Tradiția Graiul Maramureșului!

Cotidianul Graiul Maramureșului are tradiție în presa independentă din județul nostru, din regiunea de nord-vest, din Transilvania și chiar din țară, ceea ce nu bucură pe toată lumea. Unii pur și simplu nu agreează tradiția. Alții, nostalgicii, spun că iubesc „Graiul Maramureșului”, dar mai mult iubeau … „Pentru Socialism”. Eu însă cred că ideea de a șterge lumea cu buretele și a porni o alta de la zero este greșită. Mai bine este să ajustăm periodic ceea ce avem, să facem schimbări mici, în mod repetat.

Democrația europeană are tendința să schimbe totul, crezând că noul va aduce neapărat binele, ceea ce nu-i deloc sigur. Tradiția garantează stabilitatea, având în vedere că nu este controlată de un singur om (partid sau curent ideologic), ci de un grup mare de indivizi, de poporul comunei, județului sau țării. În loc de „haosul” politic, economic, administrativ și social în care trăim, tradiția, inclusiv cea a unui ziar, trebuie susținută, căci aduce predictibilitate rațională și ordine. „Graiul Maramureșului” a trecut prin multe schimbări (compromisuri repetate între redactori și conducere), care au permis edițiilor să fie tipărite mai departe.

Am participat la „istoria” acestui cotidian începând de la 1 aprilie 1990 și până la 20 septembrie 2021. Munca de ziarist mi-a ocupat toate zilele acestor ani, nu era loc să fiu și scriitor, cum mi-am dorit. În schimb, pensionarul-scriitor are și zilele și nopțile pline de angoasă, singurătate, nemulțumire, în căutarea originalității, și niciodată nu știe sigur dacă ce scrie este artă minoră sau majoră, cu succes literar.

Munca de jurnalist este aproape la fel de concurențială precum cea de scriitor, dacă o respecți și vrei ca articolele tale să fie căutate și recunoscute de cititori. Și mai important este să cauți și să scrii/spui adevărul. Dacă iei un interviu, informațiile primite trebuie verificate din cel puțin încă o sursă și poate chiar și din a treia sursă, căci nu pot exista două sau mai multe adevăruri, iar informațiile omise deformează articolul și dezinformează cititorii, ceea ce spulberă obiectivitatea ziaristului și a ziarului.

Scriitorul nu are această obligație, căci în literatură sunt mai multe adevăruri, deci obiectivarea nu este obligatorie, însă există o credibilitate literară de atins. Scriitorul caută în interiorul său, iar jurnalistul caută în afara sa să găsească subiectul mare, care să-i facă numele cunoscut. Jurnalistul poate să fie și cu talent mai puțin, dar să compenseze prin hărnicie și prin pasiunea pentru a aduna informații din teren, ceea ce înseamnă că trebuie să iubească oamenii și să se pună benevol în slujba lor. Scriitorului, de regulă, nu-i place compania umană, citește cărți celebre, însă în cele din urmă și el scrie tot pentru public.

Jurnalistul și scriitorul constată că oamenii sunt speriați, renunță la dragoste pentru bani, speră că vor trăi încă o zi („una mai mult, una mai puțin”, zice Celine), adună bunuri materiale pentru veșnicie, iar în fața morții iminente înalță monument funerar durabil o mie de ani. Însă jurnalistul, precum și scriitorul știu că toate aceste aparențe sunt suspecte și, totuși, au datoria morală să susțină omul și valorile sale, una dintre acestea fiind menținerea vie a tradiției. Presa trebuie să critice intoleranța, discriminarea, birocrația sistemelor publice, controlul personal în defavoarea celui instituțional, pervertirea valorilor tradiționale, preamărirea dăunătoare a tradițiilor, tradiționalismul intolerant emoțional… Mulți însă nici nu vor să audă de tradiție, dar nu există niciun motiv să credem că în lumea „nouă” am fi mai fericiți. Precauția trebuie să fie ideea de bază a democrației noastre, în care presa are rolul de al patrulea picior la scaun.

Nu pot să nu-i pomenesc aici pe ziariștii de la care am „furat” câte ceva: Augustin Cozmuța, V.R. Ghenceanu, Mihai Grigorescu, Gheorghe Susa, Aurel Peride, Gheorghe Moldovan, Gheorghe Roman, Ilie Petria, Mihai Mureșan, Ion P. Pop, Ioan Topan, Gheorghe Peter, Ion Nan, Alec Portase, Emil Covaci, Vasile Dragoș, Remus Ungur, Andrei Fărcaș, Viorica Pârja, Gheorghe Pârja, și pot doar să sper că mai tinerii noștri redactori au „furat” câte ceva și de la mine.

Ține tradiția, Graiule al Maramureșului!

Nicolae GOJA