VERONICA MICLE și EMINESCU

    MAREA IUBIRE

Motto: „Și pulbere, țărână, din tine s-a alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”  ( Și pulbere, țărână... )

Sunt versurile scrise de Veronica Micle dintr-o poezie tristă  care se regăsesc în epitaful de la mormântul poetei care se află la Mănăstirea Văratec din Moldova. Viața ei sufletească și poetică e strâns legată de cea a Luceafărului poeziei românești – Eminescu.

Se pare că poeta ar fi privit chipul lui Eminescu pe o fotografie  mai înainte de a-l fi întâlnit aevea și ar fi citit poeziile scrise de acesta până atunci, iar biograful Veronicăi Micle -  scriitorul Augustin Z. N. Pop  spune că ei s-au întâlnit la Viena unde mersese și Veronica pentru un tratament,  ei vorbeau despre estetica poeziei și se cunosc prin preocupările pentru arta scrisului; după decesul lui Stefan Micle în 1879 legăturile lor amoroase se intensifică, dar neajunsurile materiale și gura lumii îi împiedică să fie împreună. Scrisorile lor  relevă pasiunea  puternică de iubire între„ Bălăuca” și „Emin” cum li se mai spunea în cercul lor de prieteni. În amintirea colegilor de studii de la Viena după mărturia lui Slavici, Eminescu ar  fi condus-o pe Veronica ca să cunoască muzeele, parcurile și monumentele istorice din oraș. 

Dacă nu erau anumite circumstanțe sociale nefavorabile n-ar mai fi fost scris poemul Luceafărul, considerat cea mai lungă poezie de dragoste din lume cu un record „oficializat” în februarie 2009 iar mulți asociază  personajele din poem cu cele reale:  Maiorescu-Demiurgul, Cătălin-Caragiale, Cătălina-Veronica și Luceafărul-Eminescu.

S-a căsătorit la paisprezece ani cu un bărbat cu treizeci de ani mai în vârstă Ștefan Micle – o personalitate a vremii sale, profesor de fizică și chimie la clasele superioare ale Academiei la Iași,  a  fost apoi Decan al Facultății de filozofie și științe în 1860 și din 1867 era rector, dar în 1876 se retrage din poziția ierarhică în fruntea învățământului public din Moldova; Veronica  a avut cu acesta două fete pentru care s-a străduit să le dea o educație aleasă; Valeria – poetă și cântăreață de operă, apreciată și peste hotare și Virginia Livia care a absolvit studii de fizică chimie la Iași profesând ca profesoară la Iași, Botoșani, Focșani.

Cartea pe care mă bazez în cele ce urmează a vă relata este Mărturii de Augustin Z. N. Pop – Eminescu – Veronica Micle, scriere care are la bază documente autentice care au fost studiate și aranjate în așa fel încât să cuprindă etapele mai importante ale vieții celor doi scriitori care s-au iubit atât de mult încât doar moartea i-a despărțit. Se redau scrisorile dintre Veronica și Eminescu, răspunsul lor prin poezia sentimentelor de fericire, indignare, despărțire, absență dureroasă, neînțelegere din partea societății care a stat mereu împotriva căsătoriei acestora.

Veronica în zbuciumul ei sufletesc scria: Ar fi destul ca un cuvânt/ Și o lacrimă de foc/ Să-ți spuie că pe acest pământ/ Ești singuru-mi noroc/ Și-atunci când crezi că s-a sfârșit/ Și patimă și dor/  Să simți trezindu-se cumplit/ Uitatul tău amor.”

Sau: „Aș vrea să vin la tine/ Dar urma ți-am pierdut,/ Și nu mai am de cine/  Să-ntreb ce te-ai făcut./ Și-aș vrea măcar o dată/  Să pot să-ți mai șoptesc/ Cu inima sfărâmată/  Că încă te iubesc.”

Ea a venit pe lume în același an cu Eminescu  și a murit la două luni  de la decesul lui, parc-ar fi știut ce se va întâmpla și a publicat o poezie care apare în chiar  ziua îngropării poetului în 16 iunie  fără ca ea să fi știut că Eminescu închisese ochii  cu câteva ore mai devreme  la Sanatoriul dr. Al. Șuțu.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru un răsărit de lună

Ai zis tu și eu atuncea , când pe-a dorului aripe/ Duși de al iubirii farmec – privind cerul împreună/ Noi visam eternitatea în durata unei clipe.

Ce n-ar da un mort din groapă pentru un răsărit de lună/ A sa liniște eternă, eu aș da de voie bună/ Toate razele de lună, toate razele de soare/ Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare... ” (Ce n-ar da un mort din groapă... ”)

Poate că a avut dreptate Titu Maiorescu atunci când l-a sfătuit pe Eminescu să nu renunțe la poezie în favoarea căsătoriei, deși Eminescu ar fi vrut acest lucru. Astfel s-au născut acele frumoase versuri de dragoste scrise de Veronica către Eminescu iar răspunsul „Eminu”-lui n-a întârziat să apară.

„Ah, de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Și un capăt poeziei

Și mizeriei să pui.”

Sau: „Și dacă se întâmplă pe tine să te văz/ Desigur că la noapte un tei o să visez/ Iar dacă se întâmplă să întâlnesc un tei/ Desigur toată noaptea visez la ochii tăi.” Sau pe când Eminescu se afla la București:  „Departe sunt de tine și singur lângă foc,/ Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc./ 80 de ani îmi pare-n lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit./ Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri/ Redeșteptând în față-mi trecutele nimicuri.”( Departe sunt de tine)

Răspunsul Veronicăi:

Ai plecat mânat de dor/ Și te-ai dus tot înainte,/ Eu cu sufletul zdrobit/ Am privit în a ta cale/ Și cu lacrimi am stropit/ Urma pasurilor tale.”

Sunt multe scrisori reproduse în volumul amintit mai sus, dar una mi s-a părut memorabilă prin devotamentul  și sinceritarea manifestate de Eminescu față de Veronica: „Veronică, e întâia oară că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hârtie, nu voi să-ți spun, dar tu nu știi,  nici poți ști cât te-am iubit, cât te iubesc.  Atât de mult încât  mai lesne aș înțelege  o lume fără soare, decât pe tine fără ca să te iubesc. Dumnezeu e în inima noastră.  Am înțeles că un om poate avea totul, neavând nimic și nimic având totul.”

Poeta Veronica rămâne în istoria literaturii române ca fiind muza marelui poet nepereche, poeziile sale nu trec de experiența biografică, n-au viziune cosmică dar au meritul  sincerității cu o melancolie romantică răspunzând prompt acelorași sentimente exprimate de Eminescu. Restituirea și valorificarea  moștenirii literare concepută de autorul  Augustin Z. N. Pop, prezentată ca istorie a prieteniei  dintre Veronica Micle și Mihai Eminescu e istoria plină de sensibilitate și aspirații dintre doi visători care s-au admirat, s-au iubit, au sublimat în poezie patos sentimental,  participând la o stăruitoare legendă a dragostei asemănătoare cu Romeo și Julieta, Tristan și Isolda etc.

Închei cu versurile ei: „Să știi că oriunde m-oi duce,/ Către apus sau răsărit,/ Va răsuna voios și dulce/ Că-n lumea asta te-am iubit,/ Și de adânca mea iubire/ Va rămânea pe-acest pământ,/ Ca o eternă amintire/ Tristul și jalnicul meu cânt.”(Să știi că oriunde....)

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Ulmeni, MM