In acel februarie al anului 1985, narile noastre amusinau libertatea cu disperarea caprioarelor de a gasi un petec de iarba prin zapada inghetata pentru a scapa cu bine din iarna. AMR-ul era de 10 zile, iar aceste ultime zile treceau parca mai incet decat toate cele 16 luni de dinainte la un loc..
Intr-un an si 4 luni de armata, fusesem acasa, in permisie de cate 5 zile, doar de doua ori: prima data, la 10 luni de la incorporare, apoi la alte doua luni, la nunta surorii mele mai mici.
De acasa incepeau sa soseasca pachete cu ,,hainele civile". Fratele meu imi trimisese deja cizmele ,,ciocate" , blugii ,,originali" cumparati de el dupa ochi, prima mea pereche de blugi, fasul maltasat lucios, la moda atunci 
Colegii ma rugau sa le scriu ultimele scrisori, de despartire, pentru iubitele ocazionale din Iasi, sa le mai scriu niste texte, de regasire, pentru iubitele de acasa...
Urma sa ,,liberam" peste 10 zile. La incorporare, in octombrie 1983, asistaseram la revolta leatului ce trebuia sa libereze la venirea noastra, dar le-a fost prelungita armata cu 2 luni din cauza de campanie agricola de toamna... Peste 800 de pusti au fost trantite atunci de caldaramul curtii interioare unde avea loc raportul de dimineata, iar zanganitul acelor pistoale mitraliera, pe noi, tinerii recruti, ne-a urmarit pe toata durata serviciului militar...
Leatul meu libera in februarie, nu era niciun pericol de prelungire pe motiv de campanie agricola in plina iarna. Ar fi existat un singur motiv ca noi sa mai fim ,,tinuti sub arme"; pericolul iminent al unui razboi!
Cu toata setea noastra de libertate, sunt sigur, niciunul dintre camarazii mei din compania de transmisiuni nu ar fi cracnit daca Patria ar fi avut atunci nevoie de noi!
La toate acestea ma gandesc azi, cand la granitele estice, dinspre Rusia, bate crivat amenintator de Siberii...
Si cand aud cum bogatanii Ucrainei si-au luat talpasita prin cele rezidente si fiefuri occidentale, punandu-si la adapost averile mizerabile, caracterele infame, si lasand Patria, fara putorile lor, sa o apere altii...
Emil COSTIN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu