Leo Strizu, ficusul vorbitor de pe una dintre aleile parcului de distracţii FCSB, părăseşte scena cu tot cu ghiveciul în care a fost adus. Ce sentimente s-ar cuveni să-i însoţească retragerea?
Milă creştină? Solidaritate? Compătimire? Ironie vitriolantă? Probabil că niciunul. Strizu merită compasiune la fel de puţin ca toţi cei care au acceptat, înaintea lui, să se închirieze – total sau pe bucăţi – în folosul unui întârziat în feudalism, care preia reţete de viaţă din serialele cu sultani şi slugi.
Fiindcă a ştiut din capul locului unde se duce şi peste ce urmează să dea. Doar boala gravă a cuiva din familie (sau a ta) poate explica acest tip de cedare menită să te expună ridicolului.
Doar un sacrificiu de acest tip justifică despărţirea de demnitate şi de şira spinării. În rest, o asemenea opţiune e mai greu de scuzat. Iar Leonard Strizu nu e singurul depersonalizat de pe lângă echipă.
Ionuţ Luţu e un alt caz de alunecare tristă şi de preschimbare din fotbalist în slujitor care – ca la curţile de regi şi padişahi – nici măcar nu are dreptul să stea aşezat în spatele stăpânului.
Autor: Radu Paraschivescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu