de Dumitru PĂCURARU
Dacă pensionarii ies în stradă pentru a
cere mărirea pensiilor măcar cu un 10%, ceea ce ar însemna în jur de 130 de lei
la o pensie de 1300 de lei, dacă întreaga populaţie, dar şi marile magazine, îşi
fac probleme cu privire la costurile încălzirii la iarnă, iată că, la Zilele
Poesis, una dintre temele de dezbatere a fost în ton cu realitatea "Arta şi
cultura, de la crizele economice la crizele de sistem".
Numai că, spre deosebire de
hipermagazinele care au împânzit oraşele ţării şi doar acum au început să aibă
probleme, cultura traversează criză după criză. Despre o „înflorire a
culturii”, cum se scria în manualele de istorie, dar nu prea des, nu se poate
vorbi în ultimii 33 de ani.
Grupul de scriitori din toată ţara,
prezenţi la Zilele Poesis, fără să ia în calcul situaţia culturii înainte de
1990, erau, totuşi, tentaţi să compare statutul, condiţia scriitorului din
timpul unui regim totalitar, cu statutul scriitorului într-o societate democratică.
Aşa cum este a noastră.
Din punctul de vedere al libertăţii de
expresie nu există termeni de comparaţie. Eşti liber să scrii tot ce-ţi trece
prin cap, ba şi cărţi geniale, dar este problema autorului cum o publică. Mai
mult decât atât, dacă talentatul scriitor îşi predă cartea unei edituri, este
problema acelei editurii cum reuşeşte să o publice, de unde scoate banii. Criza
scriitorului, în cel mai bun caz, devine criza editurii.
Acelaşi fenomen este valabil în
cazul majorităţii revistelor literare. Chiar dacă o parte din revistele
literare sunt subvenţionate, nesistematic, de ministerul culturii, de
consiliile judeţene, de primării, aceste ajutoare nu sunt de natură să conducă
la apariţia a ceea ce am putea numi „scriitor profesionist”. Mai concret, un
scriitor nu poate trăi exclusiv din scris. El trebuie să-şi ia o slujbă, să
scrie în timpul liber, să mai scoată un ban din buzunar pentru a-şi vedea
cărţile tipărite.
Scriitorul, cultura în sensul larg al
cuvântului, traversează criză după criză. Am văzut la una din ediţiile Târgului
Internaţional de Artă de la Paris o replică ironică a Coloanei fără
sfârşit a lui Brâncuşi realizată din cârnaţi. Materia culturală ba se strânge
încât creatorul abia mai poate respira, ba i se mai dă o gură de aer ca să nu
piară de tot.
Aşa cum modulele din Coloana lui Brâncuşi nu pot fi luate separat, practic este
imposibil să departajezi crizele succesive prin care trece cultura
română, mai este cultura scrisă. Vorbind separat de fiecare criză a culturii
ajungi, de fapt, la un perpetuum mobile în care fiecare criză alimentează
următoarea criză.
Înainte de 1989 a lipsit ingredientul
principal, libertatea. După 1989 lipsesc banii. Dar dacă nu banii lipsesc, ci
voinţa politică? Nu cumva puterea politică, deci decizia, a fost confiscată de
un grup minuscul de specimeni care, asemeni lupilor, pot lucra în echipă doar
când fură? Şi nu este vorba, în acest caz, de un furt propriu zis, ci de furtul
şansei unei naţiuni de a străbate mai rapid calea de la o cultură sugrumată din
cauza unor neghiobi la o civilizaţie, în fond la o Românie educată.
Recent, în Parlamentul European, un
europarlamentar i-a făcut pe români barbari. Sigur că ne-am supărat cu toţii,
mai ales clasa politică, dar această revoltă, justă, nu l-a făcut pe preşedintele
ţării să pună în discuţie la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi
problema editurilor, a ziarelor care nu pot suporta creşterile uriaşe a
preţurilor la hârtie. Dacă preţul hârtiei pentru tipar a ajuns de la 500 de
dolari pe tonă la 1200 de dolari asta nu se înscrie în preocupările guvernului?
Păi, nu se înscrie, pentru că hârtia necesară pentru tipar nu este lemn de foc
al cărui preţ s-a plafonat la 400 de lei. În paranteză fie spus, când el, de
fapt, costă la prima mână 150 de lei. Doar la speculanţi preţul se ridică la
600 de lei. Acest exemplu arată cât de departe este şi acest guvern, ca toate
celelalte, de realitate.
Vorbind despre criza culturii dezbatem,
în fapt, criza unei naţiuni care nu-şi găseşte adevăratele puncte de sprijin ca
să stea, în faţa istoriei, dreaptă ca un brad. Există cumva, în marele proiect,
de suflet, al preşedintelui Iohannis, proiect numit onest “România educată”, un
capitol special dedicat culturii?! Nu cred.
Oricâte colocvii, oricâte dezbateri
aprinse s-ar organiza, concluzia este una singură: nu se poate vorbi
despre educaţie fără să iei în calcul cultura scrisă. Nu reţele de socializare,
nu digitalizarea, nu programele electorale, nu plafonarea preţului la energie
care măresc profiturile furnizorilor, reprezintă fundaţia unei naţii, ci
cultura scrisă. Aşa cum Ucraina invadată de Rusia are nevoie de sprijin, aşa
are nevoie şi cultura scrisă de susţinere financiară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu