Iubiţilor fraţi preoţi și diaconi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi
alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel
născut în ieslea Betleemului și în ieslea inimilor noastre, iar din parte-mi
părintească și frățească îmbrăţişare!
Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,
Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei prin excelență, fiindcă
Însuși Hristos, Bucuria cea mai presus de toată bucuria, ne îmbucură inimile
noastre prin Întruparea Sa. Citind relatările evanghelice, observăm cum, în
lumea vechiului Israel, aflat iar în robie, apăsat de nedreptăți și de trădarea
mai-marilor săi, se înfiripă o întreagă lucrare a binelui prin semne, minuni,
revelații și oameni providențiali. Un freamăt cuprinde cerul și se revarsă și
pe pământ: Vine
Mesia printre noi, pentru a ne scoate din robie și a ne deschide porțile
Raiului! Iată că făgăduința profetică,
așteptările și nădejdile de izbăvire se realizează, se împlinesc smerit,
departe de trufia palatelor și de agitația marilor orașe, într-o peșteră de la
marginea cetății, cu participarea îngerilor, a păstorilor și a celor trei magi
călăuziți de stea.
Iar toate acestea se întâmplă prin Maica Domnului, cea din care Se naște
Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care devine Fiul Fecioarei. Ea este cea care a trăit
bucuria nespusă a duhului care primește făgăduința Domnului: „S-a bucurat duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 47-48). Sfinții Părinți ne spun că Preasfânta Fecioară Maria a
înălțat cel mai profund suspin după Dumnezeu pe care a putut să-l slobozească
firea omenească. Semnificativ este și faptul că, dintre toți cei care au primit
vestea nașterii Domnului, cei dintâi au fost smeriții păstori din preajma
Betleemului, cărora îngerul le-a spus: „Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi
S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11). Și deodată, continuă Evanghelistul, alături de îngerul
care a adus vestea nașterii Domnului, a apărut o întreagă „mulțime de oaste cerească” doxologind: „Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14).
Cum a răspuns omenirea la acest îndemn ceresc? În ceea ce privește
societatea iudaică, știm cum au decurs lucrurile. Nu este deloc întâmplător că
îngerii au binevestit păstorilor, oameni sărmani și simpli, obișnuiți cu greul,
cu frica lui Dumnezeu, deci oameni mai receptivi la îndemnul către pace și
bunăvoire. Însă, de această dată, nu prin îngeri, ci prin cei trei magi de la
răsărit, au primit vestea nașterii Domnului și elitele politice și culturale
din vechiul Ierusalim, însă reacția lor a fost diametral opusă față de cea a
păstorilor: scandalizare, neîncredere, paranoia, într-un final pruncucidere.
Puternicii acestei lumi – dar nu numai ei – suferă de complexul regelui Midas,
cel care, în mitologia greacă, transforma orice atingea în aur și care și-a
pierdut astfel propria fiică, devenită, în urma atingerii sale, statuetă de
aur. Or cei care se află în sferele înalte ale societății deseori reduc
relațiile cu semenii lor la un nivel strict utilitar, cinic, în funcție de măsura
în care acestea contribuie sau dăunează puterii pe care o dețin. Pentru Irod,
Nașterea Mesiei Cel mult așteptat nu a însemnat nimic altceva decât un posibil
competitor al puterii sale regale. Nu putea și nu voia să vadă mai mult.
Iată, așadar, preaiubiții mei, condiția în care trebuie să ne aflăm pentru
a putea participa la bucuria cea mare a Nașterii lui Hristos: să dăm dovadă
de bunăvoire față de semenii noștri. Să facem bunătate cu aproapele nostru – din propria familie, din comunitate, de departe
sau de aproape, conațional sau străin, prieten sau vrăjmaș. În cântecele
îndătinate de Crăciun avem consacrat acest îndemn în binecunoscutul vers: „Nu uita, când ești voios, române, să fii
bun!”. Pare un îndemn simplu și pare că
nu ni se cere prea mult: pace, bunătate și bunăvoire este
tot ceea ce se pretinde de la noi pentru întâmpinarea Celui Care este Regele
Israelului, Împăratul împăraților, Însuși Fiul lui Dumnezeu. Puternicii lumii
cer să fie onorați cu biruri și munci grele, cu eforturi care angrenează cohorte
întregi de oameni. Însă acest Prunc care ni S-a născut cere de la noi, să fim
făcători de pace și să dăm dovadă de bunătate și bunăvoire. Ne cere, cu alte
cuvinte, să ieșim din egoismul, încrâncenarea și vrăjmășia în care ne
obișnuiserăm să ne ducem viețile, ne cere să ieșim din permanentul război al
tuturor împotriva tuturor, pe care unii l-au văzut drept însăși esență a
naturii umane, și să ne facem viața mai frumoasă, devenind prilej de bucurie
pentru celălalt.
Iubiții mei frați și surori
pentru care S-a întrupat Hristos,
Dacă aceasta a fost reacția societății contemporane față de Nașterea lui
Iisus, cum întâmpinăm noi vestea cea bună? Cum dăm dovadă de pace, bunătate și
bunăvoire între noi? Lumea întreagă, astăzi, dă în clocot, fierbe mânată parcă
de o legiune de duhuri necurate care produc confuzie, tulburare și mânie.
Națiuni întregi sunt divizate și mulți vorbesc insistent despre un război
lăuntric generalizat, deocamdată fără arme, care alungă însă complet orice
formă de pace socială și instituie o atmosferă sufocantă de vrajbă și ură. Noi,
creștinii, am devenit țapii ispășitori ai tuturor relelor – reale sau
închipuite – și din ce în ce mai mult se aud voci care cer amuțirea și
marginalizarea noastră, spre a face loc unei așa-zise lumi noi a progresului și
emancipării. Dar cum ne găsește pe noi, românii, acest Crăciun? E o foarte mare
durere pentru mine, ca păstor duhovnicesc, să fiu martor al unor vremi de
vrajbă și de ură între frați. Românii, în țară și în diaspora, care se luptă cu
viața și cu nevoile, ajung de multe ori să se disprețuiască și să se urască din
motive efemere. Asemenea lucruri nu sunt manifestări demne de un neam creștin.
Niciodată nu am realizat ceva în istorie mânați de ură sau de răzbunare.
Marile noastre momente naționale au fost înfăptuite prin jertfa tuturor și
printr-un sentiment general de solidaritate. Iar când s-a întâmplat ca vrajba
să pătrundă în poporul nostru, aceasta a fost urmată de durerea sfâșierilor din
trupul țării și de iadul comunist. Nu se poate construi nimic prin ură, niciun
bine nu poate fi dobândit prin cultivarea resentimentului și disprețului. Dacă
nu putem învăța să fim buni, îngăduitori, iertători față de cei de un neam și
de o credință, sau chiar față de cei din familiile noastre, oare cum vom putea
să întâmpinăm cum se cuvine pe Mesia, pe Hristos Mântuitorul? Datori suntem cu
iubirea față de aproapele nostru, indiferent de cum este el și ce opinii are.
Datori suntem să-i compătimim pe cei mai săraci sau mai bătrâni dintre noi,
considerându-i prilej de mântuire prin fapte bune, de compasiune creștină, iar
nu considerându-i poveri sau cauze ale problemelor noastre. Oare am uitat
cuvintele pricesnei pe care poporul o cântă în aceste vremuri ale învârtoșării
și învrăjbirii? „De ce mă
urăști tu, frate, tot mereu?/ Tu nu știi c-avem același Dumnezeu?/ Eu ți-s
frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate, de român/ Iar în cer avem
Același Bun Stăpân!”.
Drept măritori creștini,
Să ne purtăm sarcinile unii altora (Galateni 6, 2). Să ne propunem să facem
bunătate unii către alții. Să arătăm că putem fi o comunitate, un neam, având
deschidere și înțelegere și dând dovadă de solidaritate la bine și, mai ales,
la greu. Ne va fi foarte greu dacă vom continua să fim risipiți fizic și
spiritual, neputincioși în a vedea și a prețui un bine comun, grabnici în a
găsi în aproapele nostru țapul ispășitor pentru greutățile din această lume în
care trăim. Ce înseamnă, însă, a face bunătate? Pentru a ilustra cu pilde acest
îndemn, pun la inimile frățiilor voastre trei istorii minunate despre ce
înseamnă a face binele.
Prima pildă este din viața Sfântului Onufrie cel Mare. Lăsat la mănăstire
de mic copil, pe când avea doar șapte ani, avea acest obicei de a lua pâine de
la trapeză și de a merge cu ea la icoana Maicii Domnului cu Pruncul. În
nevinovăția sa copilărească, privea spre Copilul Iisus din icoană, apoi
aducându-I pâine, Îl îndemna astfel: „Și Tu ești mic, poate Ți-o fi și Ție foame. Iată, primește partea mea și
mănâncă”. Și Pruncul Hristos întindea mânuța
Sa din icoană și primea darul. Însă unul dintre monahi a observat, într-o zi,
ce se întâmplă. Înfricoșat de această minune, a spus starețului, care,
îmbunătățit fiind, a cerut trapezarului să nu-i mai dea pâine copilului, ci
să-i zică: „Du-te și
cere pâine de la Acela din icoană Căruia i-ai dat de atâtea ori!”. Și copilul așa a făcut. Cu lacrimi în ochi, flămând fiind, a cerut
Pruncului Iisus pâine: „Nu mi s-a
mai dat pâine și îmi este foame. Dă-mi Tu de la Tine, că și eu Ți-am dat de
multe ori.” Și, spre mirarea tuturor, Copilul
Iisus i-a dăruit îndată micuțului Onufrie o pâine mare și frumoasă, pe care el
ulterior a împărțit-o cu frații.
Și în a doua pildă tot despre un copil aflat la mănăstire este vorba, care
era nedumerit din pricina faptului că nimeni din obște nu-L lua în seamă pe
Omul răstignit pe Crucea din mijlocul bisericii, fiind lăsat flămând. Copilul
nostru a început să ascundă mâncare de la trapeză și să-i ducă pe furiș
Fratelui Răstignit, Care, în fiecare seară, cobora de pe Cruce și cina cu micul
Său prieten. În cele din urmă, monahii și-au dat seama că se petrecea un lucru
neobișnuit cu băiatul pe care l-au pândit să vadă ce face cu mâncarea luată pe
ascuns de la masă. Nu mică le-a fost uimirea când l-au văzut că o ducea în
biserică, iar mirarea li s-a transformat în stupoare când, încercând să se uite
înăuntru, totul era scăldat în lumină. Când copilul a ieșit afară, a fost
iscodit cu nerăbdare de călugări, care au aflat, astfel, „Taina Fratelui de pe Cruce”, ospătat de copilaș.
A treia pildă este din copilăria Sfântului Teofan Mărturisitorul. Odată, pe
un frig cumplit, a zărit un copil, ca și el, dar sărac și părăsit, care,
neavând îmbrăcăminte, zgribulea la marginea drumului. Și-a scos repede hainele
sale, l-a înfășurat pe copilul aproape înghețat și i-a salvat viața. Iar el a
ajuns gol acasă, spre mirarea părinților săi, cărora, atunci când l-au întrebat
unde-i sunt hainele, el le-a răspuns: „L-am îmbrăcat pe Hristos!”.
Preaiubiții mei,
Pildele de mai sus arată cât de importantă este înaintea lui Hristos inima
bună, milostivă. Acești copii nevinovați, delicați și sensibili, vedeau ceea ce
adulții din jurul lor pierduseră din vedere: vulnerabilitatea Pruncului și
suferința Răstignitului. Căci Atotputernicul S-a golit pe Sine, chip de rob
luând (Filipeni 2, 7), devenind, iată, un Prunc, adică o ființă complet lipsită de
apărare și dependentă de dragostea celor din jur și a Preasfintei Maicii Sale.
Pruncul este o ființă care are nevoie permanentă de atenție și grijă, iar
Răstignitul recapitulează în suferința Sa toate durerile și răstignirile prin
care au trecut, trec și vor trece oamenii până la sfârșitul acestei lumi. Avem,
așadar, două realități și două arhetipuri totodată, care ne solicită
compasiunea și ajutorul. Să cultivăm, iubite frate și iubită soră, această
sfântă sensibilitate la copiii noștri, să îi deprindem cu dragostea creștină și
cu mila față de aproapele în nevoie, și să facem din aceasta o prioritate mai
mare decât oricare alta. Căci multe pot învăța copiii noștri și pentru multe ne
zbatem, crezând noi că le croim un rost în lume, însă una singură le trebuiește
pentru a vedea pe Domnul și pentru a fi văzuți de Domnul: inima bună.
Cum putem să-i învățăm pe copii mai bine dragostea creștină altfel decât
făptuindu-o noi înșine? Suntem chemați cu toții să cultivăm sensibilitatea, să
dăm dovadă de bunăvoire față de aproapele și de solidaritate față de cei care
se află în suferințe. Să-i purtăm în rugăciunile noastre, să-i căutăm când sunt
bolnavi și singuri, să le oferim umărul nostru când plâng și să ne bucurăm cu
ei când se bucură. Să facem aceasta față de toți și să începem cu cei din jurul
nostru, care au nevoie de noi. Iată, știm cu toții de necazurile prin care
trece familia Cameliei-Mihaela Smicală, medicul român din Finlanda care stă separată
de cei doi copii ai săi, Johan-Mihail și Maria-Alexandra. Tot ceea ce vor este
să stea împreună și să se întoarcă în țară, însă aceste firești năzuințe nu le
sunt îngăduite. Să ne rugăm cu toată osârdia pentru această familie și pentru
toți cei care suferă din cauza separării, a singurătății, pentru toți care se
simt abandonați și care nu se pot împărtăși de bucuriile simple, firești, ale
vieții.
A face bunătate înseamnă a-L vedea cu ochii inimii noastre pe Pruncul și pe
Răstignitul în aproapele nostru aflat în nevoie, în necaz, în strâmtorare.
Înseamnă a avea o inimă bună și sensibilă, pe care să o împărțim ca pe o pâine
dulce și caldă celui care flămânzește și însetează după dragoste și după
înțelegere. Doar astfel putem deveni cu adevărat mărturisitori ai nașterii lui
Hristos, lucrători ai păcii, ai bunătății și ai bunăvoirii. Să îndepărtăm de la
noi gândurile de osândire, de dispreț, de resentiment, de batjocură la adresa
fraților noștri. Să privim cu multă compasiune la toți și să ne aducem aminte
că suntem, în ultimă instanță, „în aceeași osândă” (Luca 23,
40): răstigniți cu toții, alături de Hristos, El nevinovat, iar noi ca niște
tâlhari. Să nu urmăm tâlharului țintuit de-a stânga Celui Răstignit, care Îl
hulea și Îl batjocorea, fiind influențat de mulțimea vrăjmașă, ci să urmăm
tâlharului celui bun, răstignit de-a dreapta Mântuitorului, care, cu lacrimi de
pocăință, I-a cerut: „Pomenește-mă,
Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!” (Luca 23,
42). Să nu pregetăm, așadar, a ne primeni sufletește întru pocăință, primind
iertare în Taina Spovedaniei și unindu-ne euharistic cu Hristos Pruncul,
purtat pe brațe la fiecare Liturghie și dăruit nouă cu dragoste și
compătimire de către Maica Sa, lăsându-Se îmbrățișat de Crucea Răstignirii
pentru noi, ca să auzim de la El mântuitoarele cuvinte: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu
Mine în Rai!” (Luca 23, 43). Amin.
Al Vostru slujitor, frate și prieten,
de tot binele voitor și fierbinte rugător,
† Părintele
Episcop Macarie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu