POESIS - ALEXANDRU PETRIA

joint

cum să ieși înainte din viață și ce să vâri

în buzunare ca și cum ți-ai trage două șosete

pe un picior,

ca și cum în cap ar merge încă de un creier și-l vrei,

să n-ajungi niciodată, dar să ajungi cu bine,

să n-ajungi niciodată cum să ieși?

niciunde nu faci pipi ca acasă

un bărbat călcat pe creier,

nu pe zebră, în stradă, pe zebra bibilită fluorescent

până la patul unde nu-ți dibuiești țigările,

ai încercat în bocanci?, și acolo?,

cu saliva ta uscată pe sex,

cu parfumurile rufe atent spălate și referințele culturale

masă largă pentru tocană și vin,

și traficul are hachițe și e intens,

e o plictiseală să mori după cum trăiești și sigur n-ai chef de căscat,

și-n plictiseală stânjeneala

e ca-n gravidă plodul,

zău,

niciunde

nu faci pipi ca acasă

dumnezeu este spatele coincidențelor

nu știu dacă a fost cea mai potrivită

această poveste dintre toate

în care aș fi putut intra,

habar n-am dacă o să mai

admir pinguinii și-o să arunc chiștoace

în halbele cu bere, și din ea n-o să mă pot șterge doar cu viața,

nu zic că nu-mi place,

”mă tem c-o să ne futem și sufletele”,

ești femeie și cu desfundătorul chiuvetei în mână,

dând și grăunțe hamsterului din borcanul de pe masă,

femeie până la prăjeala suportabilității,

îmi dau ocoluri:

dumnezeu este spatele coincidențelor

de pe un picior pe altul

zăpada-și ține frigul acasă,

în casa lui casa mea are hornul precum o lanternă aprinsă,

frigul e cu micul-dejun și în cină, în urmele

de câini vagabonzi ce răstoarnă

tomberonul maro cu gunoaie din curte.

am vrut să vând din frig,

dar nu-s interesați,

la kil, litru, la metru, și casa

s-a umplut până-n pod de el,

am făcut scurtă la limbă că-i indispensabil, nu te lasă

după ce-l cunoști și dacă vrei

îl încerci de prieten, doar să vrei,

casa mea crește în casa lui

de parcă ți-ai trece

greutatea

de pe un picior

pe altul

dacă ieși ud din viață

bulele erau comparabile cu zmeiele

piciului cu pantaloni scurți peste care mi-am tot tras

trupul, și-n toamne, și-n veri anemice și de granit și de smoală,

se împingeau prin apă fără să știe ce vor și ce o să întâlnească și dacă,

viața lor era ciocnirea, în absența adâncită a altora,

și ridicau cu tăria oxigenului și tăcerea

asta

cine-o să te usuce

dacă ieși ud

din viață?

apartamentele se simt mai bine goale

nu cântați cu gura plină încă, nu cântați până

la capătul plămânilor,

tocmai și-a ridicat plapuma peste nasul înroșit, a aruncat și-o pătură pe picioare,

într-un apartament care stânge ca o cămașă cumpărată pe apucate,

nici după xanax

nu cedează strânsoarea cum

n-o să cânte de una singură despre o dragoste care e și nu e,

vecinii povestesc despre zgomotele femeilor singure,

și doar femeile știu cât sunt de singure,

în memoria gurii s-o luăm, în cântecul

de la fundul plămânilor, că-i loc cu lumânări, torturi, cu coniacuri,

nici dușmanii nu merită să fie

singuri de crăciun,

apartamentele se simt mai bine goale

cât nu doarme zăpada

şi zăpada avea ochi, ochi şi buzele,
şi erau un ochi cu ambele mele braţe în el
după-amiezele şi dimineţile
de care nu m-am săturat

îmi aduceai cafeaua la pat,
şi strada era un ochi încăpător
în ochiul nostru

dacă n-o să-ţi povestesc
din ochiul ce-s, o să te obişnuieşti odată,
să adormi cu ochii
deschişi cât nu doarme zăpada