Poetul Tatian Miuță și Paradisul cuvintelor lui sonore

Scriitorul Tatian Miuță și-a prezentat la Târgu Lăpuș, în cadrul Taberei organizată de către doamna Valeria Bilț, cea mai recentă izbândă a Domniei sale, volumul de versuri „În umbra visului”, cu o prefață semnată de: Ion Cristofor Filipaș și Nelu Barbu și cinci colegi într-ale scrisului, ca postfață: Dan Șalapa, Petronela Apopei, Mădălina Bărbulescu, Cecilia Tatiana Simionescu și George Voica.

Volumul realizat în condiții grafice europene la editura „Detectiv Literar” București și tipărit la „Edit Com Moroșan” Dragomirești Deal ne propune un poet liric aflat în deplină maturitate poetică. Tatian Miuță este un poet ce provine, vrând-nevrând, dintr-un prozator de calibru, un povestitor de talia lui Ion Creangă iar prin poemele dumisale ne prezintă o lume edenică, de secol trecut, când și timpul avea mai mare răbdare cu oamenii, o lume plină de candoare și visare, în care iubirea e țelul suprem. Iubirea la Tatian Miuță se manifestă în toate ipostazele ei: dragostea de ființa iubită, de părinți, de satul natal, de limba și obiceiurile neamului. Tonul utilizat este unul blând, cu fine autoironii iar volumul abundă cu pasteluri reflexive ceea ce dă plus valoare și originalitate poeziilor lui. Versurile de o muzicalitate aparte, ce amintesc de Alecsandri ori Macedonski au ca teme și motive natura, iubirea, mama, visul, clipa, satul copilăriei, lumea de odinioară, trecerea timpului nemilos, etc.

Volumul „În umbra visului” este structurat  pe patru secțiuni: „Atâta dor...”; „Amuțitele uitări...”, „Iureșul gândurilor”; „Lacrima codrului”, dând posibilitatea cititorului să-l cunoască mai bine pe poet, ce dorește să exprime publicului său.

Poetul Tatian Miluță suferă de „atâta dor” încât „cu șevaletul/î(și) plimbă amorul/pictându-(și) dorul” fiindcă „valurile vieții-s pulbere de vânt” iar „meandrele iubirii”/plutesc în neștire/ la marginea lăsării/a timpurilor zări”. Dorul pentru poetul vâlcean poate fi și apatic: „Mi-e gândul peste zările albastre,/ Acolo unde țipătul e mut/ Și unde dorul zboară printre astre,/ Iar te iubesc nu e ceva temut.” Tatian Miuță poate fi „Vânzătorul de vise” pentru că la el amorul este un sentiment complex și ne gândim la „amorul târziu”, „amorul uitat”, „amorul pătrunzător”, ideea este să „stărui” pentru a fi fericit!

Secțiunea „Amuțitele uitări” debutează cu poezia cu același titlu din care aflăm: „Cât de departe sunt uitările!.../ aproape-au amețit,/ plutind în derivă/ printre neuronii legănați/ de valul amintirilor;”. „Cu fiecare clipă” pentru autor „raza speranței” luminează în „amurg” cu toate că poetul are „Regrete” fiindcă: „Mi-a furat cineva tinerețea,/ Nu știu hoțul, nu l-am căutat;/ Resemnarea-i soră cu tristețea,/ Amândouă azi m-au sărutat.//Ce pot face? Vă iau ca exemplu,/ Valurile vieții...”.

 Poemul „Am văzut” este de un lirism cutremurător, poate fi considerat după părerea mea „ars poetica” întregului volum: „Am văzut o femeie odată/ Cu fața de lacrimi udată,// Cu iia străbună-mbrăcată/ Venită din veac fermecată;// Cu doruri ascunse în vise,/ Cu șoapte în inimă scrise;// Cu pruncul la piept alăptându-l/ Căpșoru-i cu drag mângâindu-l;// Cu secera-n mână mâinile sfinte/ Pe dealuri în vara fierbinte;// Cuptorul cu pâinea cea caldă,/ Odorul în albie scaldă;// Sărutul cu buzele-i arse/ Cu degete firele toarce;// Cu mâinile ei noduroase,/ Arzânde prin timpuri geroase;// Cu suflet covoarele țese/ Și basme cu prinți și prințese;// Și rufele-ntinse la soare/ Furată de-un zâmbet de floare;// Se-nșiră brumatele toamne/ Și cârduri de păsări...Of Doamne!...(...)// E vară, sau toamnă, sau iarnă,/ Ursita ia sita să cearnă;// Și-a timpului aripe moarte/ Opritu-și-a zborul s-o poarte;// Adâncă-i tăcerea cea mare/ Și-a clipei trăirii amare;// se pierde-amintirea-mi dau seama,/ Făptura femeii e...MAMA”. Repet, este o poezie ce amintește de mama universală, de iubirea ei unică, de ființa cea mai dragă, căci așa începe povestea fiecăruia dintre noi. Felicitări, Tatian Miuță!

Cum am afirmat mai sus, autorul inserează în versurile sale  aforisme cu valoare de maxime, cu rol călăuzitor de genul „Bine faci, bine găsești” ori „Tinerețe-floare rară”.

Secțiunea a treia „Iureșul gândurilor” îl duce pe autor „Pe aripi de vis”, dar în același timp se cercetează și se caută: „Mă caut în semnele cerului,/ mă caut în urletul gerului,/ Mă caut în șoaptele zilelor duse,/ Mă caut în dorul speranței duse,/ Mă caut în tot și în toate/ Găsi.mă-voi, singur sau – poate...” („Mă caut”).

Viața este cu bune și rele pentru toată lumea iar Tatian Miuță o știe cel mai bine, motiv pentru care a scris poezia „Gânduri”: „M-am luptat cu gânduri negre/ Într-o dimineață de cristal;/ Pe cer jucăușele alegre/ Pâlpâiau în lanțuri de opal.// Se învinețise orizontul,/ Totul amorțise împrejur;/ În războiul gândurilor, frontul/ Se întinde-n visele din jur.//Crapă zarea-n depărtări uitate,/ Cerul, petecindu-se cu nori/ Îmi aprinde-n piept ofuri văitate,/ Coborându-se din noapte-n zori.// Împăratul zilei îmi zâmbește,/ Oferindu-mi marele lui dar,/ Frunte-mi rece mi se descrețește,/ Raiul vieții se revarsă iar”. De remarcat pozitivismul din finalul poeziei!

Nu este uitată nici „Inteligența artificială” iar autorul ridică întrebări și teme  fundamentale care depășesc cu mult problemele obișnuite legate de siguranța umanității, de viitorul ei. Fiind un conservator, un tradiționalist, un OM, o spune atât de profund și metaforic. „...Pierdusem legătura cu strămoșii,/ Iar cei din jur nici limba n-o știau,/ Ne-nțelegeam prin gesturi, căci coloșii/ Asupră-le fasciculi radiau.// Cu pași gigantici către nemurire/ Se-ndreaptă astăzi omul încă viu,/ Pășind năuc spre propria-nrobire,/ Când gândul va fi doar un cer laviu”. Continuă această idee poetică cu pseudoparodia „Modernizabilul Secol XXI”.

Din nou devine sfătos în poezia „Discernământ” dar știe că uneori viața este o „Harababură” dacă nu ești „prudent” în ceea ce intreprinzi și ai „Incertitudini”. „Uitarea” în tot acest complex fenomen își are rolul ei dar și încrederea în Dumnezeu și punerea „dorințelor omului” în „mila Domnului”!

Ultima secțiune „Lacrima codrului”, așa cum îi spune și titlu, are poezii dedicate naturii, pădurii în special și sunt de un lirism rar. Câteva monstre în acest sens: „Copacii se roagă-n picioarele goale,/ Cu brațele-și apără oaspeții blânzi;/ Perdeaua de ramuri, lăsată pe poale,/ Ascunde urgiei lăstarii plăpânzi” („Lacrima codrului”); „Și-n liniștea mută-n zăvoi așternută/ Cu-arinii și doi spectatori,/ Din ceruri se lasă comoara cernută,/ Concertul de privighetori.” (Feerie”); „Și plouă în nopțile vieții târzii,/ Și plouă-n al inimii jar,/ Mai lasă-mă, timpule, să întârzii/ Să-mi sece al verii pojar.” („Plouă”).

Profesor de limba și literatura română, iubitor și culegător de folclor, apicultor, sfătos și cu buna dispoziție la purtător, instrumentist (la fluier, cum altfel?), monografist și documentarist, cu o operă literară impresionantă (inclusiv alte două volume de poezii) scriitorul Tatian Miuță ne propune acest volum de poezii, în vers clasic, liber sau alb „În umbra visului” care va plăcea, în mod sigur,  cititorilor săi. Felicitări!

                                              Gelu DRAGOȘ, UZPR