O ţară atipică

România continuă să facă o figură aparte în rândul ţărilor din UE. Din toate punctele de vedere riscăm să fim deosebiţi. Adoptăm reforme cum numai la noi se văd. Avem cel mai mare număr de cetăţeni plecaţi din ţară. Avem cei mai puţini kilometri de autostrăzi raportaţi la sumele investite.

Avem cel mai mare număr de cetăţeni cu telefoanele ascultate pe motiv de siguranţă naţională, ca urmare a unei înţelegeri între SRI şi DNA. Asta tot în numele luptei anti-corupţie. În acest timp, obţinem cele mai mari producţii agricole, dar mâncăm produse din import.

Originali suntem şi din punct de vedere constituţional. Ne alegem preşedintele prin vot direct, dar dacă partidul din care provine nu este la guvernare, cel mai important om din stat nu are decât puterea pe care o obţine prin mijloace specifice serviciilor secrete. Mandatul lui este este de cinci ani, iar restul mandatelor aleşilor este de doar patru ani.

Avem, raportat la populaţie, cel mai stufos aparat de stat. Se ridică la 1,2 milioane de suflete. La care se adaugă vreo cinci milioane de pensionari şi asistaţi social. Nu se cunoaşte cu exactitate numărul salariaţilor la firmele private, dar se estimează la circa cinci milioane. De remarcat că salariile la stat sunt mai mari decât la privaţi, lucru unic în lumea capitalistă.

Suntem singura ţară din UE în care există o luptă împotriva corupţiei. La fel cum există o instituţie dedicată special acestei lupte. Avem cei mai mulţi demnitari şi foşti demnitari condamnaţi sau cercetaţi penal, clasa politică este acuzată că îşi subordonează justiţia, dar ne plângem că justiţia nu este independentă.

În sfârşit, am declanşat o revoluţie fiscală, care nu este decât o manevră mascată pentru majorarea impozitelor şi contribuţiilor. S-a creat o castă privilegiată de care nu se atinge nimeni, nici la salarii, nici la pensii.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de spaţiul Schengen, începem să trăim din datorii. Avem cea mai mare creştere economică din UE, dar datorată consumului din primul an de guvernare al unui partid populist.

Suntem ţara dezvăluirilor. În fiecare zi apar scandaluri legate de cele mai puternice şi influente personaje publice. Dar pe urmă nu se întâmplă nimic.

Un alt scandal apare şi precedentul scandal este dat uitării.

Există un conflict major între instituţii. Legislativul vrea să controleze Justiţia, iar Justiţia face dosare penale pe bandă rulantă reprezentanţilor clasei politice.

Puterea nu este putere în adevăratul sens al cuvântului, iar opoziţia este dezbinată.

Preşedintele nu-şi poate exercita obligaţia de factor de echilibru în societate.

În acest timp creşte puterea instituţiilor de forţă, ajungându-se să se vorbească despre un adevărat „stat paralel”. Nimeni nu poate aduce dovezi că există, dar se simte peste tot o forţă ocultă puternic implicată în actul de guvernare.

Spre ce ne îndreptăm? Intrăm într-un an pregătitor pentru alegerile prezidenţiale.

Dacă admitem existenţa a două tabere care se confruntă zi de zi, luptând pe viaţă şi pe moarte, alegerea unui nou preşedinte dintr-o tabără ar fi de natură să distrugă cealaltă tabără.

Asta se speră. Nimeni nu se gândeşte la un echilibru între puterile statului, la un control reciproc al instituţiilor, în fond la intrarea în normalitate.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş