România continuă să facă o figură aparte în rândul ţărilor
din UE. Din toate punctele de vedere riscăm să fim deosebiţi. Adoptăm reforme
cum numai la noi se văd. Avem cel mai mare număr de cetăţeni plecaţi din ţară.
Avem cei mai puţini kilometri de autostrăzi raportaţi la sumele investite.
Avem cel mai mare număr de cetăţeni cu telefoanele ascultate
pe motiv de siguranţă naţională, ca urmare a unei înţelegeri între SRI şi DNA.
Asta tot în numele luptei anti-corupţie. În acest timp, obţinem cele mai mari
producţii agricole, dar mâncăm produse din import.
Originali suntem şi din punct de vedere constituţional. Ne
alegem preşedintele prin vot direct, dar dacă partidul din care provine nu este
la guvernare, cel mai important om din stat nu are decât puterea pe care o
obţine prin mijloace specifice serviciilor secrete. Mandatul lui este este de
cinci ani, iar restul mandatelor aleşilor este de doar patru ani.
Avem, raportat la populaţie, cel mai stufos aparat de stat.
Se ridică la 1,2 milioane de suflete. La care se adaugă vreo cinci milioane de
pensionari şi asistaţi social. Nu se cunoaşte cu exactitate numărul
salariaţilor la firmele private, dar se estimează la circa cinci milioane. De
remarcat că salariile la stat sunt mai mari decât la privaţi, lucru unic în
lumea capitalistă.
Suntem singura ţară din UE în care există o luptă împotriva
corupţiei. La fel cum există o instituţie dedicată special acestei lupte. Avem
cei mai mulţi demnitari şi foşti demnitari condamnaţi sau cercetaţi penal,
clasa politică este acuzată că îşi subordonează justiţia, dar ne plângem că
justiţia nu este independentă.
În sfârşit, am declanşat o revoluţie fiscală, care nu este
decât o manevră mascată pentru majorarea impozitelor şi contribuţiilor. S-a
creat o castă privilegiată de care nu se atinge nimeni, nici la salarii, nici
la pensii.
Pe măsură ce ne îndepărtăm de spaţiul Schengen, începem să
trăim din datorii. Avem cea mai mare creştere economică din UE, dar datorată
consumului din primul an de guvernare al unui partid populist.
Suntem ţara dezvăluirilor. În fiecare zi apar scandaluri
legate de cele mai puternice şi influente personaje publice. Dar pe urmă nu se
întâmplă nimic.
Un alt scandal apare şi precedentul scandal este dat
uitării.
Există un conflict major între instituţii. Legislativul vrea
să controleze Justiţia, iar Justiţia face dosare penale pe bandă rulantă
reprezentanţilor clasei politice.
Puterea nu este putere în adevăratul sens al cuvântului, iar
opoziţia este dezbinată.
Preşedintele nu-şi poate exercita obligaţia de factor de
echilibru în societate.
În acest timp creşte puterea instituţiilor de forţă,
ajungându-se să se vorbească despre un adevărat „stat paralel”. Nimeni nu poate
aduce dovezi că există, dar se simte peste tot o forţă ocultă puternic
implicată în actul de guvernare.
Spre ce ne îndreptăm? Intrăm într-un an pregătitor pentru
alegerile prezidenţiale.
Dacă admitem existenţa a două tabere care se confruntă zi de
zi, luptând pe viaţă şi pe moarte, alegerea unui nou preşedinte dintr-o tabără
ar fi de natură să distrugă cealaltă tabără.
Asta se speră. Nimeni nu se gândeşte la un echilibru între
puterile statului, la un control reciproc al instituţiilor, în fond la intrarea
în normalitate.
Autor: Dumitru
Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu