Decadență
și decădere morală...
02.06.2025 Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița
|
O producție SAGA 2023.
Surse - (Academia ideilor). Originalul
în engleză pe https://www.youtube.com/watch?v=BtOgZeA8YGI, link direct: https://www.jurnal-israelian.com/_files/ugd/62b9aa_cb4b66785022424eb5eb964d6fbe33cd.pdf. Articolul a fost tradus de Adrian Grauenfels[1], publicat în Revista „Jurnal Israelian Nr.79. Număr special pentru
ATZMAUT ISRAEL - 75, 24 aprilie 2023” și trimis subsemnatului N. Grigorie
Lăcrița cu dreptul spre o mai bună valorificare și publicare. S-a păstrat textul
intact prin respectarea poruncii din Biblie care spune că „este mai lesne să
treacă cerul şi pământul decât din «Lege» să cadă o frântură de slovă, un
corn de literă, o cirtă, o iotă, un cornişor de slovă, un vârf, o codiţă sau
un punct de la o literă.” (Luca 16:17 şi Matei 5:18). Notele de subsol,
precizările, sublinierile și colorarea textelor aparțin subsemnatului N.
Grigorie Lăcrița. |
„Te văd
în toate caracteristicile stigmatizate de decădere. Pot să vă dovedesc că...
ateismul, pesimismul și
cinismul vostru, imoralitatea voastră, căsătoriile voastre destrămate... au
fost semnele caracteristice ale epocii muribunde a statelor antice.”
(Oswald Spengler, The decline of West[2]).
Trăim într-o epocă a
colapsului civilizațional?
În această lucrare vom examina
ce a dus la căderea civilizațiilor trecute, pentru a determina dacă și a
noastră este în pericol.
„Înțelepții spun ...că
oricine dorește să prevadă viitorul trebuie să consulte trecutul; căci
evenimentele umane seamănă mereu cu cele din vremurile precedente.”
În încercarea de a explica de
ce se prăbușesc civilizațiile, istoricii și cercetătorii din domeniul social
fac distincția între cauzele externe și cauzele interne.
O cauză externă este o forță sau un fenomen care se impune asupra
unei civilizații, depășind capacitatea acesteia de a face față.
Printre exemple se numără: 1)
așa-numitele
acte ale lui Dumnezeu[3],
2) acțiunile umane, cum ar fi invaziile unui inamic străin și/sau 3) epidemiile
sau dezastrele naturale.
Unii istorici susțin că civilizația
minoică[4] s-a prăbușit din cauza unei erupții vulcanice, în timp
ce alții au propus că malaria a jucat un rol important în căderea Romei.
Istoricii civilizației mesoamericane[5] susțin că faimosul oraș Teotihuacan[6] a căzut din cauza invaziei barbarilor din nord, în
timp ce rolul barbarilor germani în prăbușirea Imperiului Roman a fost bine
documentat și discutat.
Oricât de atractive ar fi
teoriile cauzelor externe, acestea nu explică în mod adecvat de ce se prăbușesc
civilizațiile. Toate marile civilizații rezistă la dezastre naturale, persistă
prin epidemii și se apără cu succes de atacuri.
Abia atunci când își pierd
puterea, rezistența și capacitățile de adaptare pentru a face față crizelor
externe, acestea intră în declin și cad.
Întrucât teoriile cauzelor
externe nu explică suficient de bine de ce cad civilizațiile, trebuie să ne
îndreptăm atenția către cauzele interne ale colapsului și să investigăm ce determină o
civilizație să slăbească - să putrezească din interior și să ajungă în cele din
urmă la un punct în care o criză externă devine proverbiala picătură care îi
rupe spinarea.
„O mare civilizație nu este cucerită din
exterior până când nu se distruge pe sine din interior”, scria
marele istoric american Will Durant.
În secolul al XX-lea, Sir John Bagot
Glubb, mai bine cunoscut sub numele de Glubb Pașa, a scris un eseu
puțin cunoscut, intitulat „Soarta imperiilor și căutarea supraviețuirii”.
În acest eseu, el a avansat
teza că civilizația se aseamănă cu organismele biologice, în sensul că au o
durată de viață naturală și trec printr-o serie de etape marcate de creștere, declin
și, în cele din urmă, de moarte.
Urmărind evoluția acestor etape, putem obține o mai mare claritate în ceea ce privește modul în care,
și de ce, civilizațiile
se distrug din interior și o mai bună înțelegere a destinului
civilizației noastre.
Sau, așa cum scria Glubb Pașa:
„... experiențele
rasei umane au fost înregistrate timp de aproximativ 4.000 de ani. Dacă
încercăm să studiem o astfel de perioadă de timp în cât mai multe civilizații posibil,
se pare că descoperim aceleași modele care se repetă constant în condiții foarte
diferite de climă, cultură și religie. Se pare că așteptarea de viață a unei
mari civilizații începe cu o explozie violentă și, de obicei, neprevăzută de
energie. și se termină cu o coborâre a standardelor morale, cinism, pesimism și
frivolitate”.
Potrivit lui Glubb, prima
etapă din durata de viață a unei civilizații este epoca pionierilor.
În această epocă, o populație
mică, dar determinată, de inovatori, războinici și exploratori, pune bazele
unei noi civilizații.
„Bărbații își croiesc drum
prin junglă, escaladează munții sau înfruntă oceanele Atlantic și Pacific în
mici coclauri... Săraci, rezistenți, adesea pe jumătate înfometați și prost
îmbrăcați, ei abundă și de curaj, energie și inițiativă, depășesc orice
obstacol și par să dețină întotdeauna controlul asupra situației".
După ce se stabilesc pe
teritoriul nou găsit sau cucerit, pionierii construiesc mici orașe și așezări,
exploatează resursele naturale ale regiunii și încep să își concentreze
energiile asupra fabricării, producției și comerțului.
Se încheie astfel epoca
pionierilor, în care începe Epoca
Comerțului – următoarea etapă din
durata de viață a unei civilizații.
În Epoca Comerțului, se
construiesc centre urbane mai mari, se stabilește infrastructura publică și, cu
sumele uriașe de bogăție create din producție și comerț, se finanțează din belșug
artele și se construiesc monumente, palate, muzee, minuni ale lumii și alte asemenea
edificii culturale.
În această epocă, o
civilizație atinge ceea ce Glubb a numit „The High Noon of prosperity”, adică „Amiaza mare a prosperității”
- vârful său de bogăție și glorie.
În pofida magnificenței
Nobilimii de la High Noon of Prosperity (Amiaza mare de Prosperitate) sunt
plantate semințele colapsului civilizațional.
Pentru că la scurt timp după
ce atinge apogeul, civilizația trece în Epoca bogăției, iar bogăția imensă
începe să corupă civilizația.
Egoismul, lăcomia și vanitatea dezrădăcinează
virtuțile de dedicare, sacrificiu și datorie, care erau norma în epocile
trecute.
În loc să privească banii ca pe un produs
secundar al unei munci grele și al unei acțiuni virtuoase, oamenii caută banii
de dragul lor și îi văd ca pe un „be all and end all” (fii
tot și pune capăt tuturor) - biletul spre mântuire.
Și astfel, zeul Mammon[7], simbol al influenței degradante din punct de vedere
moral a bogăției, își face apariția pe scena istorică.
Prima direcție în care bogăția dăunează civilizației
este una morală...
Obiectivul tinerilor și al ambițioșilor nu
mai este faima, onoarea sau serviciul, ci banii...
Moralistul arab Ghazali (1058-1111) se plânge „...[că studenții] nu mai merg la facultate pentru a
dobândi învățătură și virtute, ci pentru a obține acele calificări care le vor
permite să se îmbogățească.”
Mai mult, în Epoca
bogăției, accesul la lux, plăceri și confort abundă și chiar și oamenii de rând
posedă bogăția și timpul liber pentru a se răsfăța cu ele.
„O societate răsfățată începe să putrezească
pe dinăuntru”, explică William
Ophuls.
Adaptându-se la abundență, oamenii devin
incapabili să suporte chiar și forme ușoare de greutăți și suferințe și, așa
cum spune proverbul adesea repetat, vremurile bune creează
oameni slabi.
„Prosperitatea a copt principiul descompunerii”.
Edward Gibbon
a explicat ce s-a petrecut la Roma. Declinul civilizațional care are loc în Epoca bogățiilor este
accelerat și mai mult de o preocupare tot mai mare pentru bunăstare.
Deoarece nu există lipsă de
bogăție, atât oamenii de rând, cât și conducătorii solicită statului să își
folosească monopolul de a lua bani de la unii cetățeni (dedicați muncii - N.G.L)
pentru a le oferi altora (neimplicați în muncă - N.G.L) asistență medicală,
educație, locuințe, asigurări sociale și ajutoare guvernamentale.
Și așa cum scrie Ophuls: „Bunăstarea favorizează un sentiment
de îndreptățire, precum și sentimentul că nimeni nu ar trebui să fie lăsat în
urmă. Rezultatul este un stat asistențial[8] cu o listă de clienți
din ce în ce mai mare și o povară tot mai mare de subvenții, împreună cu o pierdere
corespunzătoare a responsabilității personale și a independenței.”
De exemplu, la apogeul
bogăției Romei, între domnia împăratului Augustus și a împăratului
Claudius,[9] aproape unul din trei cetățeni era asistat social și
aproximativ 200.000 de familii primeau grâu gratuit de la stat.[10]
O generație sau cam așa ceva mai târziu, Roma și-a început procesul ireversibil
de declin.
Poate că este incorect să ne
imaginăm că statul
asistențial este punctul culminant al
realizărilor umane.
S-ar putea dovedi a fi doar
încă o piatră de hotar obișnuită în povestea vieții unui imperiu îmbătrânit și
decrepit[11].
Cu plasa de siguranță a
bunăstării și cu o abundență de bogăție, populația nu mai are nevoie să își dedice
majoritatea orelor de veghe pentru a-și asigura necesitățile vieții.
Prin urmare, mulți își
îndreaptă atenția către activități intelectuale.
Epoca bogăției face loc Epocii intelectului, iar civilizația își continuă declinul.
Puțini ar nega beneficiile
imense pe care activitățile intelectuale le conferă individului și Societății
în general, însă, ca în cazul majorității lucrurilor din viață, poate exista
prea mult dintr-un lucru bun.
Iar una dintre
caracteristicile Epocii intelectului este că o abordare raționalistă excesiv de
unilaterală a vieții saturează civilizația.
Parafrazându-l pe Nietzsche[12], în Epoca Inteligenței raționalitatea este
transformată într-un tiran, iar rațiunea este văzută ca singurul mijloc de a
descoperi adevărul.
Ca urmare, adevărurile
simbolice morale și adesea iraționale încorporate în mit și religie sunt
aruncate în civilizație care pierde pilonii pe care a fost construită.
Nietzsche, de exemplu, a
implicat raționalitatea extremă exemplificată de Platon și Socrate „...ca fiind
un «simptom al degenerării un instrument
al disoluției grecești»” și, după cum a continuat el: „Fără mit... orice cultură își pierde puterea
naturală sănătoasă și creatoare” sau așa cum scriau istoricii Will
și Ariel Durant: „Chiar și istoricul sceptic dezvoltă un respect umil pentru religie, întrucât o
vede funcționând și aparent indispensabilă, în fiecare țară și epocă....
Sufletul unei civilizații este religia sa, iar aceasta moare odată cu credința sa.”
Alături de declinul religiei și
al miturilor, epoca Inteligenței este caracterizată și de ascensiunea unor intelectuali
extrem de raționali și critici, care prosperă în disecarea și demolarea sistemelor
dominante de credințe și valori.
Referindu-se la epoca
intelectului la
Roma, istoricul Edward Gibbon scria:
„O mulțime de critici, de compilatori, de comentatori, întunecă fața
învățăturii în declinul Geniului a fost urmată curând de coruperea gustului, pe
măsură ce aceste teorii critice se răspândesc, codurile morale tradiționale cedează
locul relativismului moral, iar credința că viața are sens este înlocuită de
nihilismul existențial”.
O majoritate a oamenilor
ajunge să creadă că nu există un adevăr obiectiv, că nimic nu este în mod
inerent moral sau valoros și că nu există niciun sens pentru procesul istoric, nici
pentru viață.
Și, după cum scrie William Ophuls: „datorită lucrărilor de demolare efectuate de
intelectuali, societatea este din ce în
ce mai lipsită de valori - adică nu mai crede în mare lucru sau nu mai ia nimic
în serios”.
Elanul inițial, nucleul moral
și idealul călăuzitor al civilizației sunt acum o amintire îndepărtată.
În urma acestei demolări
intelectuale, se instalează Epoca
Decadenței - etapa finală a vieții unei civilizații.
„Fără un ideal călăuzitor sau un
nucleu moral general, există dezorientare, confuzie și decădere morală pe scară
largă. Masele trăiesc vieți goale și lipsite de sens, de la care caută să se elibereze
înecându-se în plăceri josnice, dezvoltând dependențe și adoptând escapismul[13] ca
mod de viață. Oamenii devin din ce în ce mai incapabili să facă distincția între
adevărat și fals, bine și rău, corect și greșit, astfel că aleg adesea ceea ce
le distruge viața și le face rău. Frumusețea și geniul sunt abandonate în
favoarea banalității, a urâtului și a vulgarității. Virtuțile sunt considerate
vicii, iar viciile virtuți. Procesul de individualizare și de căutare a
măreției este abandonat în favoarea unui conformism apatic. Și, ca urmare,
boala mintală devine normă. Vigoarea, virtutea și moralul original al societății
au fost în întregime șterse. Putredă până în măduva oaselor, societatea își așteaptă
prăbușirea, rămânând de stabilit doar data”.
Referindu-se la decadența
care a început să infecteze Roma în primul secol AD., istoricul roman
Liviu[14] explică:
„În
secolul I Roma a fost la început,
când era săracă și mică, un exemplu unic de virtute austeră; apoi s-a corupt,
s-a stricat, s-a putrezit prin toate viciile; astfel, încetul cu încetul, am
fost aduși în starea actuală în care nu suntem capabili nici să suportăm relele
de care suferim, nici remediile de care avem nevoie pentru a le vindeca”.
Glubb Pașa
se face ecoul concluziei multor alți istorici, afirmând că nu există scăpare de etapele progresive ale
vieții unei civilizații.
Datorită legilor naturii
umane, fiecare generație se va modifica în moduri previzibile pe baza
condițiilor generate de generațiile anterioare.
Dacă acesta este cazul,
suntem forțați să luăm în considerare ceea ce William Ophuls numește o concluzie „neplăcută”: „ ...civilizația nu
este inițial setată pentru autodistrugere, însă civilizațiile pot fi dirijate
spre autodistrugere”.
Pentru că de-a lungul istoriei, clasele
conducătoare, sau clasele politice - printr-o combinație de proastă gestionare
și corupție - au jucat un rol proeminent în declinul și căderea civilizațiilor.
Ce
spune Biblia despre sfârşitul lumii[15]
Biblia, în cartea Apocalipsa, are numeroase referiri şi elemente
profetice asupra momentului în care va avea loc sfârşitul lumii.
Conceptul de Apocalipsă se regăsește în aproape toate religiile, fie că
vorbim de creştinism, budism, hinduism sau islamism, principala idee a acestui
concept este că vechea lume va fi distrusă de propriile păcate.
„În zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi iubitori
de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, mândri, defăimători, neascultători de
părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi,
vorbitori de rău, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători,
obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”
(2 Timotei 3:1-4).
În cadrul creştinismului, sfârşitul lumii este menţionat în Apocalipsa
lui Ioan, ultima carte din Noul Testament, însă multe alte
referiri la Sfârşitul Lumii pot fi regăsite şi în alte părţi din Biblie, deşi
nimeni nu ştie când va avea loc. „Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu
ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Matei 24:36).
*
NOTE, de Adrian
Grauenfels:
Sir John Bagot Glubb, supranumit Glubb Pașa, (născut la 16 aprilie 1897,
Preston, Lancashire, Anglia - decedat la 17 martie 1986, Mayfield, East
Sussex), ofițer al armatei britanice care, în perioada 1939-56, a comandat
Legiunea Arabă, o armată de triburi arabe în Transiordania și în statul
succesor, Iordania. Fiu al unui ofițer al armatei britanice, Glubb a urmat
cursurile Academiei Militare Regale și apoi a avansat constant în armata britanică.
A servit în Europa în Primul Război Mondial și apoi s-a oferit voluntar pentru
serviciul în Irak. În 1926 a demisionat din armata britanică pentru a deveni
inspector administrativ al guvernului irakian; a părăsit acest post în 1930 și
s-a angajat ca brigadier în Legiunea Arabă din Transiordania, o forță de
poliție internă angajată înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Glubb a
devenit comandantul acesteia în 1939 și a transformat-o într-o armată
disciplinată care a sprijinit Aliații în cel de-al Doilea Război Mondial. După
1951, a ridicat o gardă națională pentru a apăra granița Iordaniei împotriva
raidurilor israeliene. Presiunea arabă de a elimina influența britanică în
Orientul Mijlociu a dus la demiterea sa în 1956. A fost numit cavaler în acel
an.
William Ophuls, pseudonimul lui Patrick Ophuls,
(născut în 1934) este un politolog, ecologist, cercetător independent și autor american.
Este cunoscut pentru rolul său de pionierat în mișcarea ecologistă modernă. Lucrările
sale se concentrează pe unele dintre implicațiile ecologice, sociale și politice
ale civilizației industriale moderne.
***
O producție SAGA 2023. Surse
- (Academia ideilor) https://youtu.be/BtOgZeA8YGI?t=6. link direct:
https://www.jurnal-israelian.com/_files/ugd/62b9aa_cb4b66785022424eb5eb964d6fbe33cd.pdf
[1] Pentru Adrian Grauenfels, „Un OM de succes prin puterea minții sale”, a se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Utilizator:Adrian_Grauenfels
[2] Notă N. Grigorie Lăcrița: Tradus: „Declinul Occidentului”
[3] Notă N. Grigorie Lăcrița. 1. Cu privire la „așa-numitele acte ale lui Dumnezeu”,
discuțiile sunt pe cât de mari, pe atât de controversate, inclusiv „cu Biblia în mână”.
În Biblie, cartea Geneza, capitolul 4, versetele 6 - 24, se spune: „6 I-a
părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui.” 7 Și Domnul a zis: «Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe
care l-am făcut, de la om până la vite, până la târâtoare și până la
păsările cerului; căci Îmi pare rău că i-am făcut.»” 21 Și a pierit orice
făptură care se mișca pe pământ, atât păsările, cât și vitele și
fiarele, tot ce se târa pe pământ și toți oamenii.” Nu cumva s-a ajuns iarăși
în situația în care Domnul să spună, iarăși, că „Îmi pare rău că l-a
făcut pe om pe pământ și, fiind mâhnit
în inima Lui, să spună, din nou, că «Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am făcut»”.
2. Dintotdeauna, omenirea s-a aflat
pe mâna unor mari nebuni, care au distrus părți din aceasta, dar acum lumea se
află pe mâna unor decidenți care, în cazul în care îi apucă nebunia, lumea
poate fi distrusă, în totalitate, în numai câteva minute, printr-un război
nuclear. Vezi, spre exemplu https://www.art-emis.ro/analize/dintotdeauna-omenirea-a-ajuns-pe-mana-unor-mari-nebuni
[4]
Notă N. Grigorie Lăcrița. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Civiliza%C8%9Bia_minoic%C4%83:
Civilizația
minoică a fost o civilizație din epoca bronzului care a apărut pe
insula Creta și a înflorit din aproximativ secolul al XXVII-lea î.Hr. până în
secolul al XV-lea î.Hr. A fost redescoperită la începutul secolului datorită
activității arheologului britanic Arthur Evans. Will Durant face referire la
civilizația minoică ca „prima verigă din lanțul european”. Se consideră că
primii locuitori ai Cretei au venit pe insulă acum cca. 128.000 ani, în timpul
paleoliticului mijlociu. Cu toate acestea, până la începutul mileniului al
V-lea î.Hr. nu au existat semnele unei agriculturi avansate. Apariția acestei
civilizații și perioadele de bruscă înflorire întrerupte de cataclisme rămân un
mister. Termenul minoic
provine de la numele regelui legendar cretan Minos și a fost folosit pentru
prima dată de arheologul englez Arthur Evans.
[5] Notă N. Grigorie Lăcrița. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Mesoamerica: Mesoamerica (în spaniolă Mesoamérica) este o arie culturală (din America de Nord și Centrală) în care au luat naștere și s-au dezvoltat un anumit număr de culturi pre-hispanice atingând culmi de civilizație și rafinament înaintea colonizării spaniole a Americilor. Această zonă culturală extinsă cuprinde integral statele suverane de astăzi Belize și Guatemala, respectiv zone parțiale ale altora, partea nord-vestică a Costei Rica, o parte din [Nicaragua], El Salvador, partea centrală a Hondurasului și o parte semnificativă din Mexicul de azi, partea sa sudică și centrală având ca limite nordice râurile Rio Marina din Tamaulipas și Rio Fuerte din Sinaloa.
[6] Notă N. Grigorie Lăcrița. Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Teotihuac%C3%A1n: Teotihuacán (limba nahuatl: teo(tl) = Zeu; tihua = deveni), în traducere „Locul unde omul devine Zeu”, este un oraș vechi aztec situat în Mexic în apropiere de orașul San Juan Teotihuacán care are circa 45.000 de locuitori. Orașul vechi exista deja în secolul VI î.Hr. și este situat la 45 km de orașul Ciudad de México. Între anii 100 și 650 î.e.n. Teotihuacán era un centru cultural, economic și militar important din Mezoamerica. În timpul apogeului de dezvoltare, orașul atinge o populație de circa 200.000 de locuitori fiind în acel timp cel mai mare oraș de pe continentul american ca și din lume. Prin anul 650 începe o perioadă de declin ca prin anul 750 orașul, fără motive cunoscute, să fie părăsit. Însă orașul, până la sosirea spaniolilor, va fi mai departe considerat de azteci un oraș sfânt, ca lăcaș unde se nasc zeii. Orașul după sosirea spaniolilor va fi cercetat prin anii 1900 prin săpături arheologice, aceste cercetări sunt îngreunate de lipsa inscripțiilor. Din anul 1987 Teotihuacán aparține de patrimoniul mondial UNESCO.
[7] Notă N. Grigorie Lăcrița. După https://ro.wikipedia.org/wiki/Mamona_(demon) : Mamona, Mamon, sau Mammon este un termen
care provine din limba greacă. Grecii aveau mulți zei pentru fiecare lucru sau stare
în parte. Unul dintre acești zei era Mamona,
care era responsabil cu lăcomia de bani, goana nebună după lucruri materiale și
posesiuni. În Evanghelia după Matei cap. 6, vers. 24, Isus face referire la acest demon,
spunându-ne că atunci când acesta posedă oamenii, ei nu îl mai pot vedea sau
sluji pe Dumnezeu, ei nu pot coexista în viața unui om.
[8] Notă N. Grigorie Lăcrița. „Statul asistențial” a degenerat
într-un „stat al
protecției sociale a sărăciei din lenevie”, care a generat „Inaptocraţia”, care „este un sistem de guvernământ în care cei mai
incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce,
şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare
să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost
plătite prin confiscarea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în
scădere continuă”. (După Jean d'Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse
al limbii franceze).
[9] Notă N. Grigorie Lăcrița. Împăratul Augustus (n. 23
septembrie 63 î.Hr. – d. 19 august 14 d.Hr., a domnit între 16 ianuarie 27
î.Hr. - 19 august 14 d.Hr.), iar împăratul Claudius (n. 1 august 10 î.Hr. - d.
13 octombrie 54 d.Hr., a domnit din 41 d.Hr. până în 54 d.Hr.). Deci, perioada „între domnia împăratului
Augustus și a împăratului Claudius” se situează între anii 27 î.Hr. și 54 d.Hr., pe o durată de 27
î.Hr. + 54
d.Hr. = 81 de ani, considerată „apogeul
bogăției Romei”.
[10] Notă
N. Grigorie Lăcrița. „Pâine şi jocuri”. Din latină: „Panem
et circenses”. Iuvenal,
Satirae, X, 81. În perioada imperiului, romanii decăzuseră într-atât încât se
mulţumeau să li se dea gratuit hrana zilnică şi jocuri de circ, iar în rest nu
mai făceau nimic şi nu participau la treburile politice ale statului; aceştia
nu mai erau interesaţi decât a se hrăni şi distra.
[11] Notă N. Grigorie Lăcrița. Decrepít: atins de decrepitudine; ramolit. Decrepitúdine: stare de bătrânețe înaintată, caracterizată prin slăbire excesivă și prin pierderea aproape totală a forțelor vitale; ramolire, ramolisment. Fig. Decădere extremă, ruină.
[12] Notă N. Grigorie Lăcrița. Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este unul dintre cei mai importanți filosofi europeni al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.
[13] Notă N. Grigorie Lăcrița. Escapism: Concepție filozofică și etică ce preconizează evadarea din cotidian prin contemplarea esențelor spirituale și prin căutarea unui refugiu în atemporalitate.
[14] Notă N. Grigorie Lăcrița. Titus Livius (n. 59 î.Hr. – d. 17 d.Hr.) a fost un istoric roman, autor al unei monumentale istorii a Romei, Ab urbe condita (De la fondarea Romei).
[15] De N. Grigorie Lăcrița.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu