1)Că
marele scriitor „s-a născut pe data de 20 august
1845 într-o familie de nobili scăpătaţi din orăşelul Hrubieszów, regiunea
Lublin, şi că de foarte tânăr a cunoscut pe propria piele gheara nemiloasă a
lipsurilor materiale, din pricina cărora
el va fi nevoit să abandoneze Facultatea de fizică şi matematică din
Varşovia după doi ani de la înscriere, adică în anul 1868”;
2)Că
este considerat „cel mai iscusit zugrav al timpului său”, „cea mai importantă
figură a literaturii polone din secolul al XIX-lea” și „o voce distinctă” în
literatura universală, deși întreaga lui viață s-a luptat din greu cu lipsurile
materiale și cu agorafobia, boală cauzată la numai 16 ani de rănile cu care s-a
ales în încleștările cu trupele țariste, precum și de perioada de întemnițare
pentru participarea sa la insurecție;
3)Că
„a scris Faraonul îmboldit de dorinţa de-a demonstra pe viu cum trebuie
gândit şi elaborat un roman istoric, căci se ştie că, după publicarea în 1883 a
romanului Prin foc şi sabie, prima
parte a trilogiei lui Sienkiewicz, el i-a consacrat o cronică în care dezvăluia
gravele abateri săvârşite de autor de la adevărul istoric”, astfel dovedind „ că romanul istoric nu este pentru el un impediment în reflectarea
corespondenţelor cu realităţile din vremea sa (edificatoare în acest sens este
analogia dintre nemţi şi aprigii cămătari fenicieni), ori în înfăţişarea
deznădejdii celor oprimaţi (memorabila
scenă cu ţăranul rob ce-şi blestemă zilele după ce soldaţii îi astupă canalul
la care trudise zece ani şi pe care soldaţii îl găsesc spînzurat la întoarcerea
din aplicaţia militară), deși „singura lui călătorie în străinătate (anul 1895)
are loc pe ruta Elveţia-Germania-Franţa, deci lui B. Prus nici măcar nu i-a
trecut prin cap să procedeze aidoma lui Gustave Flaubert, care, o ştim prea
bine, înainte de-a scrie romanul Salammbô
s-a documentat temeinic în nordul Africii”.
Tot acolo menționez că, în pofida impresionantei documentări
„în ceea ce priveşte religia şi obiceiurile Egiptului faraonic, moartea cu
faimoasele ei umbre şi procesul de îmbălsămare al faraonului Ramses al XII-lea,
armata şi administraţia, alimentaţia şi îmbrăcămintea, precum şi amplele
comentarii despre piramide, Sfinx şi Labirintul cel cu 3000 de încăperi, despre
perioada de glorie a Egiptului, oraşe, interioare, străini stabiliţi în Egipt
(fenicieni, greci, evrei) şi despre complicata politică externă a egiptenilor,
îndeosebi în raport cu belicoşii şi imprevizibilii asirieni”, lectura – grație
stilului elegant, exprimării fără cusur, echilibrului interior și magistralei
dozări a efectelor – nu are „ câtuşi de puţin de suferit la
capitolul atractivitate, chiar atunci când în fluxul cărţii sunt inserate pasaje
menţionate de autor ca fiind autentice din, să zicem, Textele sarcofagelor”, fapt pentru care Faraonul are „tot ce trebuie unei cărți pentru a fi considerată
mare”.
După această generoasă introducere, poate că unii
cititori se vor întreba ce anume m-a îndemnat să scriu din nou despre romanul
lui B. Prus, carte deja analizată (e drept, cam expeditiv) în articolul mai sus
amintit și din care am extras citatele.
Pentru că eu nu numai că citesc operele referențiale din
cultura universală, dar caut să le și recitesc (unele de mai multe ori),
totodată să le compar, adică pun în practică înțeleptul sfat chinezesc: „A citi
pentru întâia oară o carte este ca și cum ți-ai face un nou prieten; a reciti o
carte este precum te-ai întâlni cu un vechi prieten”...
Mă rog, astfel am procedat de la bun început, nepovățuit
de cineva la acest capitol (habar n-aveam la vremea respectivă de existența
spusei chinezești!), timpul și uitarea alimentată de el obligându-mă să iau
aminte la două lucruri fundamentale în
ceea ce privește eficiența lecturii și sporul cultural-spiritual: (a)
Cunoștințele și informațiile acumulate în pripă, ba chiar și cele însușite prin
lectură temeinică, nu numai că sunt amarnic debilizate și distorsionate de
uitare, inevitabila reacție a creierului la neîncetatul bombardament
informațional (firește, am în vedere uitarea neprovocată de vreo boală), dar
timpul le trimite pe cele mai multe, rând pe rând și cu implacabilă autoritate
funcțională, în „magazia de vechituri” a subconștientului, de unde creierul
activ și sănătos extrage, prin miraculosul proces al (re)amintirii/anamnezei,
ceea ce conferă rațiunii coerență și vigoare; (b) Departe de a fi pierdere de
vreme, recitirea cărților referențiale din literatura universală îi oferă
cititorului însetat de cunoaștere noi șanse de-a pătrunde în gândirea și
măiestria artistică a autorilor.
Iată un elocvent exemplu în acest sens. Am început să-l
citesc pe F.M. Dostoievski încă din liceu, deoarece – prin tipărirea operei
sale în 11 volume de către Editura Pentru Literatura Universală (București,
1968), cu excelentul aparat critic al lui Ion Ianoși – în zona noastră (posibil
și în alte părți) s-a creat o foarte fertilă „modă” dostoievskiană, multe din
discuțiile cu greutate gravitând în jurul ideilor artistice, filosofice,
religioase, psihologice și politico-sociale ale genialului rus!
La prima lectură, eu (cu gândirea și cultura în formare)
mi-am însușit doar firul narațiunii, numele personajelor, câteva idei din
nuvelele (Bobok, Smerita, Visul unui om
ridicol) și, mai ales, din marile lui romane: Crimă și pedeapsă, Idiotul,
Demonii, Frații Karamazov. La a doua lectură am izbutit să pătrund în
profunzimea gândirii sale filosofico-religioasă și psiho-socială, iar după mai
mulți ani (la următoarea recitire) am înțeles de ce strania povestire Însemnări din subterană trebuie
considerată „cheia de boltă a întregii sale opere” (André Gide) și am apreciat
la justa valoare (artistică) karamazovismul/senzualismul memorabilelor sale
personaje, precum și intenționatele imperfecțiuni de creație (se știe că „între
clasicii literaturii universale, el este scriitorul cel mai imperfect, cu bună
știință”), așa cum corect sunt ele evidențiate de ilustrul cărturar Ion Ianoși:
„El trece cu o uimitoare nepăsare peste neajunsurile de construcție, de
articulație sau de expresie ale prozei sale, pentru că, de fapt, toate aceste
elemente i se par secundare în raport cu ceea ce recunoaște a fi nucleul
gravitațional absolut al literaturii, criteriul suprem și cel mai adecvat al
reușitei artistice, cercul de foc de o perfecțiune obligatorie al fiecăreia
dintre scrierile sale: personalitatea umană”.
Astfel stând lucrurile cu toate cărțile de căpătâi din
literatura universală, iată motivul pentru care revin de data asta cu
semnificative ilustrări din Faraonul lui
B. Prus, roman (în două volume) apărut în anul 1897 și remarcabil tradus în
românește de Vasile Teodorescu și Telemac Dan (Editura Pentru Literatura
Universală, ediția a II-a, București, 1967).
Acțiunea romanului este relativ simplă, însă admirabil
îmbogățită cu diverse scene/tablouri politico-sociale și cultural-religioase,
unele chiar cu iz miraculos, care au darul nu numai să ilustreze viața
Egiptului antic (de o parte crunta exploatare a felahilor, ignoranți din vina
cârmuitorilor și credincioși mai mult din teamă decât din convingere, de
cealaltă parte opulența de care au parte sus-pușii indigeni și mulți dintre
străinii stabiliți aici – fenicieni, greci, evrei), ci – așa cum am arătat mai
sus - și să sugereze anumite analogii cu timpurile moderne, respectiv să
prezinte disperarea asupriților (scena cu robul care se spânzură): bătrânul și
suferindul Ramses al XII-lea, cel egal zeilor inclusiv în virtutea strânselor
relații cu marii preoți, îl desemnează ca urmaș la tron pe tânărul și
furtunosul Ramses al XIII-lea, născut de regina Nikotris (fiica marelui preot
Amenhotep) și deosebit de înzestrat: „vânjos ca boul Apis, îndrăzneț ca un leu
și la fel de înțelept ca un preot”.
Dar în articolul Boleslaw
Prus – corifeu între corifeii literaturii polone mai fac precizarea care
înseamnă sfârșitul politico-monarhic al tânărului faraon: „Cu
toate că Ramses al XIII-lea, învingătorul libienilor de la Lacurile Sodice,
este iubit de popor pentru proiectele de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă
ale celor mai oprimaţi dintre supuşi, şi cu toate că el este susţinut de armată
şi nobili, până la urmă conflictul este tranşat în favoarea marilor preoţi, graţie
şireteniei cu care aceştia au ştiut să exploateze credulitatea şi spaima
poporului revoltat, inclusiv a unei însemnate părţi a armatei, în timpul unei
eclipse totale de soare, despre care aflaseră cu mult timp înainte şi pe care
au înfăţişat-o drept pedeapsa zeilor pentru necredinţa egiptenilor”.
În
aceste condiții, adică după declanșarea conflictului dintre faraon și marii
preoți (în principal Herihor și Mefres), după uciderea prin înjunghiere a lui
Ramses de către „copia” sa (grecul Lykon), moarte prin care se stinge a
douăzecea dinastie („cea plină de glorie”) și, desigur, după urcarea pe tron a
lui San-amen-Herihor, proaspătul căsătorit cu regina Nikotris, merită să ne
punem întrebarea: Ce anume l-a determinat pe Prus să plaseze acțiunea romanului
în perioada lipsită de măreția Egiptului de altădată, perioadă în care
asirienii constituie un neîncetat pericol, întrucât armata egipteană este
jenant de slabă?
Ne
răspunde preotul Pentuer, cel care provenea din rândul felahilor, deci cunoștea
preabine suferințele oropsiților, și care totodată fusese consilierul tânărului
monarh: Pentru că, îi spune acesta lui Herihor, întemeietorul noii dinastii,
„Ramses al XIII-lea a fost primul faraon care și-a dat seama de soarta
nenorocită a poporului egiptean”…
Printre
multele realități egiptene incluse în roman, Boleslaw Prus ne prezintă cele
două mari nenorociri („micșorarea veniturilor faraonului și împuținarea armatei
sale”), fabuloasele bogății ce zac în temple și îndeosebi în Labirint („uriașa
construcție ridicată de Amenhotep al III-lea, în perioada Regatului Mijlociu,
la est de lacul Moeris, având 3000 de încăperi, dintre care 1500 subterane, și
slujind drept morminte faraonilor”), cele două minuni inginerești ale lumii
de-atunci (lacul Moeris și canalul lui Iusuf, care „slujea la irigarea
pământurilor din vecinătatea munților libieni”), ceremonia de înmormântare a
lui Ramses al XII-lea („Corabia de aur îl duse pe fostul faraon de cealaltă
parte a Nilului, după ce trecu mai întâi, înconjurată de un alai uriaș de
preoți, bocitoare, ostași și popor, în sunetul muzicii, al bocetelor și al
cântărilor prin strada principală din Teba”), mormântul subteran „pe care
faraonul îl construise de-a lungul unei domnii de treizeci de ani” („Cripta
alcătuia un adevărat palat, având încăperi pentru faraon, pentru familie și
pentru slujitori, sală de mâncare, odaie de dormit și baie, sanctuare închinate
feluriților zei și, în sfârșit, o fântână, în fundul căreia se afla o odaie
mică, unde avea să se odihnească pe veci mumia faraonului”), monumentalitatea
templului Amon-Ra din Karnak („Numai clădirea ocupa o suprafață de două
hectare, iar grădinile și iazurile înconjurătoare aproape douăzeci”),
piramidele lui Keops, Khefren și Mykerinos (Hufu, Hafra și Menkaura în
grecește), îndeosebi cea a lui Keops („un munte de piatră cu vârful unghiular,
înalt de o sută treizeci și șapte de metri”, care „a costat viața a peste o
jumătate million de oameni” și – îi spune Ramses lui Pentuer – „nu e mormântul
lui Keops, ci voința lui”), nu în ultimul rând credința în Ka (legătura dintre
trup și scânteia divină), precum și citatele extrase din Cartea Morților, carte considerată de Prus „unul dintre cele mai
mărețe documente, pe care ni le-a lăsat antichitatea”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
4-5 mai 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu