de Dumitru Păcuraru
Distanţa de la
revoluţia din decembrie 1989 este cu 10 ani mai mare decât distanţa în timp de
la primul la al doilea război mondial. Din 1989 până în 2019 au trecut 30 de
ani în timp ce de la revoluţia din 1848 până la războiul de independenţă din
1877 au trecut doar 29 de ani.
Desigur, suntem departe de personajul lui Caragiale care nu
putea trece de la 1821 fix la 48 sau, la îndemnul lui Caţavencu, mai bine la
64… Adică la plebiscit. Noi îi zicem referendum, dar tot aia e.
Anticomunistă sau anticeauşistă, revoluţia din decembrie
1989 a devenit o obsesie sau este doar un punct de reper? Este şi una şi alta.
Avem un adevărat cult pentru revoluţie. Nu ştiu câţi dintre români ştiu anul
când România a fost primită în NATO. Nu prea ştiu cu precizie nici anul
aderării la UE. Acest lucru se întâmplă pentru că nu au simţit că au luat parte
la respectivele evenimente.
Să zicem că preşedintele Emil Constantinescu a jucat un rol
important la intrarea României în alianţa nord-atlantică. Premierilor Adrian
Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu nu li se poate nega aportul adus la
închiderea capitolelor pentru aderarea la Uniunea Europeană. Dar niciunuia nu i
s-a ridicat vreo statuie. În schimb, aproape fiecare român simte că a
participat personal la dărâmarea regimului comunist. Fiecare sat, fiecare
comună, fiecare oraş a avut revoluţia lui. Sunt revoluţionari şi în locurile,
în judeţele în care nu s-a tras un singur glonţ, nici măcar din întâmplare. Nu
a murit nici măcar un căţel călcat de roţile unui camion militar, dar există
organizaţie de revoluţionari, parte dintre ei cu certificate în urma cărora
primesc şi după 30 de ani stipendii, ceva mai mici decât pensiile speciale.
După o revoluţie minunată am reuşit să ne facem o ţară
urâtă. Probabil acesta este motivul pentru care ne reîntoarcem mereu la
revoluţia din decembrie ’89. Ne întoarcem mereu la evenimentele din decembrie
’89 pentru că simţim că ne puteam face o altfel de ţară. Pentru această
frustrare avem şi un slogan, cu rimă şi semnul exclamării în coadă: „Vrem o
ţară/ Ca afară!”.
Ce ni s-ar putea întâmpla ca să uităm revoluţia din 1989? În
primul rând ar fi trebuit închis dosarul revoluţiei. Răspunsul corect este dat
tot de un slogan, scris pe toate zidurile, tot cu rimă, dar cu semnul
întrebării în coadă: ” 21/22 cine-a tras în noi?”
Decembrie 1989 nu ar fi rămas singurul reper de moralitate
politică dacă se aplica punctul 8 al Declaraţiei de la Timişoara, fără foşti
nomenclaturişti, securişti, informatori în viaţa publică. Sau dacă Ion Iliescu
îl accepta pe regele Mihai sau dacă FSN nu se transforma în partid. Nu ne-am
întoarce obsesiv la Revoluţie dacă alegerile prezidenţiale din 1990 erau
câştigate de Ion Raţiu. Sau dacă nu ar fi avut loc mineriadele din 1990. Sau
dacă Emil Constantinescu ar fi câştigat prezidenţialele din 1992, nu doar pe
cele din 1996.
Ne întoarcem mereu la 1989 pentru că vrem să punem între
paranteze mandatele lui Ion Iliescu, guvernul Văcăroiu, eşecul guvernării CDR,
partidul-stat pe care l-a edificat Adrian Năstase. Poate avem dorinţa ascunsă
de a uita câte ceva din mandatele lui Traian Băsescu, protocoalele secrete
dintre serviciile secrete şi justiţie, revenirea în forţă în prim-planul vieţii
politice a unui partid care nu s-a putut dezbăra de metehnele comunismului.
În sfârşit, ne reîntoarcem obsesiv la ’89 ca să uităm 45 de
ani de comunism, dar şi de cei 4 milioane de români care şi-au părăsit ţara,
deşi după o revoluţie atât de admirabilă ne-am fi aşteptat să ne facem o altfel
de ţară. Au trecut 30 de ani şi iată că nu am reuşit să ne răspundem la o
întrebare simplă: cum se face că 20 de milioane de oameni, în esenţă minunaţi,
au reuşit să-şi construiască o ţară din punct de vedere politic, în consecinţă
şi din punct de vedere social şi economic, atât de mizerabilă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu