13.06.2025
N.
Grigorie Lăcrița
„Nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că
muncesc”.
(Arthur Laffer)
Rezumat. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, unii dintre cei mai
importanți lideri politici din Europa de Vest au înţeles că (1) prosperitatea
şi îmbogăţirea unora nu pot avea loc, în condiţii de pace socială cu cei mulţi,
atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame, şi (2) noţiunea de „societate
modernă” devine incompatibilă cu noţiunea de „bogăţie în mijlocul sărăciei”.
Conceptul de „îmbogăţire
a unora prin sărăcirea altora” este înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora
în condiţii de prosperitate şi bunăstare a tuturor”. Conceptul de „stat al
bunăstării sociale” exprimă responsabilitatea statului pentru
asigurarea minimului mijloacelor de existenţă necesare întregii populaţii,
concept revoluţionar în gândirea politică şi economică. Înfăptuirea unui
asemenea nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia
dintre stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea
necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică
şi socială, inclusiv printr-un sistem de impozitare progresivă, în scopul
redistribuirii veniturilor şi bogăţiilor. Introducerea „impozitării
progresive pe venitul global” nu ar fi avut loc niciodată dacă
nu se punea problema înfăptuirii „statului asistenţial”, a „statului bunăstării sociale”, al
cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate economică şi
socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe cu
asigurarea minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare om dispus să
muncească. Realizările deja obţinute pe această linie, de primele țări care au
promovat acest nou concept, au confirmat temeinicia sa, care a căpătat tot mai
mult teren în viitor.
Cuvinte/concepte cheie: „societate modernă”; „stat
asistenţial”, „stat al bunăstării sociale”; „bogăţie în mijlocul sărăciei”;
sistem de impozitare progresivă; redistribuirea veniturilor şi bogăţiilor;
impozit pe venit.
La sfârşitul secolului al
XIX-lea, unii lideri politici din Europa de Vest au luat o serie de măsuri care
au produs o schimbare istorică a rolului statului în economie.
Bismarck în Germania,
Gladstone şi Disareli în Marea Britanie (începând cu anul 1880), urmaţi mai
târziu de Franklin Roosevelt în SUA (în jurul anului 1940), au introdus noul concept
al responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei, care este „statul bunăstării sociale”.
Mai precis, conceptul de „stat al bunăstării sociale”
exprimă responsabilitatea statului pentru asigurarea minimului mijloacelor de
existenţă necesare întregii populaţii dispuse să muncească, concept
revoluţionar în gândirea politică şi economică.
Politicienii şi economiştii
din statele dezvoltate au înţeles că nu se mai poate concepe dezvoltarea
economică şi socială a unei ţări în condiţii de „bogăţie în mijlocul sărăciei”.
„Dacă o societate liberă nu-i poate ajuta pe
cei mulţi şi săraci, ea nu-i poate salva pe cei puţini şi bogaţi” (J.F. Kennedy).
Între standardele
internaţionale de apreciere, de evaluare a gradului de dezvoltare economică şi
socială a unei ţări, „gradul de sărăcie” reprezintă unul dintre
indicatorii cei mai importanţi.
Indiferent cât de mulţi
oameni bogaţi ar avea o ţară, indiferent cât de mare este bogăţia acestora şi a
ţării respective, indiferent cât de multe persoane trăiesc bine şi foarte bine,
atât timp cât în ţara respectivă mai sunt oameni care mor de foame, o asemenea
ţară nu îndeplineşte standardele de ţară dezvoltată, civilizată, prosperă, cu
un nivel de trai decent.
În ziua de astăzi, statului îi revine principala responsabilitate
pentru asigurarea securităţii economice şi sociale a întregii populaţii.
Anglia este patria în care
s-a născut, (la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „doctrina
liberală” predominantă în perioada capitalismului ascendent,
potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate
cu „principiul laissez-faire”, care înseamnă „lasă-i
să facă ce vor, inclusiv îmbogăţirea unora prin sărăcirea altora, care pot să
şi moară de foame, întrucât statul trebuie să evite orice intervenţie în
activitatea economică”.
Dar tot Anglia este ţara în
care s-a născut „proiectul statului asistenţial britanic”,
adică „statul bunăstării sociale”.
În 1942, Raportul Beveridge propunea, în Regatul
Unit, o „reglementare de perspectivă, ca
parte a unei largi reconstrucţii economice şi sociale, de îndată ce victoria în
război va fi asigurată”.
Raportul Beveridge a devenit astfel „proiectul statului asistenţial
britanic”.
Măsurile iniţiate ulterior
au avut scopul de a crea, pentru fiecare cetăţean, „securitate din leagăn şi până la moarte”, aşa după cum proclama,
în anul 1948, ziarul The Times
într-un editorial al său.
„Statul
asistenţial” a fost şi este înţeles ca sinonim al unui „stat al asigurării securităţii economice şi sociale
pentru întreaga populaţie din leagăn şi până la moarte”.
Înfăptuirea unui asemenea
nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia dintre
stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea
necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică
şi socială, inclusiv printr-un sistem de
impozitare progresivă, în scopul redistribuirii veniturilor şi
bogăţiilor.
Introducerea „impozitării progresive pe venitul global” nu
ar fi avut loc niciodată dacă nu se punea problema înfăptuirii „statului
asistenţial”, a „statului bunăstării”, al cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate
economică şi socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe
cu asigurarea minimului mijloacelor de
existenţă pentru fiecare.
Aceste mijloace nu se pot
asigura fără aplicarea unui sistem de
impunere bazat pe impunerea progresivă, singura care garantează o redistribuire
raţională şi echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor.
Impozitarea progresivă a
apărut, a fost şi este promovată, de zeci de ani, de toate statele dezvoltate,
din necesitatea înfăptuirii statului bunăstării sociale, care are ca principiu
fundamental stimularea îmbogăţirii nelimitate, a cât mai multor cetăţeni ai
săi, dar (1) nu prin sărăcirea altora, ci (2) în condiţii de securitate
economică şi socială pentru întreaga populaţie, adică de asigurare a minimului
mijloacelor de existenţă pentru fiecare membru al său.
Prosperitatea şi
îmbogăţirea, nelimitată, a unora nu pot avea loc în condiţii de pace socială cu
cei mulţi, atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame.
În secolul XXI, noţiunea de
„societate modernă” devine
incompatibilă cu noţiunea de bogăţie în mijlocul sărăciei.
Nimeni nu trebuie să aibă
sentimente de ură față de oameni îmbogăţiți prin muncă și care, prin impozitele
plătite, contribuie substanțial la binele social, inclusiv a acelor persoane aflate
în starea de sărăcie din cauza leneviei și a unor vicii.
Conceptul de „îmbogăţire a unora prin sărăcirea altora” este
înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora în condiţii de
prosperitate şi bunăstare a tuturor”.
Realizările remarcabile deja
obţinute pe această linie de unele ţări confirmă temeinicia şi trăinicia
acestei concepţii noi, care va căpăta tot mai mult teren în viitor.
Deosebit de important este a
se reține și faptul că toate țările în care s-au realizat (1) autenticele
principii de echitate fiscală, (2) redistribuire fiscală, raţională şi
echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor și (2) „statul bunăstării sociale”, au
aplicat și aplică, de zeci de ani, numai și numai „impozitarea progresivă” care, în forma sa de maximă eficiență
este sub forma „impozitării în cote progresive compuse”, care este singura
care asigură (1) înfăptuirea, efectivă şi în mod real, a principiilor autentice
de echitate fiscală şi socială (în impozitare), şi (2) redistribuire fiscală,
raţională şi echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor.
O
problemă importantă se ridică cu „protecția socială a
celor săraci din lenevie”, adică a celor care, cu toate că sunt
apți de muncă, refuză să muncească, ducând o viață în trândăvie și în vicii.
În
loc de comentarii, prezint următoarele citate, care exprimă cel mai bine modul
de rezolvare a acestei probleme:
„Nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe
alţii pentru că muncesc”. (Arthur Laffer)
„Statul
va degenera atunci când veți lua de la cei care sunt dispuși să muncească și
veți da celor care nu sun dispuși să muncească.” (Thomas
Jefferson)
„Oamenii trebuie să înveţe din nou să muncească în loc să
trăiască pe spinarea statului”. (Cicero, anul 55 înainte de Hristos)
„Vremurile
noastre sunt vremurile mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru
incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a
avea totul de-a gata”. (Feodor Mihilovici Dostievski).
Pentru cei care trăiesc din „protecția socială a leneviei” a ajuns
folclor zicala „Decât
să muncesc la soare și să trăiesc din ce lucrez,
mai bine trândăvesc la umbră și trăiesc din ajutoare sociale”. (Deviza
leneșului întreținut social)
Cu politicienii și
guvernanții care ajung să conducă țara prin promovarea protecției sociale a
sărăciei din lenevie, pe bază de „Cleptocrație” și de „Inaptocrație”, nu se
poate realiza un stat al bunăstării sociale.
„Cleptocraţía este
un Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obţină avantaje personale
(materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează”.
(Conform DEX).
„Inaptocraţia
este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili
de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care
împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se
întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite
prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere
continuă”. (după Jean d'Ormesson:
Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze).
„Ţineţi
minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă
în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:8), şi fiţi conştienţi de faptul că „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663)
„Cine are minte, să
ia aminte!”. „Cine are urechi
de auzit să audă”. (N. T., Luca, 8.3). Amin !!!
Bibliografie
Paul A. Samuelson. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de
24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape
30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde
în 50.000 de exemplare anual.
Grigorie N. Lăcriţa (coordonator):
1. Cărțile:
1.1. Impozitarea veniturilor din muncă. Editura Sitech, Craiova, 2004. ISBN
973-657-645-9. 124 pg. 1.2. Impozitarea progresivă. Editura Tehnică, Bucureşti,
2010. ISBN 978-973-31-2367-5, 260 pg. 1.3. Impozitarea progresivă sau pe bază
de cotă unică? Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0722-3, 150 pg.
2. Articolele: vezi zecile articole postate pe Internet accesând „Impozitarea
progresivă, de Lăcrița”.
2. Articolele, ușor de găsit pe
Internet prin simpla accesare a titlului acestora, sau numai prin „Impozitarea
progresivă, de Lăcrița”: 2.1. Impozitarea progresivă este una dintre soluțiile
esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității
fiscale. 2.2. Inechităţile în impozitare sunt cauzate de lăcomia
clasei conducătoare etc.
https://neotax.eu/user/pages/pdfs/About%20country%20-%20USA%20RO%20version.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu