POESIS - GELU DRAGOŞ JUNIOR

Dezrădăcinat

Undeva departe de tot –

mai presus decât

ultimul petec de cer –

prind rădăcini;

stropit de ploile mult prea scurte

ale verii dogoritoare,

devin anomalie vegetală –

singurul din lume

cu rădăcinile în sus,

îmi întind ramurile,

dezrădăcinat de pământ…

Iubire târzie în iarnă

nu am nicio afacere cu toată zăpada asta

în ciuda celor spuse de tine...

nici măcar n-am văzut parisul iarna,

nici nu o să-l văd vreodata împreună cu tine

iar păsările?

parcă ieri spuneai că toate păsările acelea galbene,

căzute pe caldarâm,

îngheţate,

cu ciocurile strânse,

nu o să te mai iubească vreodată

aşa cum te-au iubit...

apoi cearta aceea dintre noi...

bibeloul acela de alabastru spart

cărţile

aruncate pe geam

dvd-ul cu mozart

...

unde sunt, fată, toate visele noastre?

Pactul cu Diavolul

Pactul cu Diavolul nu l-am făcut încă

deci de desfăcut nici nu poate fi vorba…

Sufletul îşi mai oblojeşte rănile;

pe căi nemedicamentoase

prinde a încolţii din sâmbure teama.

Monologhez, ca Faust nebun în aşteptarea

lui Mefistofeles…

ce lungă-i aşteptarea

când ştii că totul poate fi-n zadar…

„- Mi-e frică de o viaţă de om

când zilnic se pierd multe-atâtea?”

Ce lungă-i aşteptarea când joci viaţa

şi moartea la poker

cu Satan…

degeaba aştepţi asul de inimă roşie…

ce lungă-i aşteptarea…

... ce lungă-i...

... ce...

Cântec pentru Francesca

şi de va fi să fie lumina mult prea neagră

să poţi să treci prin toate dar veşnic să rămâi,

cum rămânea mirosul amarnic de gutâi...

când pletele-ţi umbroase mă gâdilau în barbă...

nu poţi să plângi, Francesca, ai încercat degeaba

iubirea te trădează când vrei să evadezi,

iubirea ceea care te face să clachezi...

şi de va fi, Francesca, iubirea peste noi,

înmuguriţi în ramuri vom alerga în vine,

ca sângele fierbând ce clocoteşte-n tine...

iar amintirea noastră ne-o vom lua-napoi...

Viaţa noastră amice...

                  amicului meu Doru Emanuel  

viaţa noastră, amice este un poem

pe care ni l-a scris ploaia răzbind printre frunze

şi pe care n-avem puterea să-l scriem noi,

să-l încrustăm cu vise, speranţe sau chiar

să-l înmiresmăm cu floarea aceea rară,

iluzia...

viaţa noastră, amice este un psalm pe care l-am citit

pentru prima oară în catehismul bunicilor,

simţind mirosul fraget al pâinii coapte în cuptor...

atunci am învăţat că îngerii nu mor niciodată din noi

ci doar ne părăsesc temporar corpurile...

în mijlocul acestui poem voi săpa o fântână,

o voi hrăni cu visele tale

o voi hrăni cu lacrimile mele

să am ce să-ţi ofer când te vor năpădi grijile lumii;

voi sădi apoi un copac în fântână

şi nu-l voi mai uda

ne vom mira când îi vom vedea poamele,

nu vor avea nicio formă cunoscută

o să le culegem, o să le lăsăm să zboare

dimineaţa o să mă găsească

mirat că în noaptea aceea

am visat că mă voi trezi îmbrăcat în inocenţa ta...

Filozofând cu îngerii disperării

Stând de vorbă cu îngerii dulci

ai disperării,

mâncăm mere şi aruncăm cotoarele pe geam

afară din noi…

în jur lumina-i tot mai puţină;

cuvântul Tău, Doamne, tot mai greu;

pe zi ce trece

auzim ţipete ce nu le recunoaştem

ca fiind ale noastre…

cântând pe diferite voci acelaşi cântec,

sfidăm moartea, Doamne,

în încercarea de a răzbi spre Tine,

fără să-Ţi cerem ajutor.

Oanei

uneori, seara, împins dinspre apus,

fug din mine

şi nu mă caută nimeni...

mă regăsesc doar zorile

şi rămân surprinse:

în fiecare noapte,

desculţ,

alergam prin visele tale...

Sfârşit apocaliptic

sau Moartea ce va veni nu o să mai doară  

Deplâng Mielul

destinat tăierii şi

ruperea

celei de-a şaptea peceţi;

pedeapsa şi numărul

diavolului

acum devin evidente...

Răgetul fiarei

dezlănţuite

pe Pământ se propagă

cu mult peste

viteza luminii în vid...

Moartea ce va veni nu o să

mai doară, ci ea

îţi va fi

naştere din nou,

naştere din cuvinte,

din pietre:

Sus,

peste toate,

Jertfa Mielului...

Portret

       unui poet  

Poetul strânse slova visării într-o carte

şi tot ce-nseamnă lumea el lasă la o parte,

visând la nemurire, visând la a cunoaşte,

el trece-n nefiinţă, urmând în a se naşte

din nou, urmându-şi calea, zadarnic urmând visul,

mereu privindu-şi cerul, creându-şi Paradisul

şi tot ce-nseamnă lume aruncă în abisul

uitării celei oarbe, uitării celei mute;

şi tot ce-nseamnă timpul, secunde şi minute

la el poartă pecetea trăirilor trecute...

Să nu-ncercaţi vreodată poetul a-nţelege

căci peste toate-n lume, el însuşi este rege...

Poetul ucis de cuvinte

                   d-lui Ioan Romeo Roşiianu  

Mâna-i strivită de mit

caută ieşirea spre infinit;

e doar vid...

dincolo de zid:

un început de lumină

spre-apus

şi norii s-au dus

către plăpândele ceruri;

la poartă bat geruri,

să nu le deschizi!

Şi azi nu contează nici

clipa

când îngerul însuşi întinde

aripa

spre el...

Astăzi e ziua în care

POETUL UCIS DE CUVINTE

nu moare...

Iarnă 2012

Zăpada

mi-aduce aminte de

inocenţa copilăriei:

îmi ascund (dez)iluzii şi

patimi îndărătul

unor metafore

subtile...

-Tati, dacă mâncăm ceapă verde

în burţile noastre se face

primăvară?

întreb...

Jos,

tot e alb,

până şi-n mine;

Sus,

heruvimi

cu aripi icariene cad,

prefăcându-se în

oameni de

zăpadă...

Un copil face

îngeri...