de GEORGE PETROVAI
Ce a fost știm cu toții (unii
am suferit întreaga grozăvie a evenimentelor ante și postdecembriste, alții nu,
căci lichelele și oportuniștii, aidoma gunoaielor, întotdeauna ies la suprafață,
ceea ce înseamnă că știu să se descurce), ce este simțim din plin pe pielea
noastră, ce va fi, căutăm să întrevedem într-un viitor tulbure pentru grosul
trăitorilor pe aceste meleaguri.
Dar căutările noastre în
cartea viitorului nu sunt deloc liniștitoare, atâta timp cât prezentul, conform
nefericitei tradiții postdecembriste, trudește în cadrul unei interminabile
reforme la demolarea a tot ce este românesc (de la folclor și până la marile
combinate, de la limbaj și până la agonia simțămintelor ferecate în inimi), iar
mai apoi, cu bizara mândrie a unei democrații neștirbit antipatriotică, românii
(sau, mă rog, hahalerele acestora cu numele de guvernanți și/sau aleși)
așteaptă să vină umanismul apusean (sic!) pentru a reclădi orice pe ruinele
acuzatoare ale României de azi, căci acest „orice” este în ochii lor mai bun
decât cel mai avansat bun autohton.
Iar apusenii vin, se
minunează de reușitele megadezastrului românesc și, prin jovialii lor roboți
supranumiți comisari (o sinistră prelungire în conținut a epocii comisarilor
sovietici), ei recomandă noi și noi experimente, deoarece – nu-i așa? – românii
au sarcina istorică de-a servi drept cobai pentru acel tip rafinat de democrație
pe care n-o vor gusta nici măcar urmașii urmașilor lor după ce testul
obligatoriu cu Codex Alimentarius va fi finalizat, iar moartea îi va secera pe
capete, cu sprijinul neiertător al formidabilei industrii farmaceutice.
Dar comisarii occidentali
nu-și permit să-și irosească prețiosul lor timp pe aceste dezolante tărâmuri,
ci ei se grăbesc la afacerile lor transcontinentale și transplanetare, neuitând
să promită/amenințe că vor veni din nou pentru a lua probe convingătoare din
evoluția dezastrului românesc, probe din care de îndată pot fi turnate
recomandările pentru lumea de apoi, eventual via Moscova.
Unii, de pildă grecii, mai
găsesc câte ceva românesc vrednic să fie înșfăcat (cum ar fi suferindul Romtelecom), numai că grecii nu
sunt nici pe departe occidentali (turcii nici pe-atât), ei sunt balcanici de
cea mai pură sorginte ortodoxă, dar de la comandamentul Nord-Atlantic s-a
ordonat ca structurile oceanului și ale Uniunii Europene să nu se lase vrăjite
și moleșite de sirenele din Mediterana, ci să avanseze politico-economic și
strategico-militar până la Cornul de Aur. Iar el, mititelul de Atlantic, a
tăcut mâlc și s-a supus acestor imperative ale umanismului democratic de tip
neoimperialist, adică, vorba poetului, a înghițit „tot Fanarul, toți iloții”.
...Așa stând lucrurile,
care ar fi forma de guvernământ cea mai potrivită pentru România de azi? După
cum vedem, democrația nu merge, pentru că tot căutându-se forme originale ale
democrației, adică o medie suportabilă între tiranie și anarhie, în cei 23 de
ani ai epocii postdecembriste românii au avansat binișor pe calea libertinajului,
nemuncii și corupției, altfel spus pe calea largă a disoluției morale! Cine îi
mai poate convinge că este o cale greșită și că, dimpotrivă, veritabila
democrație presupune niște componente pe care ei încet-încet le dau uitării:
muncă, disciplină, ordine, cumpătare, respectul Creatorului și semenilor? Dacă
nici măcar fundătura în care a ajuns România de azi nu este un argument
îndestulător întru schimbarea grabnică a năravurilor moștenite sau dobândite,
atunci toată vorbăria este de prisos, iar suferința grosului populației
reprezintă o binemeritată răsplată.
Tot astfel, românii au
parte de conducătorii pe care-i merită. Dacă se dovedesc incapabili atât de-o
grevă electorală generalizată, protest prin care ar arunca în derizoriu și
ridicol politica și pe nedemnii ei făcători, precum și de-o grevă fiscală
generalizată (refuzul românilor de a-și achita taxele și impozitele tot mai
împovărătoare, în condițiile în care sănătatea, cultura și învățământul se duc
de râpă), atunci ar fi de dorit ca măcar să nu se lase cu regularitate păcăliți
de promisiunile mincinoase ale unor formațiuni politice care gem de nelegiuiți,
ci, după o informare corectă asupra candidaților, votul să fie dat cu deplină
responsabilitate și îndreptățită speranță omului, adică să fie cu adevărat
dorit și aplicat votul uninominal.
Recent încheiatele alegeri
parlamentare ne arată că degeaba implorăm prin imnul național ca românul să se
deștepte: S-a constituit un parlament monstruos de usl-ist și supraponderal (de
la 470, numărul aleșilor a crescut la 588, încât un calcul elementar ne arată
că la populația sa de peste 300 de milioane de locuitori, SUA ar trebui,
conform acestui algoritm mioritic, să aibă vreo 10.000 de congresmeni,
nicidecum 535 – 435 în Camera Reprezentanților și 100 în Senat!), iar hilarele
străduințe ale mincinosului de Ponta și a aliaților săi (în principal
Antonescu-Căcărău) de a încropi un hidos guvern cu 28 de miniștri (cred că nici
cele mai mari imperii ale lumii nu aveau atâția mâncători de rahat), astfel
încât să fie respectate cu strictețe protocoalele secrete ale coaliției și să
fie răsplătit devotamentul dus până la șantaj, toate astea demonstrează cu
claritate că în România zilelor noastre există un plan al politrucilor, unde
aceștia își fac făcutele, pretinzând că se jertfesc pentru țară și alegători,
și un plan al celor mulți și săraci, care se dau de ceasul morții să
supraviețuiască, unii dintre aceștia încă mai sperând că aleșii se gândesc din
când în când și la ei...
Tot mai insistent se
vorbește de necesitatea instaurării în România a unei dictaturi, eventual a
unei dictaturi militare, după unii singura modalitate prin care s-ar putea
curma corupția generalizată și s-ar face oarece ordine.
Ca și cum România n-ar fi
cunoscut o suită de dictaturi, una mai odioasă ca alta – carlistă, legionară,
antonesciană, totul culminând cu sinistra dictatură comunisto-bolșevică. Regretatul
gânditor Petre Țuțea opina că există dictaturi benefice și dictaturi malefice.
În rândul dictaturilor benefice, el așeza dictaturile lui Mussolini, Franco și
Salazar. Prin primitivismul ei sterilizant-nivelator, dictatura
comunisto-bolșevică era considerată de Țuțea cea mai atroce formă de dictatură
malefică.
De subliniat că un
fragment consistent de guvernare antonesciană a fost de un autoritarism
imperios necesar pentru acele vremuri tulburi și agitate, cu certe tentații înspre
o dictatură benefică. Din păcate prea scurtă...
Indiscutabil că efectele a
circa 45 de ani de înjosire umană în cadrele planificate ale dictaturii bolșevice
și în prelungirile sale ideologice postdecembriste, se constată încă în
distorsiunile moral-spirituale ale românilor, în relațiile înveninate dintre
ei, în patima și ardoarea cu care-și susțin jalnicele lor ambiții, chiar în
dauna intereselor naționale.
Dar acum când România se
zbate din răsputeri să intre cu ambele picioare în Uniunea Europeană, obiectiv
care poate fi atins doar prin continuarea reformelor deformante și prin
instaurarea unei democrații la standardele impuse de comisarii europeni (din nou
comisarii, bată-i vina!), în asemenea condiții este complet absurdă până și
ideea unei eventuale dictaturi, fie ea oricât de benefică.
Cât privește dictatura
militară, pentru instaurarea ei nu ajunge să fie coapte condițiile
(nemulțumirea generală și planul loviturii de stat), ci în primul rând trebuie
să existe instrumentul operațional de înfăptuire, adică armata. Ori România nu
mai posedă la ora asta forțele militare necesare și loiale pentru o asemenea
acțiune, care negreșit că de îndată ar fi dezavuată de politicienii
responsabili din întreaga lume.
Prin urmare, românii sunt
condamnați în continuare, pentru un timp imposibil de precizat, la o libertate
și mai ales la o democrație cu ochii închiși. Cine-i va ajuta să-și deschidă
ochii?!...
22 dec. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu