pe care le alimentăm

cu antidotul speranței.

Eram legați

la ochi cu panglica neagră a misterului,

alergam necontenit prin întunericul himeric

ne jucam baba oarba… ne ghidam după instinct.

văzul ne era estompat, mirosul activ în proporție

de optzeci la sută

ne era greu să credem că printre mormintele vechi

nu-și are sălașul vreun lup ucigător

în timpane, aud și-acum termitele ce rodeau crucile

răposaților noștri.

am încercat să le alung, n-am mai putut!

căci au început să-mi roadă

carcasa de pe suflet.

Crez

știu c-ai crezut în monștri legendari și-n vâlve.

știu c-ai crezut în moire și-n harpii răpitoare

ce-mi sfâșiau carnea de pe inimă și-o înfulecau

pe nerăsuflate

căci ele nu știau că inima mea ar

crește oricând la loc, dac-ai începe să crezi mereu

în mine.

mai știu c-ai crezut în lacomul cerber, atunci când te păcălise

că-ți va da cheile de la porțile infernului

și c-ai să te-nchizi acolo, strigând cu brațele deschise către cer,

că nu mai iubești

nimic din ce-i

pământesc

dar cerberul ți-a ucis dorințele și ți-a ars toate visele !

și-atunci ai țipat, ți-ai zdrobit capul de stele ...

da'-i prea târziu, credulule !

e prea târziu ca să începi să crezi, acum …

în mine.

Demonul tăcerii

Mi-am tăiat unghiile adânc,

cioplind în carne vie speranța

nemuririi.

mi-am străpuns limba cu ace-nflăcărate

ca să nu-mi fure demonul tăcerii cuvintele

și să le-nghită

căci ele dau pe dinafară

fără să știi,

fără să vrei să te supui

rostirii barbare.

cuvintele-s în zadar când tot ce

gândești te mișcă pe

dinăuntru.

nu mai vorbi mult și prost

crestează-ți limba

și închide-ți ochii

căci tot ce vezi,

tot ce spui și

tot ce faci…

se-ntoarce împotriva ta și

te ucide

Pe masa torturilor

cadavrele aflate

în slujba autopsiei

își mai făceau cu

ochiul din când în când

și își spuneau

„hello, baby”

ca și cum și-ar lua

pentru a doua oară

adio de la viață.