Nicoleta Nussthaler recidivează, la scurt timp, cu o nouă carte - „Vindecarea feminităţii”, colecţia Proză, editura „eCreator” Baia Mare. Este o carte-confesiune, o carte-jurnal, o introspecţie a trăirilor ei, o analiză subiectivă a ceea ce a trăit până în acest moment al vieţii.
Curajul cu care scrie se bazează şi pe
afirmaţiile ei că a devenit, între timp, trăind atâtea experienţe dureroase ori
închipuite, în orice caz dorite, o femeie înţeleaptă: „...între timp am căpătat înțelepciune iar acum știu că eu,
Femeia, îl inspir pe El, Bărbatul, să-și deschidă inima. Ei bine, acesta a fost
un proces lung, uneori dureros și care a cerut mult din timpul, atenția,
energia mea – din viața mea. Mi-au trebuit câțiva ani de zile ca să atrag un
Bărbat puternic, adică implicat și asumat, dar și blând în același timp”.
Romanul „Vindecarea feminităţii”,
îndrăznesc să-l numesc aşa, cuprinde un număr de cinci capitole, în care eroina
romanului este chiar ea, ”Un sfârşit cât un început” - un text în care autoarea
este convinsă şi încearcă să-i facă şi pe cititorii ei partizani ai iubirii
pure, ideale: „Oh, dulce eternitate! Comunicând fără cuvinte./Într-un târziu
abia, te-ai prezentat. Ți-am scuturat zăpada de pe obraji și ți-am spus
râzând:/- Știam că o să vii în alb!/Și tu mi-ai răspuns blând și zâmbind larg,
pierdut în ochii mei:/- Am gânduri curate...” (mi-am permis să o scriu sub
forma aceasta, fiindcă este poezie sută la sută) şi un feed-back al întregului
roman, numit „În loc de epilog”, din care vă ofer aceste gânduri ale Nicoletei
Nussthaler, o „sfătoasă” pe tot parcursul cărţii: „Pentru tinerele care se pot
inspira și își pot face curaj să lupte pentru visurile lor. Poate vor alege mai
ușor, cu claritate, să-și trăiască propria viață, nu viața părinților sau a
soților lor. Pot fi femei puternice și pline de sensibilitate în același timp,
care se vor bucura de libertate deplină până când vor găsi bărbatul care să le
aprecieze, să le prețuiască, să ofere locul de cinste în inima și familia lui.
Atunci vor deveni mame și soții devotate și iubitoare, cu familii adevărate și
frumoase, astfel încât să se simtă împreună și liberi, și implicați pe toate
planurile: emoțional, familial, social, profesional”.
Capitolul I, numit „Pierderea” face
referire la familia ei, la soţul neglijent cu relaţia lor, la problemele pe
care le are acesta cu alcoolul, motiv pentru care îşi pune întrebări de genul:
„Încă mă întrebam de ce sunt în situația aceea: căsătorită, având un partener,
dar tot singură. Însingurată, fără de voie. Oare el nu vede sau nu-i pasă că nu
sunt fericită? Chiar nu mă iubește?”. Apoi, trece pe un alt plan al
mărturisirilor şi vorbeşte despre un episod trist la moartea prietenului din
liceu, Vlad, la doar patruzeci şi ceva de ani, se gândeşte cum ar fi fost
relaţia lor, concluzionând: „Viaţa este presărată şi cu momente dificile, cel
mai greu fiind acela de a pierde o persoană dragă. Iar dacă asta se întâmplă la
scurt timp după ce abia te-ai reîntâlnit cu acea persoană, pierderea este cu
atât mai copleşitoare. Să nu ne lăsăm doborâți pentru mult timp şi să ne luăm
drept aliat în lupta cu durerea covârşitoare, chiar amintirile dragi”.
Capitolul II, numit „Susţinerea” te
ţine treaz, pe tine cititorului, fiindcă autoarea vorbeşte despre părinţii ei,
care deşi au trecut puţin peste 60 de ani par îmbătrâniţi fără vreme, scrie cu
patos despre pasiunile tătălui ei, fost cadru militar, cum at fi pictura,
navomodelismul dar şi despre gelozia înnăscută a mamei ei. O descrie foarte
bine fizic pe cea care i-a dat viaţă: „Mama era o femeie superbă, voluptoasă,
cu un păr lung și creț, brunetă cu ochi căprui și, în copilărie, îmi spuneam că
aș fi norocoasă să semăn cu ea. Se îmbrăca la modă, tatăl ei era croitor”. Ce
îţi place la autoare e faptul că personajele ei sunt asemeni rudelor noastre,
sunt personaje universale, care au trăit într-un regim totalitar, cu multe
neajunsuri dar dacă erai harnic şi inteligent trăiai bine şi liniştit (vezi
episodul comic cu găinile), linişte care nu se mai regăseşte în ziua de azi.
Continuă şirul epic cu un personaj misterios, Angela, de doar 23 de ani, cu un
master luat în Franţa, pe care o cunoaşte la un workshop spiritual numit „Viaţa
dintre vieţi” iar autoarea participă la o şedinţă de hipnoză şi astfel află că:
„ Mintea e împărțită
în două: mintea analitică, aceea care ne ajută în realitatea zilnică și care
probează veridicitatea a tot ce se întâmplă. A doua, mintea intuitivă, simte
pur și simplu. Nu are nevoie de probe, ea apare atunci când presupui ceva.
Presupui sau ai sentimentul, știi, intuiești ce o să se întâmple. Ai trăit
desigur asta, înţelegi despre ce vorbesc”. Toate aceste
experienţe Nicoleta Hussthaler le caută şi doreşte, le experimentează pentru a
înţelege psihologia relaţiilor, pentru a descoperi cine este ea de fapt şi nu
în ultimul rând pentru a-şi găsi un „partener înţelegător şi iubitor”, pentru a
nu rămâne „repetentă pe viaţă. Şi poate chiar şi în vieţile următoare”.
Continuă cu o experienţă avută prin 2014 la prima expoziţie personală de
fotografii, la un hotel din Mamaia, un bun pretext să-şi ducă cititorii în lumi
paralele, în arta spiritismului şi magiei, a ocultismului.
Capitolul III, numit „Căutarea” se
referă la „căutările” din ce în ce mai intense ale autoarei dar şi la şederea
ei şi a fiului în Austria „într-o ţară nouă, într-o casă nouă, cu un bărbat
nou”. Se descrie foarte bine: „Eu nu sunt o persoană religioasă, nu mă auzi
ciripind rugăciuni vreodată și, sincer, nu cred că Dumnezeu e așa cum se vede
pictat în biserici, ca un moșneag cu barbă care predică furios și își
pedepsește mereu copiii când greșesc. Dar să ne lămurim: nici îngerașii nu sunt
niște copilași dulci care zboară, deși îmi place mult fantezia asta”. Viaţa Nicoletei
se schimbă fundamental după ce îl cunoaşte pe îngerul ei păzitor pe care îl
cheamă „Caju”. Incitantă este şi povestea găsirii în noua locaţie a unui aparat
foto minuscul căruia îi mai trebuia doar baterii precum şi faptul că din
fotografie a făcut o pasiune şi un mijloc de a câştiga bani şi faimă. Şi totuşi
mai există ceva, dragul de carte, de a scrie, de a împărtăşi femeilor
experienţele ei de viaţă pentru a nu greşi unde a gafat ea, pentru a nu face
compromisuri când e vorba de dragoste. Nu ştiu în ce relaţii este autoarea
acum, dar ştiu că dorinţa ei a fost de a scrie o carte în memoria fostului
iubit Vlad. Şi a reuşit: „Și scriu la carte. Ideile îmi șuieră prin minte
colorat și vreau să scriu mai mult, dar am și eu limitele mele. Sunt doar un
om. Și totuși, recunosc că vreau să o termin până în vară. Îmi doresc foarte mult
să găsesc un editor sau un scriitor care să mă ajute să-i dau o formă finală și
să o public fizic sau online până în iarna când se va împlini un an de la
plecarea lui Vlad. În memoria lui este această carte”. Din nou vedem
generiozitatea Nicoletei sau a îngerului Caju! Vorbeşte despre experienţa din
Rodos, Grecia, despre relaţia din ce în ce mai rece cu al doilea soţ austriac,
ea fiind: „...veselă, copilăroasă, glumesc și fredonez diverse melodii mai tot
timpul. Tot eu sunt cea care susține mereu că este o femeie puternică, care
știe clar ce vrea și ce nu, dar paradoxal, recunosc că sunt și atât de
sensibilă. Am nevoie ca tu să fii blând, permisiv, să mă lași să mă joc cu
tine, să mă târguiesc și să-mi cedezi de cele mai multe ori. Să-mi faci pe plac
– na! femeile sunt capricioase. Să mă iubești tandru, dar și puternic. Auzi?!”.
Capitolul IV numit „Rătăcirea”, ca
întreg romanul, se bazează pe două planuri, unul real, altul imaginar unde
amintirile, visele, ficţiunea şi fantasmele sunt prezente la tot pasulşi ne
aminteşte, pe undeva de Mircea Eliade. Din nou, aşa cum ne-a obişnuit, Nicoleta Nussthaler
trage câteva concluzii pentru cititori: „Există momente în viață când suntem
copleșiți de dezamăgire sau durere, chiar în pragul depresiei. Atunci suntem
tentați să cedăm acestor situații cu potențial devastator pentru sufletul și
sănătatea noastră: fizică, mentală și spirituală, și rătăcim în căutarea unei
soluții. Este necesar atunci să avem tăria de a ne recunoaște rătăcirea și de a
ne învăța lecția din ea, ca pe o treaptă pe drumul desăvârșirii”.
Ultimul capitol numit „Regăsirea”
închide practic un ciclu din viaţa autoarei iar romanul este asemeni unei
sfere. În acest capitol autoarea scrie cu patos despre „dorul sfâşietor de
iubire”, este nostalgică şi-şi plimbă sufletul pe „strada bunicilor” fiindcă
„Casa bunicilor reprezintă un simbol al paradisului pierdut”. Încheie cu o
„Scrisoare deschisă către Alesul meu” din care citez, la finalul acestei
recenzii cuvintele Nicoletei Nussthaler, cuvinte care vreau să rămână mult timp
în inimile şi memoria dumneavoastră dragi cititori: „Atunci când cartea va fi
gata, publicată, și eu voi fi gata. Emoțional voi fi curată, vindecată. O voi
lua de la capăt. Va începe un nou capitol în viața mea. Și anume, capitolul
iubirii, tandreții, jocului și râsului. Cu tine. Împreună. Voi fi gata să te
primesc în viața mea. Gata pentru iubire. Și să-ți împărtășesc tot sufletul
meu. Cred că vom călători nebuni prin lume. (...)Vom prinde mai toate
răsăriturile și mai toate apusurile împreună, bucurându-ne de frumusețea
acestei lumi pe care o vom transpune în fotografiile noastre. Vom avea un blog
de călătorie și fotografie și vom publica multe cărți în care vom prezenta
lumea în viziunea noastră proprie, de îndrăgostiți eterni. Și de aceea oamenii
ne vor îndrăgi, ne vor adora, pe noi, cât și poveștile și fotografiile noastre.
Vom îmbătrâni, dar vom rămâne mereu tineri”. Aşa să fie precum spui, Nicoleta Nussthaler!
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu