ARISTOCRAȚI, BEȚIE, ORGIE ȘI CAPRICII
„Nu ești beat, atâta timp cât poți să zaci întins pe podea,
fără să te sprijini”.
(Definiția lui Martin)
„Ți-aș pupa vertebra-a șaptea
de la opt, la nouă noaptea.
După ce-aș dormi un ceas,
ți-aș pupa ce-a mai rămas.
Fiindcă nu-s frumos și-s mic,
ți-am ajuns, pân’la buric.
De-aș fi tânăr și frumos,
ți-aș ajunge și mai jos”.
SURPRIZE LITERARE!
(2026, deja, își are proiectul său!)
Curând, tragem cortina
pentru tot ce a fost, sau a însemnat, anul 2025. Au fost bune și au fost rele!
Au fost puține sau au fost multe! Am căzut și ne-am ridicat. Am primit un
picior „în dos” și am făcut pași înspre înainte. Am primit palme peste obraz și
l-am întors și pe celălalt. Am fost hulit, terfelit și am avut puterea de a
privi Omul în ochi. Am plâns de fericire și am plâns de supărare. Am râs din
tot sufletul (cu inima!) și am râs „de ochii lumii". M-am rugat la
Dumnezeu, când și cum am putut - doar atunci când mi-am adus aminte.
Ce mai, vorba multă...
știți doar sintagma. Așa a fost să fie. Chiar dacă aș putea, nu aș schimba
nimic din ce a fost. Nici nu aș putea zice că am primit prea puțin, Doamne
ferește! Dimpotrivă! Pot spune că am primit chiar foarte multe. Am petrecut,
prieteni, pe drumul pământesc, în timp ce Ei, își începuseră Marea Călătorie,
spre Dreapta Judecată. Și m-a durut plecarea lor. Încă doare.
Cu rele, cu bune,
mulțumesc, 2025, pentru că mi-ai înțeles rostul sau menirea. Am să mulțumesc,
înainte de toate, celor care au aruncat cu noroi, sau mi-au pus piedici,
crezând că mă vor doborî, dar nu au reușit. Cât de puțin mă cunosc! Nu ați
făcut altceva decât să îmi dați putere de a merge doar înainte. Împiedicarea
voastră mi-a dat forță și curaj de a privi peste voi. Am să le mulțumesc și
celor care au avut încredere în mine și în proiectele/visele mele. Am să mai
adaug un mulțumesc, Familiei, pentru că mi-au fost mereu aproape - vă iubesc!
Cred că și 2026 va fi
un an ce va ține cu mine! Sunt sigur. Doamne ajută!
Până una alta, propun
un poem, numit „Eu plec din tine viață, alunecând pe schiuri”. Poezia,
aparține unui bun prieten. Din păcate, și acesta, s-a cam grăbit, spre ședința
Cenaclului Literar din Cer. Povestea este lungă. Voi scrie, încet, încet, când
timpul îmi va permite, câte o filă din ea.
Concret, pornesc de la
faptul că făcându-mi curățenie între cărți, am găsit un caiet-manuscris, ce
aparține acestui prieten (repet, deocamdată nu îi voi da numele!). Sunt 64 de
poeme. „Eu plec din tine viață, alunecând pe schiuri”, poartă numărul 64
- adică, cel din urmă poem, dintr-un volum pe care și l-ar fi dorit foarte
mult, dar din păcate, nu a mai apucat să guste această bucurie. Din respect
pentru tot ce a însemnat acest prieten pentru mine, privind ascensiunea în plan
literar, în 2026, voi face tot posibilul ca acest caiet-manuscris să vadă
lumina tiparului.
Poate, vor mai fi și
alții ce vor dori susținerea acestui prieten - In Memoriam. Dacă așa va fi, am
să le accept sprijinul cu mare drag.
Volumul se va numi „ARISTOCRAȚI,
BEȚIE, ORGIE ȘI CAPRICII”, pentru că așa și-ar fi dorit acest prieten. Este
și titlul unei poezii. Poartă „matricola”- 37 și o voi publica pe pagina mea de
Facebook, foarte curând, (povestea o voi continua de fiecare dată, când voi
scrie câte un poem din acest caiet-manuscris!).
Și, încă un amănunt
sensibil. Acest prieten, a ales, pentru a-și personaliza volumul, două
motto-uri, foarte frumos încadrate în (con)textul poetic. Ele, aceste
motto-uri, le aveți în primelepagini, aleacestui volum. Poate, îmi veți da
dreptate. Poate, nu! Las la aprecierea fiecăruia, analiza, critica, judecarea
(clar,în plan literar) a acestui volum. De un singur lucru sunt ferm convins –
Nicolae I. Petricec și l-ar fi dorit foarte mult. În acele vremuri, pe când concepea
acest volum, nu a fost susținut și nici ajutat/sprijinit de nimeni, pentru
realizarea lui. Dacă, nu mă credeți, am argumente în susținerea mea.
Coord. proiect Vasile Bele
Prefață
Radu BOTIŞ/UZPR
Volumul „Aristocrați, beție, orgie și capricii” se impune ca o construcție poetică de amploare, coerentă tematic și stilistic, care își asumă deliberat riscul excesului, atât la nivel imagistic, cât și conceptual. Titlul, cu rezonanțe provocatoare și intenționat ambigue, nu trebuie interpretat ca o simplă enumerare de stări sau conduite, ci ca o formulă simbolică ce concentrează patru ipostaze fundamentale ale unei existențe trăite la limită. Ele devin, pe parcursul volumului, repere ale unui traseu interior marcat de orgoliu, decădere, revoltă și, în cele din urmă, luciditate.
„Aristocrația” acestui univers poetic nu ține de rang sau apartenență socială, ci de o anumită solitudine a spiritului, de conștiința unei diferențe asumate, adesea dureros. Eul liric se revendică dintr-o zonă a marginalității lucide, a celui care observă lumea din afara convențiilor și le judecă fără menajamente:
„Doar eu, din anonimul planetei, cel mai cel,
nu îți promit statuie, poeme sau tablouri”.
Această „aristocrație” este una interioară, construită pe refuzul ipocriziei și pe orgoliul sincerității.
Beția, una dintre temele recurente ale volumului, funcționează ca o metaforă complexă a rătăcirii existențiale. Ea nu se limitează la dimensiunea fiziologică, ci capătă valențe metafizice și morale:
„beția risipită, în fumul de țigară,
păcate săvârșite, cu fapta sau cu gândul”.
Alcoolul, birtul, mahmureala sunt doar decoruri pentru o stare mai profundă de alienare și epuizare. Versuri precum „mă duc, acum, la birt, să trag o dușcă” sau „A vieții mele haină, e mult prea răvășită” indică nu atât plăcerea, cât degradarea lentă și conștientizată.
Orgia, tratată frecvent în registre erotice și simbolice, transcende simpla descriere a excesului senzorial. Ea devine expresia unei dezordini morale generalizate, a unei lumi în care sacrul și profanul se amestecă până la indistincție. Poetul creează imagini de o violență sugestivă, așezând desfrâul în spații consacrate tradițional purității:
„când, fără nici o jenă, mireasa trece
goală
și se răsfață-n sânge, neamuri întregi de Borgii”,
„de se prefac bisericile-n haos”.
Aceste juxtapuneri accentuează ideea unei crize profunde de valori și a pierderii reperelor morale.
Capriciul, ultima componentă a titlului, apare ca simptom al unei libertăți prost înțelese, al unei voințe instabile, dominată de impuls și simulacru. Relațiile amoroase sunt adesea marcate de ambiguitate, minciună și teatralitate: „mai minte-mă, iubito, căci minți, așa frumos”, „Tu nu ești avionul, minusculă elice”. Dragostea nu este idealizată, ci privită cu luciditate amară, ca joc de putere și ca sursă inevitabilă de dezamăgire.
Un filon esențial al volumului îl constituie dialogul tensionat cu religia și imaginarul creștin. Poetul invocă frecvent biserica, preoțimea, păcatul și iertarea, nu pentru a reafirma dogma, ci pentru a denunța degradarea morală și ipocrizia instituțională:
„preoți, fără noimă, cu-apucături de
grotă,
își leapădă credința și lasă crucea sfântă”,
„sub sutane, prea multă erezie”.
În același timp, rugăciunea apare ca ultim refugiu al unei conștiințe neliniștite: „Fă, Doamne, o minune și-ndreaptă preoțimea”, vers care trădează mai degrabă disperare decât certitudine.
Stilistic, volumul se remarcă prin asumarea unei versificații clasice, cu rimă și ritm bine conturate, în contrast deliberat cu tematica modernă, adesea brutală. Această tensiune dintre formă și conținut conferă poeziei o forță aparte. Imaginile sunt dense, uneori baroce, alteori austere și tăioase: „mari locomotive se prăbușesc în fum”, „acum, mă latră iarna, din ultima zăpadă”, sugerând colapsul, sfârșitul, singurătatea și epuizarea.
Structura volumului poate fi citită ca un parcurs inițiatic, de la exaltarea simțurilor și a orgoliului, către deziluzie și bilanț. Poemul final, „Eu plec din tine, viață, alunecând pe schiuri”, funcționează ca o concluzie simbolică a acestui drum. Plecarea este descrisă nu ca ruptură violentă, ci ca alunecare inevitabilă:
„Mi-e găurită talpa pingelei, pun
plachiuri
și plec din tine viață, alunecând pe schiuri”.
Imaginea sintetizează uzura, resemnarea și acceptarea fragilității umane, fără a oferi însă o soluție salvatoare.
În ansamblu, „Aristocrați, beție, orgie și capricii” este un volum dens și provocator, care refuză confortul estetic și moral. Poezia de aici nu caută să seducă prin frumusețe facilă, ci să confrunte cititorul cu adevăruri incomode. Este o carte care solicită un cititor avizat, dispus să accepte disconfortul ca parte a experienței literare și care confirmă poezia ca act de luciditate, nu de consolare.
* * * * * * * * * * * *
DINCOLO DE MINE SUNT „EU” –
POETUL
Nicolae I. Petricec
Motto:
„A vieții
mele haină, e mult prea răvășită
și poate că-s
tardive, aceste spovedanii,
cum, nărăvaș e
gândul ce duce în ispită
spre doamna cea
cu coasa ce ne scurtează anii.
Mi-e găurită
talpa pingelei, pun plachiuri
și plec din tine
viață,/ alunecând pe schiuri”.
(Eu plec din
tine viață, alunecând pe schiuri).
Versurile de mai
sus au fost găsite printre cărțile dlui. Editor Vasile Bele din Chiuzbaia ca
aparținând poetului Nicolae I. Petricec, un poet plecat prea devreme la Ședința
Cenaclului Literar din Cer. Ele vor face parte dintr-un proiect mai amplu de
apariții „surprize” gândit pentru anul 2026 de către Vasile Bele.
Am putea denumi
acest grupaj de poezii ca fiind o frământare a poetului în legătură cu mediul înconjurător
și mai ales cu acele „capricii” ale iubirii.
Unele cuvinte
par vii, nu conținutul este cel ce te lovește, te impresionează, ci structura
și îmbinarea per ansamblu a cuvintelor alese pentru a exprima un sentiment sau
altul. Întreaga lume este parcă
proiectată să te țină departe de tine însuți/ însăți ca adevăratul tău sine să
nu poată fi controlat. Dar, citind printre rândurile acestor poezii se poate
întrezări concepția autorului despre dragostea adevărată, despre aspecte
sociale rele și bune, despre psihologia colectivă în evoluție pozitivă sau
nu...
Universul poetic
este alcătuit din percepții, iar la poetul Nicolae Petricec acestea sunt:
- armonia melodică a versurilor și atmosfera afectivă face din această poezie
un manifest al iubirii:
„Un adăpost de pace va crește în
Siberii,
pe urma unei sănii pierdută în
tornadă,
să nu adormi, iubito, și nici să
nu te sperii.
căci totul e scenariu și totul e
paradă.
Altfel s-ar pierde totul și n-am
mai fi, și noi,
decât, actori netrebnici ce și-au
ieșit din rol,
plecat-au spectatorii, rămas-am
amândoi,
pe scena asta albă și rece de la
Pol.
Nebun, doar Don Quijote, departe
de la Mancha,
O caută-n omături, copilărindu-și
lancea”,
(Să nu adormi, iubito, și nici
să nu te sperii).
- alte poezii fac referire la lipsa
sentimentelor în relațiile interumane:
„În secolul acesta, metalizat de
groază,
vom persecuta amarul, trecând
peste preludiu,
vom transforma desfrâul, în
minunată oază
și-om declara iubirea, drept
obiect de studiu.
La sentiment vom face reduceri -
o repriză,
uitând de mângâiere, săruturi,
gladiole,
căci ne grăbim cu toții, e-un
anotimp de criză,
s-o îngropăm, mai grabnic, pe Ana
lui Manole”,
(S-o îngropăm mai grabnic, pe Ana
lui Manole).
- se-ntrevede totuși
fericirea-n dragoste:
„Pe când se fierbe ceaiul, tăcut
în samovare,
pierduți în balansoarul eternelor
nimicuri,
vom asculta doar ploaia, căzând
prin felinare
și vom gusta alene, pișcoturi și
fisticuri.
Abia spre zări când somnul, ca
plumbul se adună,
noi, vom porni spre visul ce
vine, pe sub gene,
vom adormi și fără a spune
«noapte bună»,
afară e orgie, dar n-ai de ce te
teme.
Va fi din nou trezire, ne vom
iubi ca orbii,
afară-i întuneric și noaptea-și
bate corbii”,
(Afară-i întuneric și noaptea-și bate
corbii);
- sentimentul soldatului retras cu
gândul la iubita lui.
„În buzunar, o poză, nițel, cam
șifonată
zâmbind, din depărtarea, aducerii
aminte,
zburdalnici și timizi au fost
odată,
sub ordine vulgare, acum e prea
cuminte.
Dezmăț e-n sat, cireșii, încep a înflori,
el, sugrumat de copcă, în
straiele kaki”,
(Aristocrați, orgie, beție și
capricii);
- priviri în împrejurimi:
„Nu-i vorba de localul, cu mese
de ciment,
cu infirmierii bahici și miros de
formol,
ci, de saloane, unde, cu mult
rafinament,
cameleoni politici se dau în
protocol.
Nici nu-i interesează că s-a
scumpit benzina,
ei schimbă rar, amanta și, sigur,
limuzina,
(Cameleonii politici se dau în
protocol);
- satul românesc e părăsit tot mai des
de tinerii care caută de muncă peste hotare pentru a-și face o viață mai
ușoară:
„Prin sate numai câinii amișună
pustiul,
țăranul în bejenii și pribegie-i
dus,
Pe el îl mai așteaptă coliva și
sicriul,
trecând prin cimitire, înspre
Acel de Sus.
O molimă ciudată apucă peste
sate,
țăranul poartă-n traistă un bulgăr
de țărână
și o duce trist cu sine, înspre
eternitate,
lăsând sleit cerdacul și apa din
fântână.
Se duce naibii satul, săracul și
bogatul,
ne lasă moștenire, ștergarul și
colacul”,
(Prin sate numai câinii amișună
pustiul);
Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM
* * * * * * * * * * * *
„Stau, parcă, îngeri triști la grinzi
și lemnul crapă-n sunete de sare.
Curg lacrimi ferecate în oglinzi,
noi cerem ploilor iertare",
Nicolae I. Petricec, din „Blestemul iertării".
Volumul „Aristocrați, orgie, beție și
capricii", în curs de apariție editorială.
Autorul, Nicolae I. Petricec, plecat de ceva
vreme pe cărarea cerului, cu siguranță se va bucura. Este un volum de versuri, „In
Memoriam", coordonat de către Vasile Bele, cu o prefață semnată de către scriitorul
pr. Radu Botiș (UZPR), și câteva referințe critice semnate de către prof.
Olimpia Mureșan (UZPR) și prof. Gelu Dragoș (UZPR).
Volumul mai cuprinde lucrări de grafică semnate de către autor -
Nicolae I. Petricec, dar și alte grafii, (fără a fi publicat numele
autorului!), găsite în caietul-manuscris și inserate de către Nicolae I.
Petricec, în anumite pagini.
„Și de va fi să ningă, iubirea peste noi,
bolnavi de-atâtea drumuri, cu sensuri interzise,
secat va fi izvorul întoarcerii 'napoi,
când vom găsi odaia cu ușile închise",
Nicolae I. Petricec, din „Eternele zăpezii".
Din datele biografice pe care le dețin până în
acest moment, Nicolae I. Petricec, a debutat, în volum de versuri, în anul
2006. Este vorba despre volumul „Anotimpuri la indigo", apărut la
Editura Fundației Culturale ,,Zestrea", Baia Mare, 2006, ISBN
973-86384-1-4, 76 p., și este prefațat de către prof. Dr. Nicoară Mihali, care
spune despre autor, următoarele: „M-am întrebat, adesea, ce ar fi fost
oșeanul fără cuțit și fără ceteră? Adică, ce ar fi fost el ca individ, dincolo
de manifestarea instinctuală și mare liniște sufletească s-a așezat peste mine
când am descoperit că oșeanul, locuitorul cel născut în Țara de Nord, în Țara
Oașului, poate să fie poet. Dincolo de ceteră și vendetă, este un fel de lirism
natural incantat în spațiu și încă neexploatat pe măsură. Aceasta ar fi calea
de prezentare a poetului NICOLAE I. PETRICEC, născut în Călineștii Oașului, de
la cel ce poartă, sau mai precis, lovește cu piatra", (p. 5).
Volumul amintit, „Anotimpuri la indigo",
a fost premiat cu Premiul I, la Festivalul de Istorie și Literatură „George Pop
de Bășești", ediția a V-a, mai 2006, organizat de către Primăria Băsești,
Fundația Culturală „George Pop de Bășești" și Centrul Creației Populare
Maramureș.
********
„Duc pe umeri
o glie de lacrimi
învățând cu sinuciderea
fărâma de amiază
dintre surâs și
acasă",
Nicolae I. Petricec, „Amiaza unui surâs".
„Nicolae I. Petricec, cunoscut și ca grafician, scrie o
poezie în registru modernist, dar este fidel și stilului clasic, în care se
face simțită prezența obsesivă a iernii, a atmosferei reci, siderale prin care
zvâcnește arzătoare, iubirea ori neîmplinirea ei. Dragostea învinsă creionează
poezia existențială cu imagini artistice admirabile, cu o rostogolire a
sentimentelor și o curgere explozivă a reprezentărilor metaforice în care
poetul se obiectivează și nu se lasă în voia deznădejdii".
Vasile Dragoș,
în „Graiul Maramureșului", 16 martie 2004*
* apud, „Poezie și muzică", în „Anotimpuri la
indigo", p. 7.
******
„înspre acolo
urmează-mă
prin pustiu de brânduși
strigătul unei toamne
nu mă aude
chemând-o
pe sub clopot de ceață
rugina uitării
mi se pătrunde în sânge",
Nicolae I. Petricec, din „Anotimpuri comune".
„A fost la început de ianuarie. Și, mi-am amintit cum, în
urmă cu vreo două decenii, l-am cunoscut pe acest Petricec, elev la Șincai, pe
vremea aceea. Apoi, a scris pentru rubricile noastre sportive. Inclusiv pentru
Basorelief. Și, m-a cucerit prin stilul său melancolic. Pentru cascada de
metafore, gen Fănuș Neagu. Chiar gen Vasile Morar, care avea să apară, tipărit,
mai târziu. Comunicare fină, cu impact psihologic. Gen Crina Liliana. Am fost
convins că va ajunge un mare ziarist. Și, chiar a ajuns. Dar, cu aripile frânte".
Ioan P. Pop
în „Graiul Maramureșului", 6 ianuarie 2005*
* apud, „Zi aniversară pentru Nicolae Petricec", în „Anotimpuri
la indigo", p. 8.
*******
„gura mea strivește
umărul tău
și îmi simt tălpile găurite
de atâta minciună
căutând pe ytacă
izbăvitoare de drumuri",
Nicolae I. Petricec, din „Vindecarea lui Ulyse".
„Avem în fața noastră un poet de calibru, în «arta» metaforei.
O inflorescență a versului irupe la nesfârșit, având noi și noi înfloriri. O
poezie plină de frumusețea candorii irupe în valori spre sufletul nostru,
imaginile se suprapun calde peste retina cititorului. Petricec nu scrie o
poezie contrafăcută, studiată după tratate de «prozodie», versul alunecă lin pe
corzile unui instrument universal, la care toți marii trubaduri ai lumii își
plâng iubirea și nefericirea".
Prof. dr. Nicoară Mihali,
în „Un poet al durerii", un cuvânt de întâmpinare
sau prefață, la volumul de versuri „Anotimpuri la indigo", p. 6.
* * * * * * * * * * * * *
NICOLAE I. PETRICEC
ANOTIMPURI LA INDIGO
(semnal editorial)
Motto:
„Și mai mor,
Uneori,
Ca un fluture uitat,
În grădini otrăvite".
M-or tălmăci ocnașii
ierbii, sub rădăcini roase de râme,
argonauți pe mări de
sare, înspre un țărm imaginar,
și-n golful inimilor
sparte vor arunca alte parâme,
nod gordian în patru
păsări: „good bye", „auf wiedersehen", „au revoir".
În raftul colindat de
ape, algele ca-n abecedare,
urcând nisipul în
spinarea furtunilor, târziu refren,
cioplind în umărul de
calcar, o bibliotecă de vânzare,
surâs de gheață în
batiste: „good bye", „auf wiedersehen", „au revoir".
Luntrașii, drepți ca o
lumină prin creierul uitat de gânduri,
străini, de orișice limanuri,
arzând pe gura mea dar, vai,
corăbii fără de
catarge, femeile curg, rânduri, rânduri,
spre portul despicat
de umbre: „good bye", „auf wiedersehen", „au revoir".
(„Golful
rătăcirii”, din volumul „Anotimpuri la indigo”, p. 35)
„M-am întrebat adesea
ce ar fi fost oșeanul fără cuțit și fără ceteră? Adică, ce ar fi fost el ca
individ, dincolo de manifestarea instinctuală și mare liniște sufletească s-a
așezat peste mine când am descoperit că oșeanul, locuitorul cel născut în Țara
de Nord, în Țara Oașului, poate să fie poet. Dincolo de ceteră și vendetă este
un fel de lirism natural incantat în spațiu și încă neexploatat pe
măsură", (p. 5), din prefața semnată de prof. dr. Nicoară Mihali – „Un
poet al durerii”, în volumul „Anotimpuri la indigo”, apărut la
Editura Fundației Culturale „Zestrea", Baia Mare, 2006, ISBN
973-86384-1-4, 76 p., autor regretatul Nicolae I. Petricec, cu o grafică a
autorului.
De reținut faptul că
acest volum a luat PREMIUL I, la Festivalul de Istorie și Literatură „George
Pop de Băsești", ediția a V-a, mai 2006, organiza t de Primăria Băsești,
Fundația Culturală „George Pop de Băsești" și Centrul Creației Populare
Maramureș.
Oare de ce am impresia
că în toată învălmășeala asta de viață, prea rar ne aducem aminte de cei plecați
la ceruri? Este și cazul poetului, eseistului, publicistului și graficianului
Nicolae I. Petricec. L-am cunoscut. Bine! Uneori mâncam împreună. Deși nu prea
ți-l doreai în preajma ta. Scria minunat. O minte fantastică.
Era prietenos. Scria
articole pentru prietenii care îi „dădeau doi lei”. Să fim serioși! Articolele
erau documentate. Obiective. Doar că ăștia ne sunt, uneori, prietenii. El, se
bucura și pentru atât. Avea un stil autentic de a scrie. Aparte. Ironic. Nu era
supărat pe viață pentru că nu i-a oferit prea multe. Mânca pe ici, pe colo. Ce
apuca și pe unde apuca. L-am rugat să-mi facă o prefață de carte, la un volum
de debut. Mi-a făcut-o. Tare mândru a scris.
Atunci nu prea știam
eu multe despre literatura și oamenii ei (scriitorii!) din acest Nord de lume.
Știam că s-a născut în Țara Oașului. Nu prea ținea legătura cu cine mai avea ca
neam. Aveam impresia că fuge de ceva. Că vrea să se ascundă de cineva. Nu știu…
poate de viață, poate de destin. Poate de el…
Era supărat și bucuros
în același timp. Supărat pentru condiția mizeră în care ajunsese cu viața, cu
traiul. Îi era rușine în ce hal ajunsese. Al nimănui. Și era bucuros pentru
Mihăiță, fiul său, care, pe acea vreme, era la liceu. Era supărat că nu îl
putea ajuta. Nu știu dacă Mihăiță l-a înțeles vreodată. Legătura mea cu familia
lui (fosta familie, pentru că era divorțat când ne-am împrietenit noi) se
rezumă la întâlnirea din ziua când a avut loc înmormântarea. Nu i-am văzut
niciodată. Nici de atunci. Nici până atunci. Eu îi știam familia din poveștile
pe care mi le spunea câteodată.
Era o fire sensibilă.
Melancolic. Dar nu am văzut niciodată răutate în ochii sau în sufletul lui.
Respecta pe toată lumea. Chiar dacă el nu era respectat ori apreciat de toată
lumea. Deși ar fi meritat acest lucru. Era de apreciat felul de a scrie.
Profund.
„Nicolae I.
Petricec, cunoscut și ca grafician, scrie o poezie în registrul modernist, dar
este fidel și stilului clasic, în care se face simțită prezența obsesivă a
iernii, a atmosferei reci, siderale prin care zvâcnește arzătoare iubirea ori
neîmplinirea ei. (...) Dragostea învinsă creionează poezia existențială cu
imagini artistice admirabile, cu o rostogolire a sentimentelor și o curgere
explozivă a reprezentărilor metaforice în care poetul se obiectivează și nu se
lasă în voia deznădejdii. Stilul baladesc al versurilor și cel clasic au fost
în ajutorul grupului «Orizont 77», pentru redarea glasului muzical al poemelor", îi scria
Vasile Dragoș, în presa locală, (ziarul Graiul Maramureșului), din 16 martie
2004, (apud „Anotimpuri la indigo”, p. 7).
„pentru toate acestea
cererea mea de grație
a fost respinsă
de o peniță
înmănușată până la cot
și deprinsă a scrie
adevărul
cu mâna stângă",
„Recurs”, (p. 74), același autor, Nicolae I. Petricec,
același volum, „Anotimpuri la indigo”.
Au rămas multe lucruri
nespuse, nerostite despre poet. Unii, poate l-au uitat. Alții nici nu l-au
cunoscut. Fire sensibilă, de altfel. Minte sclipitoare. Mulți l-au folosit,
doar. Nu a cerut nimic în schimb. Nu a trăit pasional. Se mai refugia din când
în când, în bere. La OJT era locul de întâlnire al poeților cu poezia. Dar nici
bani nu avea prea mulți. Nu îi „întorcea cu lopata". Dimpotrivă.
Era sărac. Dar nu
spunea nimănui. Unii, cei care l-au cunoscut, mult mai mult decât mine, mai
povestesc câte o amintire. Din alte vremuri. De pe timpuri... și ce timpuri?!
Atunci era timpul lor... Cum ai trecut, timpule, așa de iute? Noroc, (nu-i
așa?), cu cei care mai susțin „instituția prieteniei".
Nu își arăta supărarea
niciodată. Avea mereu promisiuni că i se va publica o carte. Promisiuni. În
acest interval, între minciună și promisiune, Nicolae I. Petricec, cu bune și
cu rele, își „ducea veacul", eliberându-se prin scris. Dedicându-se lui.
Eseurile sale, cu
tentă moralizatoare, erau „gustate și apreciate". Însă omul, eseistul,
poetul Nicolae I. Petricec, nu prea. Nu aveau timp și pentru el. El, în schimb,
avea timp pentru toți. Mai venea pe la Prefectura Maramureș, unde eram uneori
de serviciu. La parter era Inspectoratul/Direcția de culte și cultură. Mai
aducea câte un material, o poezie, un eseu, pentru a fi publicate. Primea
câțiva leuți. Se bucura ca un copil. Câțiva leuți (mărunțiș, de altfel!) erau,
pentru el, o avere.
Respecta omul de lângă
el. Avea idei. Dar vremea lui trecuse... Era obosit. Obosea repede. Nu avea
nimic al lui, casă, masă, alea, alea, averi. Singura avere era un pix și o
coală de hârtie pe care scria. Le aduna cu gândul la un debut literar în volum
personal. Acum aș vrea să mai fie. Desigur, l-aș privi cu alți ochi. Nu am
putut să fiu ca alții. Ca mulți alții, care îl ignorau. Se mai întoarce în
gândurile noastre. Rar. Tot mai rar... Într-o zi vom pleca și noi, și nu va mai
rămâne nimic. Din această pricină mi-am dorit includerea lui în antologie. Din
respect. Prețuire și respect pentru ceea ce a/ai fost pentru literatură. Un om
mic, la statură, dar mare la minte și talent.
„alerg de multă vreme
prin liniștea fărămițată
n-am atins de mult
așternutul cuvintelor
speriate de atâta absență
nesfârșită inducere în eroare
a celui adormit
în preajma unui izvor
atunci îmi iau
biblioteca în oase
și mă călătoresc mai
departe
pe un drum cârpit
cu blesteme", din „Biblioteca din oase”, (p.
63).
„A fost la început
de ianuarie. Și mi-am amintit cum, în urmă cu vreo două decenii, l-am cunoscut
pe acest Petricec, elev la Șincai pe vremea aceea. Apoi a scris pentru
rubricile noastre sportive. Inclusiv pentru Basorelief. Și m-a cucerit prin
stilul său melancolic. (...) Comunicare fină, cu impact psihologic. Gen Crina
Liliana. Am fost convins că va ajunge un mare ziarist. Și chiar a ajuns. Dar,
cu aripile frânte. Îmi pare nespus de rău că nu l-am putut ajuta mai mult. Sunt
oare naiv crezând că nu-i prea târziu?", Ioan P. Pop, în Graiul Maramureșului, 6 ianuarie 2005, (p.
8).
Azi, or fi rătăcind
printre stele, împreună cu Vasile Dobra, Ioan Voicu, prof. Dragomir Ignat,
prof. Dumitru Rusu, Ioan Bogdan (alias Dumitru Iuga), Maria Mariș Dărăban, pe
care a venerat-o și a apreciat-o foarte mult, prof. Terezia Bochiș Tătar, prof.
Ioan Burnar, prof. Mihai Dăncuș, prof. Romulus Filip... și mulți alții.
Neuitare. Nemurire.
Pomenire întru Hristos. Memoria veșniciei să le fie alături... Între timp a
plecat și Veronica Crăciun Perșe (interpreta de muzică populară din Bihor). De
curând a plecat rapsodul Nicolae Sabău... DRUM LIN! Tuturor...
Vasile Bele
Chiuzbaia, 1 februarie
2021
Vinovăția
lozincii
(în, Informația zilei de Maramureș, Serie nouă, Anul VI, Nr. 1431,
12.06.2006, p. 4)
Sintagma
atinge, așa ca o adiere perfect masculină, ideea de bravură, de sacrificiu de
sine, de glorie. Când Gheorghe M., a fost angajat ca lăcătuș de intervenție
(căci aceasta-i expresia în cauză) la o fabrică de plăci aglomerate, unde până
și pereții dârdâiau din cauza sutelor de motoare răspândite peste tot, a avut
viziunea sumbră a unei slujbe, cu o rată a eșecului foarte mare.
Mai ales că era angajat de probă
pentru câteva luni. Care-va-să-zică nu scăpau toți cu viață. În câteva luni
trebuia să dovedești că ești suficient de bun ca să poți risca totul în
urmatoarele zile. Exact ca la război.
Din prima zi, Gheorghe a îțteles
în ce consta intervenția și n-a mai fost la fel de mândru de treaba pe care
urma să o facă zilnic. Trebuia să strângă șuruburile la motoarele din hală. Opt
oare neîntrerupt, strângea șuruburile și se întreba la fel ca Schopenhauer,
odinioară, cine suntem, de unde venim și încotro mergem?
Dovada că nu-i nevoie de o
facultate de filozofie ca să ajungi la același nivel cu gânditorii celebri.
Numai că în vreme ce neamțului i-au fost necesari ani mulți de meditație ca
să-și dea seama că viața e mai nimic, nu fleac, acolo, lui Gheorghe i-au fost
suficiente două zile.
Dacă filozofia ar avea
recorduri, în mod sigur Gheorghe l-ar fi deținut pe acela de viteză. Că
motoarele tremurau continuu, iar curelele de trasmisie plescăiau ca o mie de
broaște săritoare în baltă, era normal.
Nu era anormal nici faptul că
geamurile vibrau și din când în când plesneau... de încântare. Normal era să se
zgâlțâie, să se clatine, să iasă din țâțâni și să sară din șuruburi toate. Și
motoarele și pupitrele de comandă și ușile. Dar nu și Gheorghe. Din cauza
tremuriciului general, simțea cum i se zguduia ficatul, cum îi clănțăne dinții,
dacă nu ținea fălcile strânse, și cum îi zdrăngănea mărunțișul din buzunare.
Pe pereții halei exista o
lozincă marxistă. Din cauza tremuratului general, literele îi jucau lui
Gheorghe în fața ochilor. Lozinca putea fi citită cum trebuie doar când vreun
motor sărea din încheietura șuruburilor și, automat, se opreau toate.
Pe pânza roșie, stătea scris cum
că: ',,Munca îl înnobilează pe om!''. O jumătate de an a tot strâns Gheorghe la
șuruburi străduindu-se să-și fixeze privirea pe lozinca respectivă, iar când a
reușit și-a dat seama că e aproape surd și că textul nu era complet.
Dacă ar fi fost, trebuia să mai
suporte niște mici precizări. Cum ar fi, de-o pildă: ,,Munca îi înnobilează pe oameni, dar pe cei
mai mulți îi îndobitocește!''. La lichidare, când Gheorghe a fost întrebat cum
și de ce lasă el munca atât de plăcută, a răspuns simplu: ',,Din cauza
lozincii!''.
Nicolae
I. PETRICEC
(***apud revista Pro
Unione, Anul III, nr. 1-2 (5-6), august 2000, revistă a Fundației Culturale
,,PRO UNIONE”, Baia Mare, p. 140)
Născut la 1 ianuarie 1957 – Călinești Oaș.
Absolvent – Liceul (Colegiul) „Gheorghe Șincai” – 1976.
Curs meteorologie aeronautică – 1979.
Debut - ,,Pentru socialism”, 16 februarie 1975.
Debut literar – revista „Orizont” – Timișoara, 1978.
Colaborări presă: „Graiul Maramureșului”, „Opinia”, „Clipa”, „Observator”,
„Târgoviștea”, „Răsunetul”.
Colaborări reviste: „Orizont”, „Tribuna”, „Vatra”, „Familia”, „Flacăra”,
„Cronica”, „Pro Unione”, „România – km O”.
Premii la festivaluri-concurs:
- „Vasile Lucaciu”, Cicârlău;
- „Lucian Blaga”, Sebeș,
Alba;
- „George Coșbuc”,
Bistrița;
- „Baladele Dunării”,
Galați;
- „Argeșule, plai de dor”,
Pitești;
- „Moștenirea
Văcăreștilor”, Târgoviște;
- „Pro Unione”, Baia Mare;
Ilustrații grafice în
volumele:
- „Sărut pe o roată de tren” – Nicoară Mihali;
- „Poezii” – Florin Grigoriu;
- „Satul din ziare” – Ion Machidon;
- „Ecoul Mănăstirii Dervent” – C. Davidescu;
- „…………………” - Vasile Bele;
Expoziții de grafică Baia
Mare, Târgoviște, Slobozia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu