În „luna femeii” ne-am propus să vă prezentăm o
poveste impresionantă despre o femeie care a făcut pionierat în istoria
jurnalismului, a feminismului și a literaturii în România. Constanța Dunca de Șieu
este o reprezentantă de seamă a unei familii nobile, originară din Maramureș.
Cum să nu rezonezi la cuvintele lui Garibaldi, care
îl declară fratele său de arme pe Nicolae Dunca, eroul maramureșean care s-a
stins în Războiul de Independență din Statele Unite ale Americii? Constanța
Dunca de Șieu este fiica lui Ștefan Dunca, mare spătar și avocat al Moldovei,
căsătorit cu Sofia, dintr-o familie de boieri moldoveni, unioniști și apropiați
ai lui Alexandru Ioan Cuza. Constanța are doi frați celebri: Titus Dunca,
căpitan și inginer militar care este cunoscut în istoria literară pentru prima
piesă de teatru scrisă despre războaiele dacilor cu romanii, și Nicolae Dunca,
căpitanul erou care s-a stins în bătălia de la Cross-Keys din 1862.
Constanța Dunca s-a născut în 16 februarie 1843, la
Botoșani. Tatăl ei este originar din Șieu și întreaga ei familie este una
nobilă, care avea diploma de nobil încă din secolul al XIII-lea. Primele studii
le face la Botoșani, apoi tânăra se bucură de o educație aleasă. Urmează studii
de muzică la Viena și devine absolventa Colegiului „De France” la Paris, în
anul 18862, specialitatea pedagogie. Cu
alte cuvinte, este și prima femeie pedagog din România, pentru că ea se
întoarce în țară și va ocupa prin concurs catedra de morală și pedagogie la Școala
centrală de fete din București, unde va preda până în anul 1872. La scurtă vreme după întoarcerea în țară,
devine și directoarea acestei instituții și va activa pe postul de consilier în
noul minister al educației, înființat de legislația lui Alexandru Ioan Cuza.
Este momentul în care Constanța Dunca prezintă un
memorand Adunării Naționale cu privire la educație, memorand care va prefața
viitoarea Lege a educației din România. Studiul va fi publicat în 1904 și se va
numi „Schițele poporului”. Acest raport
a fost prezentat mai întâi în ședințele Societății învățământului elementar din
Franța, care s-a desfășurat în luna octombrie 1862 la Paris, și s-a bucurat de
un vot favorabil primit de la președintele Societății, profesorul Amyot.
Tot în această perioadă, Constanța Dunca debutează
cu articole de presă în ziarul Concordia, din Budapesta, condus de profesorul
Alexandru Roman. Un succes notabil, înainte de reîntoarcerea sa în țară, îl
reprezintă debutul ca scriitoare în limba franceză, unde devine o persoană
cunoscută când semnează cu pseudonimul Camille d Alb. Publică în anul 1862 romanul „Elena”, la Editura
Dentu din Paris, și este premiat cu medalia de aur oferită de către președintele
scriitorilor de atunci, Victor Hugo. Acest roman va fi republicat și în limba
română sub formă de foileton în paginile revistei create de ea „Amicul
familiei”, care va apărea la București timp de 5 ani, din anul 1862. Romanul
surprinde viața cântăreței Elena Mănescu îndrăgostită de medicul Manoil, un
intelectual luminat care este pus pe strângerea de avere și pe negoț cu grecii.
În operă sunt depistate crimele fanarioților, iar Manoil, iubitul cântăreței,
este judecat de Principele Ghica și condamnat la moarte prin spânzurare.
Romanul Constanței Dunca are o valoare atât literară, cât și una istorică. Este
primul roman românesc care va atrage atenția unei teme majore legate de suferințele
îndurate de țărani și de rolul boierilor patrioți care vor lupta pentru
progresul țării.
Contemporană cu Dimitrie Bolintineanu și cu Nicolae
Filimon, care erau cu 20 de ani mai în vârstă decât ea, mulți critici literari
ai vremii au făcut confuzia că tânăra s-ar fi inspirat din opera lor. Însă, la
data când este cunoscută în Franța, nici „Ciocoii vechi și noi” al lui Filimon și
nici „Elena” al lui Bolintineanu nu erau publicate încă. După ce i s-a atribuit
autoarei medalia Societății artiștilor și artelor frumoase din Paris, ea a
beneficiat de un premiu în bani acordat și de către domnitorul Alexandru Ioan
Cuza. Acesta este considerat primul premiu cu caracter național primit de un
literat român și oferit de către un român.
După cum am spus, după întoarcerea în țară, se dedică
educației, iar până în anul 1872, ea va publica două cărți de pedagogie: „Cultura
omului pentru persoane” și „Cartea numelor și a instituțiilor”. Din aceste volume
reiese că omenirea ar fi fost mult mai civilizată dacă generațiile ar fi fost
crescute după o metodă de educație care să țină cont de natura omului și de
menirea lui pe pământ. În viziunea ei, menirea omului pe pământ este aceea de a
se dezvolta psihic pentru a ajunge o ființă morală. Cărțile acestea de educație
vor fi completate de altele care vor apărea după anul 1900: „Educația
copilului” și cărți care insistă pe rolul educativ al femeii în societate „Femeia
femeie” și „Femeia în familie”.
Tribuna ei de manifestare în societate rămâne
revista „Amicul familiei”. Este o revistă realizată cu mijloace proprii, o
revistă literară și de educație. În paginile ei, publică traduceri făcute tot
de ea din literatura universală. Traduce din Ossian, Jean Jacque Rousseau,
Victor Hugo. Revista va apărea la început bilunar, iar apoi, până la încetarea ei
în 1868, lunar. În paginile revistei sunt publicate articole legate de moda
timpului, informații despre concertele și spectacolele europene de la Paris și
Viena, numeroase traduceri din literatura franceză și rusă. De asemenea,
publică numeroase materiale pedagogice, cu caracter educativ și are o rubrică
intitulată „Literatura dramatică”, unde apar piese din literatura universală și
piese de teatru semnate de Vasile Alecsandri.
Activitatea Constanței Dunca strălucește încă de la
început prin acte de caritate. În paginile revistei, va susține acordarea unei
pensii scriitorului Alexandru Donici. La împlinirea vârstei de 80 de ani, președintele
Astrei de la Sibiu, jurnalistul și istoricul Gheorghe Barițiu, va primi din
partea Constanței Dunca un stilou de aur, care se află acum în Muzeul Unirii de
la Alba Iulia. În paginile revistei „Amicul familiei”, semnează alături de ea
Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu, Andrei Mureșanu, Nicolae Filimon, Iustin
Popfiu, M. D. Popescu și Mihail Zamfirescu. În paginile revistei, Constanța
Dunca publică și alte romane, în foileton, cum ar fi „Estella”, „Omul negru”, „Radu
II cel Frumos”. Aceste romane sunt de capă și spadă, cu influențe din Alexandre
Dumas și Walter Scott, unde un copil părăsit Teodor Corada, ajunge un fel de
haiduc al Carpaților, care controlează
trecătorile dintre Bucovina, Moldova și Polonia.
După anul 1870, Constanța Dunca părăsește Bucureștiul,
se căsătorește cu Antoniu D. Schiau, consilier imperial la Budapesta. Este
momentul în care o înfiază pe Alma, fiica fratelui său Titus Dunca, și se
dedică ajutorării celor săraci și orfelinatelor. Retrăgându-se la Sibiu, va
scrie prima carte de literatură pentru copii, publicată în 1881, cu titlul „La
Alma – povești noi pentru copii”. Cartea este însoțită de o prefață unde spune
că francezii, englezii, germanii au scris multă literatură pentru copiii lor,
iar în literatura română nu a găsit nimic potrivit pentru copii.
Un alt domeniu unde Constanța Dunca trebuie să fie
considerată o precursoare este cel legat de feminism. Un domeniu cu totul nou
pentru epoca respectivă. În paginile revistei susține dreptul de emancipare al
femeilor din țara noastră, dar nu numai că a scris, ci a pus în aplicare acest
deziderat și a organizat o serie de întâlniri cu caracter feminist. De aceea,
va culmina pe această temă cu lucrarea „Feminismul în România”. Ea arată că
femeile, în toate statele lumii, stau la baza educației. „O națiune va deveni
mare sau mică după cum îi vor fi femeile, căci femeile fac năravurile și
caracterele”.
Trebuie să subliniem faptul că apariția celebrei
reviste Familia, condusă de Iosif Vulcan, a fost inspirată tot de Constanța
Dunca. Iulian Grozescu, redactor la o revistă umoristică din Budapesta, condusă
de Iosif Vulcan, îi dedică câteva poezii de dragoste autoarei și îi face o
vizită la București, de unde duce la redacție și câteva numere din „Amicul
familiei”. Iosif Vulcan, inspirat de această idee, decide să facă și el o
revistă în Transilvania, cu același profil de promovare a culturii în rândul familiei,
așa că o intitulează „Familia”.
Constanța Dunca a lansat și ideea înființării unei școli
de arte și meserii pentru fete, unde „fiicele patriei” trebuie să fie crescute
sub supravegherea statului. Însă, această idee nu s-a materializat atunci, din cauza
abdicării lui Cuza, așa că nu au mai fost alocați banii necesari. Constanța
Dunca scrie și piese de teatru. Una dintre piesele sale, care a avut mare
succes și s-a jucat pe scena Teatrului din București, s-a intitulat „Martirii
inimii”.
Retrasă în capitala Ungariei, după perioada în care
a stat la Sibiu, s-a dedicat în mod
special susținerii societății „Petru Maior” a studenților români, adunându-le
sume considerabile pentru întreținerea corului și a altor activități culturale.
Se dedică în mod special educației nepoatei sale Alma, care va ajunge o soprană
renumită a Europei. Această nepoată cânta admirabil la pian și avea o voce de
aur. Studentul Ilarie Kendy spune despre ea că a fost cea mai frumoasă româncă și
a fost un talent muzical de excepție „eu am cunoscut-o la un concert filarmonic
la Budapesta. Era o ființă ideală, cum mi-o închipuiam pe Julieta lui
Shakespeare, sau pe madonele artiștilor italieni”. Din păcate, se va stinge la
vârsta de 21 de ani pe un vapor în drum spre America, după ce s-a căsătorit cu
tânărul magnat american George W. Merritt, în Catedrala din Budapesta,
căsătorie oficiată de Episcopul Victor Mihali.
Moartea acestei fiice adoptive i-a umbrit Constanței
Dunca ultima parte din viață. În toate călătoriile sale și în discursurile ținute
chiar în sala Ateneului Român, a subliniat de fiecare dată că este o fiică
nobilă a Țării Maramureșului. Opera sa pedagogică zace uitată în arhivele
Bibliotecii Naționale. A iubit atât de mult Maramureșul încât, în vara anului
1869, a venit la Șomcuta Mare, însoțită de poetul Mihai Eminescu, și a vorbit
la serbările Astrei despre dreptul la educație al femeilor românce. În paginile
Almanahului Societății „Petru Maior” din Budapesta, din 1902, semnează un
strălucit articol despre poetul Mihai Eminescu. În paginile acestei publicații,
Constanța Dunca care avea vârsta de 7 ani când a fost adus în legănuț viitorul
poet Mihai Eminescu, pe moșia boierului Constantin Balș de la Dumbrăveni, unde
tatăl poetului era administratorul moșiei, și unde trăia cu familia, a venit
să-l boteze simbolic pe poet. Ea a aruncat florile pe care le-a strâns în
primăvara acelui an, iar copilul boierului Balș, care a strâns într-o cutie
fluturi, i-a adus și i-a lăsat peste leagănul micuțului Mihai.
Dincolo de cărțile sale, Constanța Dunca a rămas în
istoria literaturii române ca „fetița renumită care l-a botezat simbolic pe
Eminescu cu fluturi și flori”. A murit în anul 1924, la vârsta de 81 de ani.
Având toate argumentele prezentate în materialul de
față, ținând cont și de personalitatea de pionierat în pedagogi românească,
considerăm că instituția Casei Corpului Didactic din Maramureș ar merita să
poarte numele Constanței Dunca de Șieu și să se ridice o statuie în fața
instituției, iar prin această recunoaștere am aduce cel mai frumos cadou
femeilor pedagog, jurnalist și scriitor din România.
Nicoară MIHALI, Mircea CRIȘAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu