LUCIA și scrisul pe cer

                               de Gheorghe Pârja

E vară și se întorc acasă românii plecați prin alte țări. Așa am bucuria, adeseori, să mă întâlnesc, în curtea mea părintească, cu profesoara Lucia Ileana Pop, stabilită în Italia de aproape 20 de ani. Amândoi ne-am născut în Desești, pe Ulița Bisericii. Amândoi scriem poezii. Are obiceiul frumos, când vine acasă, să fie însoțită de recentele ei cărți apărute. Ori o așteaptă cărțile acasă, gata tipărite.

Scrisul a devenit pentru Lucia nu doar „o eliberare, ci și cel mai potrivit mod în care puteam să mă simt și eu într-un fel utilă și legată de România în acele momente.” Își pune pe portativul cuvintelor gândurile, preocupările, temerile, speranțele și deziluziile. Se gândește la acea falie care-i desparte pe cei de departe, de cei rămași acasă. Răsfoiesc o carte și aproape în fiecare poem Lucia se gândește la satul din nordul României, Desești, unde sunt părinții ei, Ion și Maria, nea­muri, prieteni, consăteni.

A revenit acasă! Ca de obicei, însoțită de cărți. Eu o primesc cu acest text, în care am încercat să-i surprind tâlcul creației. Oricât s-ar înnoi un limbaj poetic, scrisul ei roiește în jurul unei mătci care mai rămâne statornică în substanță și în formă, izvorul, pricina, focul mistuitor care primenește demnitatea unui grai. Lucia crede că într-un limbaj poetic autentic, fără asumarea  locului, a vieții de acasă, nu există mireasmă creatoare și mai ales păstrătoare. De aceea ea scrie direct pe cer, hârtia cea mai sigură pentru oglindire. Este vorba despre curățenia sufletului. Pe pământ a avut loc o întâmplare. Un om gospodar din sat a avut o recoltă bună. La masa de seară, după rugăciune, a pus în blide din rodul bucuriei. Pruncii au învățat ceva despre binele făcut cu drag de lume.

Unul dintre copii, o fată, pe numele ei Lucia Ileana, și-a pus în gând să scrie povestea locului mănos. Și prin scris a făcut ca oamenii să-și vadă sufletul. A continuat să zugrăvească lumea prin cuvinte. A scris despre ființa de acasă, despre munți și dealuri, despre lucrarea de taină a omului. Dar și despre călătoriile prin lume. Lucia a intuit că poetul este expresia unui topos asumat. Poezia este sărbătoarea unui loc cu oameni, cu natura și veacurile lui. Că pentru a gusta din miracolul sărbătorii trebuie tu însuți să poți cinsti sărbătoarea Cuvântului, să îmbraci acel strai primenitor, să pășești în ritmul de dragoste, bucurie și nădăjduire.

Lucia a găsit calea spre aceste împliniri evidente. Trăind în două culturi, română și italiană, a surprins starea poeziei pe mai multe tărâmuri. Un poet este adevărat, în măsura în care este și al altor limbi. Cu obișnuința de a scrie pe cer, ea a trecut prin multe vămi frumoase ale lumii. Un poet francez care a trecut pe sub poarta Deseștiului, satul ei natal, a învățat cum se poate scrie cu sufletul pe cer. Și a tradus meșteșugul  în limba simțirii lui. Fiul rătăcitor, în vremea de astăzi, are alt înțeles. Este cel care cucerește noi teritorii spirituale, în care răsădește vlăstare din livada proprie. Asta face draga noastră Lucia prin paradisurile și clepsidrele emoțiilor. Ea face o diplomație discretă, cu efecte mature, care vibrează și în Maramureș. Fiul rătăcitor tot timpul se întoarce acasă, dacă nu cu pașii, cu sufletul lustruit de lumina lunii.

Lucia are harul de a îmbina fericit amândouă felurile de a fi. Trăim într-o vreme ascetică pentru poezie. Dar să nu uităm că asceza vine de la cuvântul grecesc tenacitate. Lucia trăiește din plin această condiție. Omul de astăzi viețuiește într-o lume din care trebuie izgonit absurdul. Știe asta și scrie pe cer că această stare vicleană este ca un nuntaș fără haină de nuntă, care se furișează în sala ospățului. Așa am auzit, peste timp, cuvântul creștin rostit în fața bisericii din Desești, de poetul Ioan Alexandru. Vitalitatea acestui mare poet ne poate fi cale de urmat. Deseșteanca noastră lucrează la o poezie ce ne trebuie, cea care este sortită duratei.

Având șansa de a trăi în două culturi înțelege ce înseamnă  inima plină de melancolie, cunoaște prețul zilelor de cenușă, poartă cu ea soarele care nu apune niciodată, dar răsare din locul natal. Are virtuți de diplomație culturală. Poeziile ei au cuviința anotimpurilor care se perindă, dar și mireasma țărânei și a ierburilor înviorate după ploaie. Poezia Luciei are și puterea unei lacrimi care nu va cădea niciodată. Am decantat în versurile poetei de pe Ulița Bisericii și o liniște măreață, izvorâtă dintr-o altă înțelegere a rosturilor vieții și morții. Cărțile stau mărturie. Că „ne strecurăm/ printre lumini și umbre/ fără apărare, viața-ntreagă.” Pe prima copertă a vieții ei scrie: „Sunt copac/cu rădăcinile/ adânc înfipte/ în sângele României.”

• Vă puteți convinge de un discurs poetic acaparator, astăzi, la ora 14, la întâlnirea cu Lucia Ileana Pop, care va avea loc la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. A venit în fața noastră cu două volume. Unul despre feminitate, celălalt despre trepte ale timpului. Eu îi dăruiesc gândurile mele de bucurie lirică,  scrise pe cer, pe curat, de pe Ulița Bisericii din Desești.