Masacrul de la Fântâna Albă

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

Vineri, 1 aprilie, nu prea am auzit să fi fost păcăleli în buna tradiție spirituală a umorului acceptat. Doar zvon de arme, comentarii zgribulite, urmări pandemice, scandal liberal, parlamentari români la Ambasada Rusiei, pentru închipuite sugestii diplomatice. Pe acest fond, suficient de neliniștit, mi-am adus aminte că tocmai pe 1 aprilie 1941, s-a întâmplat o mare crimă împotriva a câteva mii de români, făcută cu premeditare și cruzime la Fântâna Albă. Anul trecut, senatoarea rebelă și-a cerut iertare Rusiei pentru masacrul a peste 3.000 de oameni care aveau o singură vină, că erau români. Făptașii făceau parte din trupele speciale sovietice. Ce penibilă poate deveni istoria câteodată! Un senator al României de astăzi simte nevoia să ceară iertare autorităților rusești că, în urmă cu 81 de ani, au fost măcelăriți în chip bestial, de militari sovietici, români care doreau să fie liberi. Să scape de ocupația bolșevică. Deoarece erau supuși unei mari prigoane.

Documentele vremii sunt grăitoare. Cumplite vremuri trăim! Iertarea în istorie este rară și profund motivată. Masacrul de la Fântâna Albă nu a fost recunoscut niciodată de Uniunea Sovietică. Documente oficiale spun că Federația Rusă și-a asumat drepturile și obligațiile fostei Uniuni Sovietice, și este statul său succesor. Atunci cum să ceri iertare celor care ți-au ucis conaționalii? Numai pentru că erau români. Dar să vă spun povestea tragică, de acum 81 de ani, de la Fântâna Albă, loc pe unde am fost. În 1940, România a fost forțată să cedeze URSS, Basarabia și Bucovina de Nord. Agitatorii sovietici au răspândit zvonul că se deschide frontiera. Era de fapt o capcană. O coloană de vreo 3.000 de bucovineni, îmbrăcați în alb, cu preoți în frunte, cu icoane și steaguri, au pornit spre România. La vreo 2 kilometri de graniță, îi așteptau mitralierele, care au semănat moartea.

La primul meu drum de documentare în Bucovina de Nord, în urmă cu trei decenii, am fost prin comunele Pătrăuți, Suceveni, Hliboca, Crasna, ori Carapciu. Acolo am auzit relatări zguduitoare. Urmașii celor uciși la Fântâna Albă purtau doliu în suflet. Cu un prilej, fostul premier al Moldovei, Mircea Druc, îmi spunea că înainte de 1990, în Bucovina de Nord, nu era voie să vorbești despre acest subiect decât prin semne. Mai spunea domnul Druc că specificul tragediei din acel 1 aprilie 1941 constă în aceea că nimeni nu se aștepta ca imperiul bolșevic să fie atât de pervers în teritoriile ocupate.

Cei cu care am vorbit plângeau când povesteau despre moartea părinților. Am reținut numele câtorva români împușcați de sovietici: Nicolae Corduban, Constantin Suceveanu, Ștefan Pavel, sau Gheorghe Moțoc. Am primit cartea unui supraviețuitor, „Dincolo de cuvintele rostite”, de Gheorghe Mihailiuc, profesor de liceu, scriitor, care descrie grozăviile de la Fântâna Albă. Cei care au scăpat de gloanțele ucigașe au fost urmăriți de cavalerie și spintecați cu sabia. Răniții au fost legați de cozile cailor și târâți în chinuri până la moarte. Profesorul Mihailiuc scrie în cartea sa: „Am fost martor ocular și am văzut cum s-au desfășurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigașii i-au așteptat pe românii pașnici cu degetul pe trăgaci. Pașii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârșit fatal. Tricolorul din fața coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam și țară a românilor bucovineni.”

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc de Paște. Cum ziceam, sângerosul 1 aprilie 1941 nu a fost niciodată recunoscut de guvernul sovietic. Nimeni nu și-a asumat vreo responsabilitate pentru ce s-a întâmplat acolo. Am trecut și eu pe la Fântâna Albă, așezare care se află astăzi pe teritoriul Ucrainei. Am văzut câteva însemne modeste ale memoriei. Autoritățile din statul vecin nu au permis, până în anul 2000, nici o slujbă religioasă la locul masacrului. Nici în cărțile de istorie nu este trecut. Am scris acest text cu mare durere, fără gânduri revanșarde, cu sinceritatea autorului care dorește să nu se uite adevărul din viața trăită. Chiar și în această tragică atmosferă conflictuală ruso-ucraineană, firul cu plumb al unei realități nu trebuie evitat.