Adă Dragomire, taragoata!
Ne sorbeam
cafeaua la Academie, (OJT), pe terasă. (Aici aş putea introduce câteva fraze
despre natură, femei, politică. No fac. Spaţiul e prea puţin). Nicu Remeţeanu,
Valer Turcu Iorga, Gigi Fărcaşiu, Sandu Peterliceanu... Dezbaterea era în toi.
Să nu uit, aici nu se poartă discuţii. Aici se dezbate. Şi noi o făceam cu ardoare.
Totul ar fi prins curs molcom ca Săsarul, dacă dinspre Casa de Cultură nu şi-ar
fi târât umbra peste masa noastră un tânăr subţire, înalt ca jordia de alun,
care a atras atenţia unuia dintre noi şi care a sărit de la masă ca împins de
un rugău ca să-l ajungă.
- Vasilică...! Vasilică... N-aş fi zăbovit la astfel
de scene, dar faţa tânărului întoarsă spre profesorul Dragomir Ignat m-a uluit,
mi-a rămas expusă în suflet ca un tablou care te fascinează, care-ţi marchează
viaţa. Se bucura. Tânărul era fericit că întâlneşte pe cineva drag. Cine era
tânărul? – aţi putea întreba. Precis nu aş putea să vă răspund. Ştiu însă că
era copilul unuia dintre noi, de aici de la noi. Nici satul nu-l ştiu exact.
Hoteni? Breb? Dealu Corbului? Cufoaia? Onceşti? Sigur era de aici dintr-un sat de
al nostru. A urmat un dialog care m-a marcat. O discuţie între un Profesor,
vedeţi majuscula şi un elev. Uluitor.
- Mă Văsălică, de ce nu eşti tu prunc de omenie? Pe
faţa tânărului începea să curgă tristeţea. Iar s-o plâns diriginta de tine. De
ce nu te poţi astâmpăra? Domn profesor... m-aţi spus la tătucu? Acum faţa lui
Dragomir Ignat se posomora. Nu te-am spus încă. N-am vrut să-l supăr. Ştii cât
îi e de greu să-i ţină pe fraţii tăi la şcoală. Îi şi bolnav. Tânărului îi
curgeau lacrimile pe obraz. Erau lacrimi care brăzdau obrazul şi inima.
- Nu plânge, Văsălică, nu plânge. Nu te-oi spune, da
fă-te prunc de omenie.
Discuţia a continuat minute în şir. Ca între tată şi
fiu. Profesor adevărat şi un elev bun în inima lui, dar neastâmpărat,
clocotitor. Am mai auzit finalul.
- Văsălică, să-ţi dau nişte bani, să ai şi tu un leu
în buzunar. Nu, nu domn profesor. Am, am... Ştiu că ai, da mai ia câţiva...
Tânărul s-a dus cu inima limpezită. Dacă şi domn
profesor Dragomir mi-o spus să mă îndrept, îi musai să mă îndrept. Bine că nu
m-o spus la tătucu, că are el bugăte pe cap.
- Cine-i
pruncul, l-am întrebat pe profesor?
- Mă, Vasile, pruncul acesta e cel mai mare talent
la vioară pe care l-am întâlnit în viaţa mea.
Atunci, în cele câteva minute de „tras cu urechea”
am avut răspunsul la întrebarea: Cum trebuie să fie profesorul? Şi vă spun şi
dumneavoastră. Ca Dragomir Ignat. Dacă l-aş fi auzit pe oricare profesor din
această lume vorbind cu fiul meu cum a vorbit Dragomir Ignat cu cel despre care
am scris azi, l-aş fi iubit toată viaţa. Câtă frumuseţe, câtă căldură, câtă
aplecare spre semeni. Azi vi l-am prezentat pe prietenul meu Dragomir Ignat ca profesor.
Personalitatea lui, însă, e cu mult mai fără de margini. Dar prietenul nostru
nu e numai profesor. Despre celelalte calităţi să nu uităm vorba plină de miez
a lui Dragomir: „Viaţa e scurtă. Dacă n-o putem lungi, măcar s-o facem lată”.
Aşa-i Ignate, adă taragoata, să o lăţim până sub barba unui lămpaş nestăciunat
cu care aduceam noi mai an vinul din beciul cu boltă clădit de un meşter sas
din Miercurea Sibiului. În rest...?! Ei, asta-i. De generoşi ce suntem după o
anumită vârstă, nu mai stăm după rest!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu