România, o țară bolnavă de dor

 Și de acest fapt, fie că vrem să recunoaștem sau nu, suferim toți românii, într-o proporție aproape la fel.

Dorul este de cele mai multe ori de oamenii dragi, dar, extrapolat, el poate să ajungă și la o dorință de normalitate. Poate, iar nouă, românilor, ne este dor și de a trăi normal, nu doar de cei dragi.

La toți ne e dor de cineva plecat, care nu mai este sau de cineva de care suntem doar temporar departe. Ei, așa e și România. O țară bolnavă de dor, o țară la care îi este dor de copiii săi, de o stare de normalitate, îi este dor să își vadă pruncii lipsiți de griji.

”Marea împăcare” a românilor din diaspora cu cei din țară, acest praf în ochi aruncat de serviciile care în mod normal ar trebui să ne apere de interese străine și nu să ne dezbine (asta cu ocazia alegerilor prezidențiale-moment în care diaspora a fost ”îmbrățișată” de cei de acasă pentru salvarea de adversarul politic), este o altă formă de dor. Dorul de a ne face bine și de a accepta faptul că indiferent dacă trăim în România sau nu, ne leagă dorința de a vedea această țară liberă cu adevărat, o țară în care să ne putem crește copiii fără nici o frică.

României îi este dor de noi, de noi cei care o iubim și la care nu ne este rușine să ne lăudăm oriunde în lume că suntem români. României îi e dor ca să redevină o țară a românilor, o țară a celor care se trezesc dimineața să își ducă copilul la școală sau grădiniță, a celor care se trezesc dimineața și își spun rugăciunea, o țară în care să nu îți mai fie frică să ieși pe stradă sau să îți fie frică să vorbești liber.

României îi este dor de conducători drepți, adevărați, de români. Nu am fi ajuns în această situație dacă nu ne-am fi lăsat dezbinați și dacă nu am fi fost bolnavi de orgoliu. Din păcate, orgolilu la români e ca si oina, un sport național. Din el se nasc frustrările, din frustrări se naște invidia, iar cei care își doresc să ne dezbine și să ne învrășbească, să ne facă să ne certăm și cei mai buni prieteni, atât așteaptă.

României îi e dor să nu își mai vadă copiii că se ceartă din cauza unui partid sau al altuia, pentru că noi ne certăm, ei își fac treaburile lor, iar de suferit, tot ea suferă…Îi este dor să nu își mai vadă copiii că se ceartă pentru Biserica Neamului, pentru spitale sau pentru wc-urile din curtea școlii… Pentru că a ajuns România aici, în această situație, toți avem o vină, comună, ar trebui să ne-o asumăm fiecare și să ne gândim să construim ceva împreună, să nu ne mai lăsăm atât de ușor manipulați.

Mass-media este unul din factorii principali prin care a făcut ca așa ceva să fie posibil. Patronii de trusturi de presă aservite politicului au promovat, fiecare pe partea lui, doar oamenii ”drepți”, apoi ”drepții” au măcelărit învâțământul și sistemul de sănătate, au înfințat mai multe și mai multe servicii de informații și securitate (dar din păcate pentru ei, personal), iar acum, la 30 de ani după comunism, României a ajuns să îi fie dor de ea…

O iubim oare atât de mult încât să o ajutăm? O mai putem oare, noi, oamenii de rând, ajuta să scape de dor? Eu cred că da, dar pentru aceasta ar trebui să ne gândim fiecare ce facem câne ne este dor. Ți dor de copil, te duci să îl vezi, ți dor de mamă, te duci să o vezi, să o întrebi ce mai face, îi duci o floare, o portocală, ceva ce ști că îi place, ca să o mai alini. Tot asta trebuie să facem și cu România, să punem umăr de la umăr și să o ajutăm să nu îi mai fie dor de noi.

Fiecare din noi este România, la fiecare ne este dor, iar din dorurile noastre se poate naște din nou, România.

Ionică S. Armancă