Scriitor la ziar

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

Cotidianul GRAIUL MARAMUREȘULUI a rotunjit joi, 16 martie, un număr nobil de apariții pentru destinul unui ziar. Adică 10 000 de numere. Seria nouă a țâșnit din schimbarea lumii din România, așa că în acest an, colo după Sfântul Crăciun, va împlini vârsta christică de 33 de ani. Trebuie să spun că un săptămânal cu acest titlu a apărut, în perioada interbelică, la Sighetul Marmației. Cu prilejul acestui eveniment aniversar, îmi permit și un popas de aducere aminte. Poate îmi răspund la o întrebare pe care nu mi-am pus-o de multă vreme: cum și de ce m-am făcut ziarist?

Că doar aveam acasă doi cai, câteva zeci de oi, două vaci. Părinții au adunat ceva pământ să aibă ce da de zestre celor trei prunci. Apoi, în satul meu nu a fost colectivă, așa că munceam de dimineața până seara pe seama noastră. Nu am fost oameni gazdă, dar nici nu duceam lipsă de cele necesare traiului. Ș-apoi eu eram sortit de tata să rămân în sat, să continui rânduiala casei. Numai că și atunci a fost o vreme a schimbării, în felul ei. Se deschidea satul spre oraș. Învățătorul meu, Vasile Fodoruț, l-a înduplecat pe tata să mă lase să urmez cursurile Liceului Pedagogic din Sighetul Marmației, iar după terminarea studiilor mă voi întoarce învățător în sat, și visul tatei de a fi lângă el se poate împlini oarecum. Doar că ajuns la oraș, s-au trezit în mine sensibilități mai puțin știute. Eram un silitor cititor de cărți. Asta se datorează unui obicei din satul nostru.

Cooperativa de consum îți dădea o carte dacă cumpărai ulei și pește. Și s-au adunat cărțile, că femeile cumpărătoare de ulei, de pe Ulița noastră, mi le dădeau mie. Așa mi-am încropit o mică bibliotecă în șură. Orașul de pe malul apei a fost o cutie de rezonanță spirituală pentru mine. Generația mea a fost activă pe tărâmul cunoașterii. Am deprins lecția creației lirice. La internat, ori pe băncile de la Grădina Morii, citeam poezii de Lucian Blaga, Emil Isac, Octavian Goga și excelenta poezie contemporană, de la Emil Botta, la Nichita Stănescu, dar și proza cu fascinantele ei experiențe. Au urmat lecturile recomandate de dascăli luminați. Am avut norocul să-l cunosc pe un deschizător de drumuri în proza postbelică, scriitorul Alexandru Ivasiuc, născut în Sighetul Marmației, care mi-a marcat destinul.

Mi-a fost și naș literar, publicându-mă în revista literară „Luceafărul”, pe când eram elev. M-a marcat definitiv gestul lui și m-a făcut să iau poezia în serios. A urmat apostolatul scurt la Școala din satul Breb. Apoi cătănia. Momentul biografic de la Muzeul maramureșean din Sighetul Marmației a fost determinant, cred acum, pentru devenirea mea ca ziarist. Am bătut satele Maramureșului, uliță cu uliță, că așa a fost fișa postului, am cunoscut oameni și realități, care m-au provocat. Am fost prin parchete forestiere.

La îndemnul profesorului-muzeograf Mihai Dăncuș, am scris la ziarul județului. Am câștigat un concurs, cu articole publicate, și am fost angajat. La 1 martie, în acest an, s-a împlinit o jumătate de veac. Apoi, Facultatea de ziaristică, unde am avut profesori de mare ținută. De la Șerban Cioculescu, la Ion Ianoși, de la Al. Oprea, la Marian Popa. Practica jurnalistică cu Octavian Paler. Cu decizie guvernamentală, repartizat la revista „Flacăra.” Acolo a fost proba de foc a începutului de carieră. Coleg de redacție cu Tudor Octavian și Cornel Nistorescu. Trimis apoi acasă, în Maramureș, din rațiuni ciudate. A venit întoarcerea vremii și am fost de a doua zi alături de ziarul GRAIUL MARAMUREȘULUI.

Și, iată, au trecut aproape 33 de ani. În acest timp ne-am armonizat o echipă profesionistă, cu vocație publicistică, care a cinstit cu demnitate profesia de ziarist. Mulțumesc prietenului dr. Teodor Ardelean, cu stagiu remarcabil în presa scrisă, care a făcut în numărul aniversar, 10 000, rememorarea celor care au contribuit esențial la acest edificiu publicistic numit GRAIUL. Am ajuns și eu, în șirul lung al numerelor acestei publicații, să pun stropul de sămânță a cuvântului din țara miraculoasă numită Limba Română. Să-mi asum tendința spre sublim a gândirii, să pot limpezi munții cu raza luceafărului răsărit pe boltă.

Vine o vreme când mi se face dor nespus de meșterii mei primordiali. Cum ar fi Geo de Bogza, acest hidalgo al vieții mele publicistice. El mi-a sugerat cum să rostesc o frază în omenia textului. Vorba lui Nichita, citind opera lui, am absolvit Universitatea nașterii merelor din măr și a merilor din sâmburi. Așa am privit metafora ca o îmblânzire a realității. Sau ca o victorie a ei. Am învățat să conjug realul social cu realul estetic. Să pricep că fără roată nimic nu este cerc. Am învățat din casa părintească libertatea de a trăi pe o piramidă a rânduielii salvatoare. Și am construit un soclu pentru punct.

Uite, așa, am ajuns scriitor la ziar. Și am fabricat pietre de cuvinte cât un Gutâi interior. Vezi, tată, nu te-am făcut de rușine! Grajdurile noastre acum sunt pustii, iar eu trudesc la ordinea cuvintelor pe care le fac să înțeleagă să nu trădeze sublimul. Oare, unde am greșit, tată? Eu am rămas scriitor la ziar. Că vorba lui Geo de Bogza: „Atâtea frumuseți mă dor, le văd abia când e să mor!”