1.
Pădurea și istoria românilor
Este bine știut că înainte
vreme, pe când nici ouăle nu erau așezate pe aceste meleaguri sub cloșca
civilizației, codrul era principalul aliat al românilor în lupta cu adversitățile
politice și sociale, căci aici se adăposteau bejenarii năpăstuiți de urgia
trâmbelor de năvălitori, aici – ca într-o cetate inexpugnabilă – se repliau
oștile române sufocate de superioritatea numerică a dușmanilor și tot aici, din
umbra întăritoare a codrilor deși și întunecați porneau contraatacurile
țăranilor-oșteni, până la nimicirea ori izgonirea vrăjmașilor în pustia de unde
veniseră.
Codrul primitor și generos
a fost din totdeauna prietenul credincios al obijduitului: fie că oferea
adăpost haiducului însetat de libertate și demnitate, fie că oferea casă și
masă obiditului revoltat.
Dar în acele timpuri, ba
și mai încoace înspre vremurile moderne, pădurile acopereau munții, dealurile
și o bună parte din câmpiile de azi (renumiții codri ai Vlăsiei). De subliniat
că atât la noi, cât mai ales aiurea, modernismul și civilizația și-au făcut loc
printre cioturile pădurilor măcelărite, că de, obrazul subțire cu prăpăd se
ține – era nevoie de mult mai mult teren arabil pentru populațiile în continuă
creștere, așa că defrișările deveniseră o necesitate; de asemenea era mare
nevoie de lemn brut sau parțial prelucrat pentru apetitul industriilor în
expansiune: lemn de construcție și pentru foc, traverse de cale ferată și
stâlpi de telegraf etc.
2.Rolul vital al pădurilor. Tăieri masive în România
Care este situația pădurilor în România zilelor
noastre, când tot omul cu scaun la cap cunoaște rolul lor ecologic (purificarea
aerului, menținerea umidității solului, prevenirea alunecărilor, combaterea
eroziunilor), după cum cunoaște prea bine importanța crescândă a lemnului în
industria mobilei, celulozei și hârtiei?
Cu toate defrișările
impuse de începuturile discutabile ale actualei civilizații, o civilizație a
consumului pe rupte, viața este de neconceput în absența pădurilor, adevăratul
plămân al planetei. Îndeosebi acum, când poluarea este pretutindeni prezentă și
se străduiește să pună pe năsălie întreaga suflare de pe planetă...
Dar dacă în toate statele
civilizate din zilele noastre pădurile sunt apărate printr-o legislație extrem
de severă, la noi, la fel ca în toate țările mai puțin dezvoltate din zona
ecuatorială, pădurile sunt decimate fără milă. Cu precădere după Decembrie ’89,
când atâția și atâția proprietari, după ce și-au dat gata pădurile redobândite,
au intrat mai apoi în pădurile altora sau ale statului. Firește, nu totdeauna
fără știrea celor plătiți să păzească și să îngrijească pădurile: ocoalele
silvice doldora de ingineri, brigadieri și pădurari. Nemaipunând la socoteală
mulțimea tâlharilor mari și mici, îndeosebi rețelele mafiote ale marilor
tâlhari...
3.Afaceri veroase cu lemnul
Mai mult. A apărut pe lângă unitățile forestiere
de profil – ateliere, fabrici și combinate, tagma rapace a întreprinzătorilor
particulari, o prea suspectă categorie de negustori-industriași, care licitează
mari parchete de pădure ca să poată exploata-defrișa o suprafață de câteva ori
mai mare, iar lemnul prelucrat sumar, cel mai adesea sub formă de cherestea,
este în final vândut străinilor. Și aceste afaceri sunt extrem de profitabile
pentru ambele părți, chiar și după încasarea comisioanelor grase de către cei
care au menirea să le zădărnicească, căci de curmat nici vorbă, atâta timp cât
sforile acestor megapotlogării făcute cu averea națiunii și cu banii publici se
află în mâinile unor răufăcători oploșiți în instituțiile de vârf ale statului,
unde se sprijină între ei și-și apără fatuitatea cu uriașa nesimțire poreclită
imunitate.
Dacă străinii se dau în
vânt după atari chilipiruri consistente, afaceristul român este la rândul lui
mulțumit cu ce-i revine, căci el se gândește doar la câștigul lui de moment
(vorba ceea, ce-i în mână nu-i minciună) și refuză să ia aminte la gravele
prejudicii aduse țării sale.
Dar meteahna în cauză nu
poate fi atribuită în întregime anistorismului de care suferă românii de azi.
Mai degrabă se poate vorbi de orbirea datorată câștigului în valută (căpătuirea
prin orice mijloace) și, mai ales, de disprețul cinic al descurcăreților vizavi
de proprietatea altuia și de bunul public, o detestabilă trăsătură care și-a
luat avânt în perioada colectivizării și de care mulți dintre concetățenii
noștri nu vor sau nu pot să se descotorosească.
N.B.România postdecembristă se impune atenției prin cele două linii
de forță ale unui activism specific, linii pe care țara este împinsă înspre
jenă și mizerie generalizată:
a)Politicienii se luptă în
campaniile electorale pentru câștigarea pârghiilor puterii nu ca să scoată țara
și grosul truditorilor ei din actualul impas, care de altminteri este opera
lor, ci ca să se poată înfrupta în voie pe de o parte din buget, oricât ar fi
acesta de sărac, iar pe de altă parte din banii care vin de la Uniunea Europeană.
Căci ei știu foarte bine că România are nevoie de noi și noi împrumuturi pentru
a fi sprijinită să nu se prăbușească cu totul, bani cu care nici vorbă să poată
fi adusă prosperitatea și mulțumirea în casele celor de la care smulg voturile
prin promisiuni mincinoase ;
b)Atâta timp cât calea cea
mai scurtă și mai rapidă de îmbogățire o reprezintă avuția națională și banul
public, este limpede de ce aproape toți marii tâlhari ai României
postdecembriste țin morțiș să fie în prim planul oribilei noastre politici
dâmbovițene – vor să-și apere averile deja strânse pe căi nelegiuite și să
vegheze asupra necinstitelor afaceri pe care le derulează în continuare, prin
legi și acte normative despre care cu îndreptățire spunea Băsescu că sunt
elaborate de hoți pentru hoți. Iar pământul patriei îi interesează pe acești
avortoni doar prin prisma bogățiilor solului (ape, păduri, livezi, suprafețe
agricole) și prin cea a bogățiilor subsolului (petrol, gaze naturale, sare,
minereuri), bogății pe care le pot șuti sau le pot vinde străinilor pe prețuri
de nimic pentru grosul cetățenilor, și asta din pricina comisioanelor încasate
de acești neștiutori ai adevăratei legi a pământului, care spune că „pământul
ne hrănește, ne rabdă și ne acoperă”.
Iată însă că despăduririle
iraționale se răzbună prin dezechilibrele pe care le provoacă tot acuși-acuși
(secetă prelungită, alunecări de teren, furtuni devastatoare), iar lemnul
românesc vândut după o sumară prelucrare, provoacă la rândul lui o
considerabilă „hemoragie” a produsului intern.
4.Nostalgia codrilor de altădată
Și așa se face că am rămas cu nostalgia nepătrunșilor
codri de altădată. Odinioară cu plutele și căruțele, astăzi cu mașinile,
trenurile și vapoarele, lemnul românesc se duce și se tot duce pe apa sâmbetei,
adică în burțile puținelor noastre fabrici rămase cât-decât rentabile, dar mai
ales în burțile foarte rentabilelor companii occidentale.
În goană după câștig și
căpătuială, cui îi mai arde să păzească această mare avuție națională? Ori cui
îi dă mâna să se apuce serios de reîmpăduriri? Unde mai punem faptul că anumite
păduri scăpate ca prin minune de furia tâlharilor, nu au norocul să scape și de
anumite boli...
Mergând în acest ritm cu
tăierile, nu peste mult timp turiștii români vor călători în Occident nu ca să
se extazieze în fața minunilor civilizației de acolo, cu zgîrie nori și
autostrăzi suprapuse, ci pentru a-și reaminti și a regreta una din superbele
cumințenii ale naturii – pădurile seculare, de care românii continuă să-și bat
joc, cu nesimțirea ce le-a fost inoculată de normele absurdei lor democrații originale.
Sighetul Marmației, George
Petrovai
30 dec. 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu