Fericirea
nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă
neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o
năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în
parte. Fiind, deci, în egală măsură produsul şi generatorul echilibrului
lăuntric al omului, un echilibru de primă importanţă pentru orientali (chinezi,
japonezi, indieni), este cât se poate de evident că fericirea va fi savurată
doar acolo unde acţionează în interdependenţă următorii doi factori:
a) Mişcarea
fericirii are loc în interiorul sistemului tridimensional credinţă-iubire-bine,
fapt care garantează că, dacă credinţa şi iubirea sunt sincere şi
atotcuprinzătoare, atunci omul – numai întrucât urmăreşte prioritar binele
moral, iar nu binele fizic (hedonic) – are toate şansele ca din bun să devină
mai bun, caz în care ea (fericirea) dobândeşte consistenţă şi durabilitate;
b) Direcţia
de acţiune pentru cunoaşterea adevăratei fericiri este dinspre interior spre
exterior, dinspre individ spre semeni, desigur, cu inerentele întoarceri şi
autoreglări ale focarului de iradiere.
Cum
simplitatea şi cumpătarea sunt condiţii indispensabile întru atingerea stării
de fericire urcată până la beatitudine (Cu înţelepciune se spune: Nu este bogat
cel care doreşte tot mai mult, ci cel care se mulţumeşte cu tot mai puţin!), pe
bună dreptate Mântuitorul ne îndeamnă să nu adunăm bogăţii pe care le mănâncă
moliile şi le fură hoţii, ci să adunăm bogăţii nepieritoare. Or, e limpede
pentru oricine, că astfel de bogăţii nepieritoare nu pot să vină decât din
lăuntricitatea omului, rodite fiind de acea scânteie divină cu care au fost
înzestrate de la facere toate fiinţele scormonitoare şi cârtitoare, ce cu
mândrie-şi spun fiinţe conştiente şi raţionale. Pentru unii dintre oameni
fericirea este iluzorie – o adevărata Fata Morgana. Să fie pentru cei bogaţi
din pricina îmbuibării, care inevitabil atrage după sine plictiseala,
nemulţumirea şi, în final, dezgustul faţă de toţi şi toate, ori – în cazul
celor mulţi şi săraci – să fie din pricina nenumăratelor eşecuri şi decepţii de
care au parte în viaţă?!
Poate
că de aici derivă graba periculoasă de care dau dovadă cei mulţi şi
neîncrezători de a-i inhala fericirii parfumul ameţitor, atunci când ea
consimte să-şi întredeschidă şi pentru ei corola minunilor de-o clipă. (Pesemne
că din acest motiv amatorii de plăceri ba pun semnul de egalitate între
fericire şi mulţumire trupească, recte satisfacţie, ba se tupilează după
justificări de genul: „Avem o singură viaţă, şi aceea scurtă”, prin urmare „Să
stoarcem de vlaga plăcerii fiecare clipă care trece”!)
Dar
dacă fericirea este scurtă şi tocmai de aceea amarnic regretată, în cele mai
multe cazuri suferinţa se constituie într-o coordonată umană banală, fapt care
dovedeşte în ce grad alarmant de inuman ne-am obişnuit cu ideea că nefericirea
este capitalul exclusiv al dezmoşteniţilor şi dezrădăcinaţilor, în general al
celor slabi şi fără noroc. Căci cum altfel se explică că trecem zilnic pe lângă
ea, aproape fără s-o băgăm în seamă, cu toate că ne face o deosebită plăcere să
apărem în ochii semenilor ca buni şi simţitori?!…Fireşte, nu la fel stau
lucrurile în cazul ipocriţilor în general, al ipocriţilor cu ştaif politic în
special, care – în silinţa lor cabotină de a părea ceea ce nu sunt – izbutesc
totuşi să-şi ascundă deseori găunoşenia minţilor şi inimilor sub poleiala
aparenţelor.
După
aceste exerciţii pe marginea fericirii şi a nefericirii, ni se impun atenţiei
următoarele două întrebări: 1) Care este raportul dintre fericirea individuală
şi cea colectivă?; 2) Ce are omenirea de făcut pentru a fi cu adevărat
fericită?
1) Am
fi tentaţi să răspundem că raportul dintre fericirea individuală şi cea
colectivă este similar cu cel dintre parte şi întreg. Şi cum „întregul precede
partea” (Aristotel), concluzia care se impune cu necesitate nu poate să fie
decât următoarea: Fericirea colectivă, mai exact cea universală (generală), o
devansează în timp şi o prefigurează în alcătuire pe cea individuală! Toate
ca toate, dar – fie că urmăm firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei – posibila
înfiripare a fericirii după logica de mai sus este copios contrazisă de logica
apariţiei Universului, iar mai apoi a vieţii ca parte componentă a lumii
înconjurătoare. Căci dacă suntem adepţii creaţionismului, atunci trebuie să
admitem că văzutele şi nevăzutele sunt opera unui Creator suprem şi că în
Universul de-nceput, la fel ca-n anturajul divin al acelor „momente” situate
dincolo de timp, domnea ordinea şi armonia. Dar ordinea şi armonia, prin însăşi
esenţa lor exclud apariţia şi fiinţarea asperităţilor de tipul dizarmoniei,
perturbaţiilor şi şocurilor, după cum – cu întreaga lor fiinţă înveşmântată în
haina de gală a echilibrului perfect – ele se opun din răsputeri germinării şi
proliferării răului sub diversele lui înfăţişări: cruzime, trufie, minciună,
ipocrizie, ambiţie, invidie, lăudăroşenie etc.
Prin
urmare, este cât se poate de rezonabil să gândim că în acele vremuri ireale
pentru puterea temporală a minţii omeneşti, fericirea era atotprezentă şi
atotbiruitoare. De fapt e impropriu să spunem atotbiruitoare,
pentru că ea nu reprezenta rezultatul unei biruinţe în lupta aprigă cu forţele
răului, aşa cum se va întâmpla după apariţia celor două perturbaţii – azvârlirea
din ceruri a trufaşului Lucifer, respectiv scoaterea din Eden a perechii umane
neascultătoare, perturbaţii care nu numai că au provocat un serios dezechilibru
în pacea şi armonia primordială (nerefăcut până în clipa de faţă), dar au
generat totodată perechile antipodale: bine-rău, univers moral divin-univers
moral uman. Căci logica presupunerilor admise în acest loc ne obligă să vedem
chipul Universului primordial, implicit al lumii celeste, scăldat în lumina
armoniei, păcii şi fericirii. E drept, o fericire statică, perfect adaptată la
acea lume senină şi netulburată, altfel spus o fericire niţel cam ternă şi atât
de îndepărtată de fericirea zbuciumată a omului truditor şi căutător…
Presupunând
că asta ar fi succesiunea fericirii: de la fericirea universală preadamică la
cea individuală (mai înainte ca perechea umană să fie izgonită din Eden), iar
de la Adam şi Eva din nou la cea colectivă (comunităţile umane de la ginţi şi
triburi până la naţiunile moderne), tot nu s-a pus punctul pe i în problema raportului fericire
colectivă-fericire individuală.
2) Cât
priveşte întrebarea: Ce are omenirea de făcut pentru
a fi cu adevărat fericită?, ei bine, ea este veche de când lumea.
Din totdeauna, mai exact de când omul a început să gândească şi a realizat
importanţa politicii, iar prin politică pe cea a organizării din ce în ce mai
precisă, dar şi mai extinsă (la început ginţile şi triburile – comunităţi
bazate pe înrudiri, apoi popoarele şi naţiunile – vaste comunităţi bazate pe
unitatea de limbă, tradiţii şi teritoriu, respectiv pe istorie comună, astăzi
megacomunităţi sau uniuni politico-economico-militare de naţiuni), din
totdeauna, aşadar, omul a luptat din răsputeri fie pentru a-şi apăra libertatea
ameninţată de agresori, fie pentru a şi-o recâştiga atunci când neşansa şi
ceasul rău i-o răpeau. Pentru că fericirea deplină nu poate fi savurată decât
în libertate! Numai bunul Dumnezeu ştie câţi oameni au murit de-a lungul
istoriei luptând pentru libertatea lor şi a celor dragi: răscoala lui
Spartacus, răscoalele şerbilor împotriva nobililor, luptele purtate de români
cu turcii, tătarii, ungurii şi ruşii pentru apărarea gliei străbune, zecile de
milioane de jertfe omeneşti din primul şi al doilea război mondial etc.
E
drept, au fost şi încă mai sunt din aceia care cred că sabia nu taie capul
plecat şi care se străduiesc să-şi construiască un dram de fericire după chipul
şi asemănarea cu noua lor anatomie – o fericire în genunchi! Dar Însuşi
Mântuitorul, în condiţiile vitrege de la acea vreme când evreii erau sub stăpânirea
romanilor, sublinia nevoia de libertate – o libertate articulată pe credinţă şi
demnitate -, de altminteri singura cale care-l duce pe om înspre fericire: „Adevărul
vă va face liberi”!
Fireşte,
în numele credinţei s-au comis şi continuă să se comită excese, de-ar fi să
amintim din trecut doar de cruciade, encomienda (războiul nimicitor purtat de spanioli
împotriva amerindienilor) şi de războaiele fratricide dintre catolici şi
protestanţi (hughenoţi), respectiv de jihad (războiul
musulmanilor împotriva necredincioşilor în Alah şi profetul lui Mohamed), care
în zilele noastre se continuă sub oribilul chip al actelor teroriste…
Se
ştie prea bine că războaiele nu contribuie decât la escaladarea violenţei şi
agresiunii, nicidecum la instaurarea păcii şi înţelegerii între oameni, popoare
şi credinţe. Iată motivul pentru care Mântuitorul afirma în învăţăturile Sale
că „cine va scoate sabia, de sabie va pieri”.
Prin
urmare, la rău să nu răspunzi cu un alt rău, deoarece asemenea unui bulgăre de
zăpadă care în rostogolirea lui la vale provoacă o adevărată avalanşă, tot aşa
răul – alimentat cu trufie şi intoleranţă – are puterea necurată de a-i
transforma pe oameni în brute respingătoare. Istoria ne oferă nenumărate
exemple de monştri cu înfăţişări umane, care se delectau cu suferinţele
semenilor torturaţi: inchizitorii, naziştii, bolşevicii (leniniști, staliniști,
maoiști, dejiști etc.), torţionarii din închisorile politice româneşti etc.
Acum
până nu-i prea târziu, toţi locuitorii acestei planete (fiecare cu câtimea sa)
pot contribui la salvarea vieţii şi la angajarea omenirii pe drumul ce urcă
înspre fericirea deplină, prin studiul la zi al Decalogului şi prin aplicarea cu stricteţe a
poruncilor cuprinse în el.
Bisericile,
şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste
(creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea
omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi
prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar
de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism (îndeosebi în aceste vremuri controlate de globaliști
prin dictaturi/războaie informaționale și bacteriologice, precum actuala
pandemie), iar toate marile credinţe să se apropie până la
identificarea şi activarea tuturor zonelor comune, cu mare impact asupra
omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i
face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.
La
rîndul lor liderii politici şi ștabii militari pot contribui la această
veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii, cu sau
fără iz patriotic (mai degrabă globalizant), respectiv prin trecerea de îndată
la dezarmare. Este o utopie? Păi, zic eu, mai degrabă o utopie decât o catastrofală distopie, așa cum se
configurează în clipa de față
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu