NOTE DE LECTURĂ

„SINTAGME CODRENE”- REVISTĂ DE TRADIȚII, LITERATURĂ ,ARTĂ , ISTORIE, RELIGIE, TRADIȚII ȘI CULTURĂ

Apărută în Transilvania această revistă Sintagme Codrene din care a apărut și nr.5 având ca manager fondator pe poetul Vasile Dan Marchiș a reușit să strângă în jurul ei valoroși creatori de frumos artistic-din care amintim scriitorii: Vasile Lechințan, Ionuț Caragea, Teodor Dume, Daniela Forcos, Baki Ymeri, Angela Monica Jucan, Daniela Vâlceanu, Ioan Andreica, Daniel Luca, Puiu Răducan, Gelu Dragoș , Andreea Botiș și nu în ultimul rând apreciatul român, profesor, teolog și scriitor Constantin Necula-și mulți alții-oameni de cultură de la noi.

Teodor Dume scrie despre volumul de versuri semnat de Daniel Luca Croitorul de noapte pornind de la ideea că în simplitate se află măreția sentimentelor exprimate-în articolul „Daniel Luca-un soft, o investiție pe termen lung”-astfel„ facilitățile create pentru a putea intra în stările poetului sunt multiple și depind de abilitățile acelora care încearcă să le recepteze…folosește în exprimare latura aforistică, destinată în principiu esenței…nu este o luptă inegală, nici cu sinele, nici cu timpul și nici cu Dumnezeu…poetul prin poezia lui e un fel de soft care furnizează din interior toate elementele de bază care prin asociere scanează și citește viața fără a deprima sufletul într-un fel sau altul.”

Ionuț Caragea imaginează în poezia Cod roșu de furtună în suflet o conversație cu el însuși-a sufletului aflat în Marea Singurătății: „tu știi că sufletul meu/ trage de sforile sângelui/ să bată clopotul inimii?/ tu știi că sângele meu/ e râul ce se varsă/ în Marea Singurătății?/ tu știi că cerșesc amintiri/ pe strada copilăriei pierdute? /tu știi că lacrima mea este singurul cer ce încearcă/ forma inimii?/tu știi că inima mea/ este și vie și moartă/ pe jumătate înșelată/ de propriul ecou?/tu știi că inima mea/e sala de așteptare pentru/ toate trenurile iubirii?/ tu știi că cele mai rezistente aripi/ către Dumnezeu/ sunt genunchii?/tu știi că inima mea e o stâncă vie?/ tu știi că-mi pot dona sângele / chiar și unei statui?/ tu știi că timpul e mut/ dar sângele meu îi dă glas?/ tu știi că inima mea/ e așchia înfiptă în toracele timpului?/ tu știi că-mi pun inima-n praștie/ pentru a dărâma zidul/ dintre oameni și veșnicie?/tu știi că sculptează/ chipul lui Dumnezeu/ în inima de piatră a lumii?” sunt versuri care creionează soarta omului în relația lui cu ceilalți.

Gelu Dragoș abordează ca și alte dăți în poezie tema iubirii ducând viața la superlativul ei-„ești o leoaică singură în tot ce faci/ și îi iubești pe toți ce te ating cu drag…/ eu te iubesc acum când vine vremea grea/ și inima-mi pulsează sânge doar cum vrea ea…/ lacrimile mele limpezi sunt mai pline și cristaline/ doar de drag, iubire și dragoste pentru tine…- poezia Viața la superlativ; singurătatea pietrei (ce înmagazinează energia) e asemănată cu singurătatea omului în timpul pandemiei Covid 19: „câtă spaimă în oameni/ de singurătate și moarte/ în umbra binelui ei, oamenii/ își ridică ziduri de piatră/ morțile se repetă ciclic/ cuvintele respiră covid 19…”poezia Singurătatea pietrei.

Vasile Lechințan realizează un Jurnal din anii ciumei 19- în care încearcă să răspundă la întrebarea: A fost Transilvania un principat maghiar sau întotdeauna o țară românească? Se aduc prețioase argumente istorice din documente autentice ale vremilor apuse și nu numai spunând că : „aspectul sau caracterul etnic al unei țări este dat de limba folosită curent de populație, în general, respectiv de majoritatea etnică a locuitorilor acestei țări…”În toată istoria Transilvaniei comunitățile secuiască, maghiară și săsească învățau limba română fără a fi obligați. Sufletul mare al generației superbe de conducători ai României Mari a avut ca deviză generoasă de la Alba Iulia că nu trebuie să ne transformăm din asupriți în asupritori; pe tot teritoriul Transilvaniei avem toponimice vechi românești( deși unii au schimbat sau au adăugat alte denumiri de localități sau denumiri de persoane)cu toate acestea filonul geto-dac și latin s-a păstrat neschimbat; preotul și pedagogul Ștefan Ludwig Roth scria că nu e vorba de a ne război cu trecutul, dar avem dreptul să-l analizăm să fim conștienți de aspectele reale ale unui trecut întunecat, care are și astăzi urmări negative asupra noastră…

Angela-Monica Jucan scrie eseul realist Opincă țintată cu stele-unde se punctează momente istorice importante din viața românilor transilvăneni în paralel cu apariția și perpetuarea existenței corului de la Finteuș-Maramureș. Această localitate prin corul ei este cunoscută nu numai în țară, ci și peste hotare-ceea ce ne face mândri pe toți maramureșenii că trăim într-o țară binecuvântată de Domnul pe pământ. Așa cum ziceam-acea „opincă țintată cu stele” cum o denumește Angela-Monica Jucan-cea care a stat pe Parlamentul de la Budapesta –se regăsește în sufletul oamenilor și în cântecele interpretate de coriștii din Finteuș. Ei, coriștii-alături de dirijorii corului au trăit evenimentele istorice de-a lungul timpului cântând: Deșteaptă-te, Române!-Pe-al nostru steag, Hora Unirii, Treceți, batalioane române, Carpații!-„valorificând astfel talanții dați de Dumnezeu și dând drumul simțământului național.”-astfel evoluția corului s-a împletit cu realitatea istorică trăită.

Constantin Necula(n.1970,Brașov-)preot ortodox, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu vorbește despre volumul lui Dumitru Ichim intitulat Tu știi că te iubesc-150 de sonete prefațate și ilustrate de Savatie Baștovoi în de nemurire în care articolul O minunată carte de sonete-declarație de nemurire- preotul Dumitru Ichim „este mirele nins, dar care nu încetează să se mire de iubita sa nici dincolo de moarte.”

O recenzie la poezia lui Dumitru Ichim scrie și Florica Pățan care constată că „ realul și imaginarul sugerat metaforic se întrepătrund în poetica lui Dumitru Ichim într-un mod delicat, dar cu forță imagistică realizând arhitecturi lirice vizionare.”-realizează și un portret ce-l caracterizează pe poet: „homo religiossus în convingeri, modern și versatil în expresivitate, pozitiv în abordare, înțelept și uneori ludic, umoristic în exprimare.”-(probabil că acești poeți sunt gheparzii prezentului-(mă gândesc la semnificația „ghepardului” din romanul cu același titlu de Giuseppe di Lampedusa, mai ales la replica din roman la trecerea dintr-un timp istoric în altul-„Noi suntem gheparzii”) , dar și ai viitorului.

Alexandra Firita cu gândul la un ianuarie eminescian citează în articolul Gânduri răzlețe dintr-o înserare de ianuarie din aprecierile poetului Nichita Stănescu-„Eminescu se miră inminunat că ar fi putut să creadă că ar putea muri vreodată. Atâta vreme cât noi suntem, el este.”-urmează versuri tot spre cinstirea patriei române înnobilată de versul eminescian. Versurile următoare celor închinate lui Eminescu se traduc poeziile italianului Marco Tomasi-făcându-ne să zburăm cu gândirea la universalitatea versului genial al poetului din Ipotești. Regăsindu-se în noi, românii de pretutindeni-gândirea eminesciană e o reflectare-identică și diferită în același timp, cântată și regăsită în alt loc, are un sens doar dacă singur o regăsești și o redai vieții prin mișcarea de ducere și întoarcere în tine-existând și-n toți-așa cum sugerează versurile Barbarei Albergati din Italia traduse de Alexandra Firița.

Ioan Draga scrie un grupaj de versuri și eseuri lirice care se încadrează în tema iubirii eterne, poetul realizează portretul iubitei în cuvinte meșteșugite cu Parfum de gânduri: „S-așterni la rădăcina dorului, iubirea/ Udată cu visul sărutului mut/ În umbra-ți trupului plânge privirea/ Claustrată în timpul ascunsului trecut…Mă așez pe țărmul stelei Melody și ascult cântul infinitului ce trezește în mine corzi necântate pe note muzicale stelare…Acum pe țărmul stelei Jasmine o liniște deplină mi-a cuprins inima…Pe țărmul stelei Estelle, o pace deplină îmi cuprinde inima…Sufletul tău, Estella este plin de eleganță, iar eu doresc să îți pictez chipul pe bolta întinsă a cerului meu de suflet, în culorile fericirii, Aici lângă tine mă simt legănat de brațele eternității.”

Georgeta Tudora în articolul Ochii de pe cruci… redă atmosfera dintr-un cimitir care este al ei, unde-și dorm somnul de veci părinții, bunicii, rudele, cunoscuții; este o casă a amintirilor ce nu pot fi șterse niciodată-„s-au înmulțit crucile, dar păstrează acea liniște eternă, mireasma de ceară, tămâie și flori, biserica situată în mijlocul cimitirului este impunătoare, cu turla până către nori, își trage clopotele duios și rar, respectând sărbătorile din calendar.” Ar zice Blaga-dorul este un organ de cunoaștere a infinitului; prezentul tace sau vorbește, numai trecutul cântă, de aici farmecul amintirii. Regretul autoarei se manifestă la ideea că acea casă părintească din satul Gîrbești nu a fost transformată în muzeu-având atât de multe obiecte vechi, tradiționale.

„Nicăieri, parcă, nu-s oameni mai frumoși, mai evlavioși ca la mine acasă, în satul cu verdeață, cu oameni treziți de dimineață și stoluri de păsări ce cântă odată cu soborul, alinându-mi parcă dorul…”Aceasta e poezia locurilor sfinte, natale!

Cunoscând limba italiană prin studiu filologic- mi-a făcut o mare plăcere relatarea în italiană a interviului luat doctorului și poetului Vincenzo Galluzzi de către scriitoarea Daniela Forcoș din care răzbate compasiunea și dragostea față de suferința umană a intervievatului. Grija poetului V. Galuzzi pentru sănătatea oamenilor e exprimată în următoarele versuri din poezia Suferința: „O întâlnesc în fiecare dimineață/ prietena mea Suferința/ în chipul resemnat al unui bătrân uitat/ în chipul pierdut al unui copil maltratat/ în sălile aglomerate ale spitalului meu/ O întâlnesc în fiecare dimineață/ prietena mea Suferința/ o măgulesc cu cuvinte, o amăgesc cu un zâmbet/ La sfârșitul zilei, ea pleacă odată cu mine,/ lăsând un strop de pace, în sălile pline și triste,/ ale spitalului meu.”

Vasile Dan Marchiș pune în discuție problema religiei și a postului în articolul La ce religie se cade să rămânem-se pare că religia cea mai bună este aceea care ți se potrivește-cum ar zice un mare filozof; despre post se ajunge la concluzia că e nevoie nu numai de un post alimentar-ci și de un post spiritual, un post de meditație în care omul să-și dea seama și să se retragă de la fapte rele, să facă fapte de milostenie pentru semenul său.

Atmosfera specifică poetului Vasile Dan Marchiș e de neliniște și de convorbire cu muza poetică-în poezia Exercițiu suprem- apare cuvântul cheie care să respecte ritmul interior(înotător sau scriitor, mare, val)-în marea învolburată-„e un război hidrologic”-între geografie și istorie„-marea trecere „-te înalță și te coboară –cum ar zice Blaga; Vasile Dan Marchiș scrie „pe o mare de hârtie lichidă„(afirmație care ne duce cu gândul la începuturile existenței și la importanța apei pentru viață, dar și la vremurile când oamenii nu erau prețuiți la adevărata lor valoare(„pentru cei ce n-au eliberat cenușa eroilor în adâncurile ei); Onorul mării în fața soarelui răsărind/ mi-e dat să-l simt/ pentru cei ce nu de rău de mare/sau de dorul ei au murit/ ci de sete…”

Puiu Răducan printr-un semnal de alarmă în articolul La cei care au învățat carte mă gândesc”, doar constată o situație din societatea românească-spunând că-n epoca Ceaușescu s-a învățat carte într-adevăr și că societatea nouă-neocomunistă –își bate joc de învățământ, dar nu se dă un răspuns la ce ar trebui să facă contemporanii-acum- și aici în România?!

Constanța Abălașei Donosă-artistă în imagine, pictură și cuvânt-aduce un elogiu simplității în prezentarea personalității criticului literar care este Cezarina Adamescu; am cunoscut-o și eu pe C. Adamescu cu ocazia scrierii unei recenzii la o carte de-a mea scrisă în colaborare cu preotul Ilie Bucur din Sărmaș-Mureș. Într-adevăr- această scriitoare e plină „de har, talent, iubirea de semeni în care mult crede, și cărora le rostește numele cu pioșenie ca într-o rugăciune…cum povestea despre casa copilăriei care se afla undeva în centrul vechi al orașului Galați…îi place să fie singură în liniștea sufletului ei, răsfățându-se cu muzica lui Ciprian Porumbescu, Enescu, Mozart”-și multe alte amintiri relatate în articolul Cezarina Adamescu, și șoapta cuvintelor ei.

Mihaela CD-s-a născut în România, dar trăiește în Canada împreună cu familia, a început să scrie poezie după un șoc emoțional când și-a pierdut tatăl pe care îl iubea foarte mult, acum este scriitoare, artist, redactor, membru al Uniunii Scriitorilor din Canada, fondatoarea revistei on line „Poezii pentru sufletul meu„-revistă de artă, literatură și cultură a românilor de pretutindeni-revistă virtuală citită în peste o sută de țări din întreaga lumeț, publică numeroase poezii în reviste și antologii din România, are numeroase proiecte personale și în colaborare-fiind apreciată atât în România cât și peste hotare. Poezia-Nu mă-ntreba: „Nu mă-ntreba de ce-am tăcut/ Nici de mai am vreo supărare/ Nici vorba ce-atât m-a durut/ N-o înturna pe-a sa cărare/ Nu mă-ntreba de nimic acum/ Nici de-s vie ori sunt moartă. Nu-ntinde miere peste scrum/ Lasă-ți cuvintele la poartă…/ Nu mă-ntreba…”transmite un puternic sentiment de regret și tristețe.

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, ASOCIAȚIA SCRIITORILOR, BAIA MARE, Maramureș, Ulmeni, mai, 2021