Viaţa germanului, în toată raţiunea şi maniera sa de a fi, îşi are exponentul în celebra „Kultur”, pe care acesta o primeşte la vîrsta fragedă a tinereţii şi pe care este ţinut, printr-o metodică manifestare a factorilor de seamă în stat, să nu o uite în nici-o măsură până la vîrsta cea mai înaintată. Caracterul dominant al rasei şi culturii germane este „exclusivismul” cel mai exagerat, aplicat în toate domeniile de activitate omenească şi concretizat în cunoscuta lozincă „Deutschland über alles”. A încerca, pe scara istoriei, o identificare de dată, de la care să fi luat naştere această tendinţă, este foarte greu sau de-a dreptul imposibil. Toţi cunoscătorii, de competenţă necontestată, ai evoluţiei germane sunt unanimi în a o considera înnăscută, iar nu „fabricată”. De altfel, numai aşa se explică sensul mistic pe care ea îl întreţine în toţi compatrioţii lui Bismark, de la proletarul şomeur iremediabil pînă la aristocratul cu apucături încă feudale. Sunt nenumăraţi acei cari au căutat să dea o concretizare justă acestei metafizici, dar acela care a reuşit să făurească, din atavismul tulbure, un crez de proporţii aproape geometrice şi de năzuinţi determinante este Oswald Spengler. Concepţia sa despre destinul german este cuprinsă în aşa numitul mit al lui „Faust” sau „omul faustian” (der faustliche mensch). Care sunt caracterele sale? Spengler îşi începe opera printr-o critică puternică a latinităţii. Nu vom arăta cuvînt cu cuvînt această critică, ci printr-o interpretare cît mai largă, întrucît e mult mai valoros ceea ce se ghiceşte c’a vrut să spună decît ceea ce propriu zis a strîns în fraze tipărite. Idealul latin – după el – este static. Fiind astfel, el se manifestă prin democraţie şi moderaţie, dînd şi celui mai slab posibilitatea să traiască în el, ajutându-l chiar, multe ori, prin instituţia asistenţei sociale. Prin aceasta el îmbracă un caracter abstract de largă umanitate, dar în realitate demască incapacitatea latină de a se înarma cu aspiraţii sociale, positive. Năzuinţele spiritualităţii sunt universale, fanteziste. Visează o aducere la acelaşi numitor a tuturor oamenilor, uitînd că viaţa adevărată constă în cultivarea variaţiunii, diferenţialului.
Postulatele sale, în genere, fiind ca să
întrebuinţăm o analogie justă – să coboare şi pe pămînt „împărăţia cerurilor”,
ignorînd cu încăpăţînare antagonismele nenumărate şi ireductibile, cari se opun
unei asemenea concepţii. Acelaşi ideal se califică singur ca superficial şi
ieftin, prin faptul că e prea uşor accesibil tuturor popoarelor.
Superficialitatea sa constă din cultul excesiv al formei, care să poată fi
îmbrăcată cu aceeaşi uşurinţă şi la antipozi ca şi pe malurile Senei. Inspirat
din abstract, pe deasupra realităţilor, idealul latin merge cu paşi repezi
către declasare, fiind depăşit de exigenţele vieţii moderne. Deviza revoluţiei
franceze din 1879 „liberté, égalité, fraternité”, a fost realizată. Pîrghia pe
care s’a mişcat toată revoluţia idealului latin, a fost aceasta. Odată
realizată, el a rămas fără obiectiv. Refuzul de a-şi apropia un altul, cerut de
vreme, i-a tăiat contactul cu viaţa, sortinduse singur unui sedentarism de
vise, şi cedînd primatul idealului germanic. Ce opune idealul german celui
latin? Un dinamism puternic şi aproape iraţional. Idealul germanic e dinamic
pînă la catastrofic. Omul faustian nu „este” ci „devine” (der faustliche mensch
„ist” nicht er „wird”). Cu alte cuvinte, năzuinţele sale nu îmbracă un caracter
latent, static, ireal, ci unul activ. Nu se mulţumeşte cu o stare de fapt,
îmbunătăţită chiar cu corective în cadrul ei. Vrea, pur şi simplu „altceva”.
Principiul său este activitatea în vederea unei deveniri dusă cu o îndărătnicie
necunoscută la un alt popor. Din trăsătura aceasta, trage Splenger că tipul
dominant al viitoarei culturi occidentale va fi cel germanic, nu cel „francez”
(sinonim cu cel latin) care coboară cu paşi repezi povârnişul decadenţei. Toţi
savanţii Germaniei, proclamă infailibilitatea poporului lor, sub toate formele.
Patrimoniul civilizaţiei, pînă la potenţialul actual, cuprinde, cu oricît de
bunăvoinţă am face aprecierea, cel puţin o jumătate din el contribuţie
franceză. „Kultur” ignorează cu totul această realitate. Marii scriitori, marii
oameni de stiinţă, marii oameni de stat, sunt pentru „ea”, numai germani,
nepomenind decît de foarte puţini străini, micşoraţi şi aceia complet sub
unghiul aceluiaşi exclusivism. În „Istoria chimiei” a marelui chimist german,
Osvald, numele lui Lavoisier nici nu e pomenit. Molière e mai cunoscut, cu
siguranţă, la Yokohama decât la Frankfurt am Main. Furia activismului şi –
implicit – devenirii germane nu cunoaşte nici-un scrupul şi nici-o margine.
„Dreptul celui mai tare”, arborat cu atîta emfază şi ironie în faţa
fraternităţii franceze este îndestul de concludent. … Viaţa e luptă, „o luptă
pentru voinţa de putere, groasnică, inexorabilă, o luptă fără cruţare” (Spengler).
Ce vrea şi ce a vrut Germania întotdeauna?
Dominaţia mondială sub puterea poporului german.
„Germania concretizează într’însa cel mai puternic avînt al supremaţiei
omeneşti, şi se vede osîndită, prin însăşi măreţia sa, să absoarbă într’însa
toate popoarele sau să se întoarcă în neant” (Bernhard). „Noi (germanii) suntem
din punct de vedere moral şi intelectual, superiori tuturor oamenilor. Germania
e cea mai desăvarşită creaţie din cîte a cunoscut istoria” (Profesorul Lasson).
„Că acest ultim război a fost o întreprindere de cuceriri, cu scopul de a-şi
asigura stăpînirea Europei şi a lumei, prin anexiuni de teritorii, acest lucru
nu poate fi contestat decât de însăşi autorii acestei crime împotriva
umanităţii. Că a trebuit strînsă unire a forţelor ale Franţei, Angliei şi a
celorlalte popoare direct ameninţate, împreună cu ajutorul american (după
deruta Rusiei) pentru a sfărîma întreprinderea militară a Germaniei, acest
lucru nu-l va contesta nimeni, afară de partea încriminată”(Ciemencean). În
lumina tuturor celor spuse pînă aici „hitlerismul” apare ca ceva foarte logic
în viaţa poporului german. Tentativa din 1914 de cucerire a dominaţiei
mondiale, a eşuat. O nouă tentativă în acelaş sens, ar necesita o sumă de
exigenţe externe şi interne, fără de care succesul ar fi ratat. Vom vedea,
într’un alt articol, dacă conjunctura favorabilă din 1914 îi va mai fi pusă
vreodată în faţă şi în ce fel. Până atunci însă – sau mai precis în aşteptarea
acestei noi conjuncturi – poporul german a ţinut să-şi exercite exclusivismul
său în elementul intern al populaţiei. De aici a pornit, în mod firesc,
„eliberarea evreilor” şi decretarea „Germaniei a germanilor”, care nu e decît
un revers în mic al celeilalte năzuinţi „Universul al germanilor”. Există, în
realitate, un pericol evreesc în Germania, aşa cum a fost arătat şi cum au
bătut actualii guvernanţi moneda în el? Deloc. Ce înseamnă o sută de mii de
familii evreieşti la o populaţie totală de şaizeci şi cinci de milioane de
locuitori? Doresc să fiu înţeles. Nu e vorba aici de o degenerare sau de o
aprobare a acţiunii rasiste. Ci pur şi simplu, de cunoaşterea adevărului.
Originea rasismului nu e alta decît „exclusivismul” specific, înăscut, al
poporului german, după cum am arătat. Iar ca o concluzie pe marginea celor spuse
pînă acum, se mai impune o precizare. „Kultur” nu este propriu zis depozitară
caracterului german, ci factorul fidel care-l luminează şi-i precizează axele,
şi-i amplifică orizonturile.
Ion
C. Pena – Publicat în „SO4H2”, anul II, nr. 7-8, din 1933 (22 de ani)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu