1.Cum
și când a apărut arta?
Arta, chiar și cea naivă, trebuie neaparat să fie
un produs conștientizat al spiritului, altfel spus totalitatea formelor de
manifestare și conștientizare ale sensibilității umane inteligentă și
creatoare.
Forțele spiritului, în
permanenta lor tentativă de căutare a absolutului și de reprezentare sensibilă
a concretului, se materializeză în acele forme specifice cunoscute sub numele
de creații artistice. Însă creațiile artistice nu sunt lucruri în sine.
Misiunea lor, implicit misiunea artei și a artistului, este pe de-o parte de-a
bucura și înnobila sufletul consumatorului de artă, pe de altă parte de-a intra
în patrimoniul universal ca izvor de apă vie, mereu pur și dătător de puteri
creatoare.
Rădăcinile artei sunt
înfipte în negura vremurilor, când omul dobândea conștiința eului prin forța
rațiunii și prin nevoia tot mai presantă de frumos. Și astfel, în negura
vremurilor, negura minții se destrăma!
Negreșit că practicile
religioase cărora omul le-a dat un lung și greu tribut (de pildă, jertfele
umane cerute de Moloh, ori de nesățioșii zei azteci), au și meritul de-a fi
îndrumat pașii proaspătului biped pe terenul virgin al artei.
Putem oare să ne închipuim
ritualurile omului primitiv (ceva foarte asemănător cu cele ale șamanilor și
ale magilor africani ori polinezieni), lipsite de aspectul decorativ al
țopăielilor și urletelor, ce se vroiau dans și muzică? Căci, în mod sigur homo ludens l-a precedat și apoi a coexistat
cu homo sapiens...
„Dar”, se poate obiecta,
„de ce să ne oprim la neîndemânatecul om primitiv, când păsările, de exemplu,
se zbenguie și cântă incomparabil mai armonios?!”
Așa este, numai că în timp
ce celelalte viețuitoare sunt conduse în hârjoneala lor de instincte, omul, cu
toată rudimentaritatea lui, acționa cvasiconștient – își condimenta jertfele
aduse forțelor necunoscutului, în dorința sacră și prioritară de-a și le
apropia, căci teama de necunoscutul veșnic bănuitor și nemulțumit îl paraliza!
De unde și primele forme de adorare și idolatrie, mugurii triumfători ai
religiilor de mai târziu: animismul, fetișismul, totemismul, magia și cultul
morților.
Însă goliciunea pereților
peșterilor și grotelor începuse să-i otrăvească bucuria izbânzilor vânătorești
și militare de peste zi. Scenele rituale și cele de luptă aprigă pentru
supraviețuire, trebuiau săpate în stâncă pentru a sta mărturie destoiniciei și
vitejiei dobândite în lupta cu necunoscutul, cu dușmanii și – de ce nu? – cu el
însuși.
Astfel, acele insinuări de
fresce, emoționante dovezi ale zbaterii prometeice a omului primordial (mitul
prometeic este cu siguranță cel mai reprezentativ mit al civilizației umane!),
se constituie în repere luminoase pe traseul pieptiș al istoriei omului și
artei sale.
2.Imită arta realitatea?
Fără-ndoială, natura rămâne inepuizabilul izvor
din care se alimentează arta. Din acest motiv, „întreținerea” ei impune o
totală înrobire în fața realității? Firește că nu, deși o bună parte a
consumatorilor de artă se arată indignați de așa numitele sacrilegii săvârșite
de artiștii mai puțin ortodocși în respectul ce-l datorează perfecțiunii
naturii, părerea lor nestrămutată fiind aceea că o operă de artă este cu atât
mai valoroasă cu cât este mai autentică, adică cu cât imită mai bine natura.
Pesemne că, vorba unui
critic, mulți dintre ei chiar suspină: „De ce nu suntem pe vremea lui Zeuxis,
care picta strugurii cu atâta veridicitate, încât păsările păcălite se
îmbulzeau să-i ciugulească?!”...
Din păcate, adaug eu, nu
suntem nici pe vremea lui Michelangelo, Leonardo și Rafael, nici pe vremea
impresioniștilor și a lui Vincent van Gogh, nici măcar pe vremea lui Picasso.
Suntem în secolul 21, un secol al mobilității, tranzienței și impermanenței, un
secol al foamei neostoite de nou și senzațional până la șocant, dar un secol
prea puțin dispus la jertfe de tipul aducerii-aminte și al respectului
îndelungat.
Vasăzică, redus la rolul
de copist, artistul ar fi cu atât mai vrednic de stimă, cu cât ar reproduce mai
fidel fragmentul de natură care l-a inspirat. Valoarea creației (carte, tablou,
sculptură sau film) ar fi, în această accepțiune, apreciată după puterea ei de
iluzionare.
Cauza care-i îndeamnă pe
unii consumatori de artă să aibă atari pretenții, este în primul rând nevoia
de-a avea un corespondent în realitate. Dacă, de exemplu, pictorul își botează
pânza Bătrân citind, cel ce-o
privește, pornind de la titlu, caută să descopere imaginea unui bătrân, de
regulă evlavios, care citește cu osârdie Biblia.
Fac precizarea că din cele
spuse nu decurge cu necesitate rolul strict sugestionabil al titlului, cât mai
ales capacitatea liniar-constructivă a respectivilor iubitori de artă!
În al doilea rând,
preferința arborată destul de zgomotos pentru arta clasică (căci – nu-i așa? –
Hieronymus Bosch rămâne la fel de incitant și derutant chiar și pentru secolul
nostru), prin urmare, această preferință pentru arta clasică, decurge din teama
respectivului consumator de-a nu fi antrenat de arta modernă pe niște tărâmuri unde
este conștient că se poate rătăci din pricina puținelor repere certe pe care le
are la îndemână.
În al treilea rând, poate
cu excepția exegeților și, desigur, a snobilor, ceilalți iubitori de frumos se
lasă „dijmuiți” de arta care-i precede cu vreo 2-3 generații, ba chiar mai
mult. De ce? Deoarece creațiile cu care de bine, de rău ne-am familiarizat
între timp nu doar ochiul și urechea, ci și cugetul (firește, cu neprecupețitul
aport al criticilor și atotștiutorilor), aceste creații ne sunt infinit mai
apropiate de simțire și înțelegere decât acele producții ale artei care de-abia
acum încearcă să-și croiască drum spre inimile și cugetele noastre, dar care
întâmpină o firească rezistență, fie din cauza convenționalului comod,
statornicit de timp și obișnuință în noi, fie din cea a ofensivei unor forme ce
au darul să stârnească emoția disconfortului prin lipsa acelor principii și
prejudecăți care reprezintă armătura de rezistență a echilibrului și armoniei
lăuntrice.
Pentru operele ce ne
comunică secvențe, ori – mai degrabă – aparențe de viață (gen romanele de
aventuri sau cele siropos-sentimentale), succesul, dictat de acceptul entuziast
al masei de consumatori, este garantat, întrucât: a) suntem înclinați să ne
iluzionăm, pentru ca astfel, prin eroii îndrăgiți, taman ca în basme să ni se
pară că..., adică să evadăm din cătușele unei vieți banale și plictisitoare,
înainte ca aceasta să devină insuportabilă; b)suntem mult mai obișnuiți cu
panorama diversificată a vieții, ce lesne ne pricinuiește aleanul și
nemulțumirea, decât cu sensurile ilustrate de artist, după ce acesta, el însuși
un scârbit de minciunile și ipocriziile semenilor, a degajat respectivele
sensuri de zgura vieții, transformându-le în făclii luminoase ale scopului
uman.
Creând o operă ce se
ridică deasupra acestor aparențe, se cere o convertire a obișnuințelor
publicului consumator de artă, altfel spus se cere ca acesta să meargă împreună
cu artistul înspre esență. Evident, pentru un asemenea demers este nevoie de
acea sensibilitate care se dobândește doar prin neîncetate acumulări
culturale...
Însă stabilirea
corespondențelor cu realitatea nu-i valabilă pentru toate artele. În
arhitectură, de pildă, nu se caută echivalențe din simplul motiv că nu există
case naturale. Deci pretenția noastră de a reduce arta la realitate, deja a
suferit un eșec. Și nu-i singurul. Când un vas sau o medalie sunt împodobite cu
desene stilizate care n-au „rubedenii” în realitate, le acceptăm ca fiind
firești. Lucru, de altminteri, valabil pentru toate așa-numitele arte minore:
tapiserie, ceramică, arte decorative.
Aceasta însă nu ne
îndreptățește să credem că depășind granițele realului, pe loc se plămădește o
capodoperă. Arta a oscilat și continuă să oscileze între cele două împărății
antagonice: realul și irealul (fantasticul).
Dar printr-un tainic simț
al echilibrului și armoniei lăuntrice, ea se ferește să depășească anumite
limite trasate de bunul simț al esteticului pe care artistul și-l autoimpune,
iar receptorul îl așteaptă și-l pretinde.
Căci creațiile artistice
sunt opere zămislite de oameni pentru oameni, pentru nevoile lor de frumos și
pentru aspirațiile lor înspre mai frumos. Constrânsă la imitație, arta se
vulgarizează, după cum dacă navighează doar în apele irealului (literatura
științifico-fantastică, de exemplu), aceasta intră în categoria sui-generis de
artă anticipativă.
Istoria ne demonstrează că
arta autentică niciodată nu se confundă cu realitatea, pentru că în ea se
evidențiază contribuția transfiguratoare a artistului, respectiv fantezia
încărcată de farmec și inefabil cu care acesta, grație harului cu care a fost
înzestrat de Dumnezeu, izbutește să redea în chip cuceritor secvența de viață
asupra căreia s-a aplecat.
Cu completarea că operele
care se îndepărtează prea mult de realitate, deseori întâmpină rezistența
receptorilor consumatori.
3.Cum se apreciază opera de artă?
Citind o carte, privind un tablou ori ascultând
acordurile unei melodii, dacă respectivele creații au valoare artistică, simți
instinctiv cum emoția te răscolește.
O operă de artă se
adresează în egală măsură inimii și minții. Receptarea operei de artă, atât în
ceea ce privește latura intelectivă, cât și cea emoțional-estetică (muzica
deține un plus de vrajă față de celelalte arte), presupune din partea receptorului
o amplă și profundă instruire.
Dar nu cumva pentru
receptarea laturii estetice nu avem nevoie de o pregătire specială? Căci după
spusele lui Kant, frumosul este ceea ce-ți place fără conceptualizare...Ceea ce
vrea să spună că frumosul fără farafastâcuri (o zi luminoasă, un colț de
natură, un chip frumos) impresionează toți oamenii, desigur, cu intensități
diferite, și că în fața veritabilului frumos vibrează atât sufletul exegetului,
cât și cel al neinițiatului sau neinstruitului.
S-ar părea că așa stau
lucrurile, dacă nu s-ar ține cont de următoarele două aspecte, care
vrând-nevrând invită la conceptualizare după o temeinică instruire:
a)Sfera esteticului a fost
lărgită prin asimilarea urâtului, dar nu ca un concept antiestetic, ci ca un
mod de expansiune, iradiere și ipostaziere a frumosului interceptat la limitele
lui inferioare;
b)Frumosul nu e unic, ci
infinit nuanțat și structurat pe multiple planuri de complexitate, respectiv de
puritate.
Notă: Pentru Plotin, iar după el și pentru alți gânditori, Frumosul
absolut este Unul, adică Dumnezeu!
După cum frumusețea frustă
a trandafirului sălbatic pălește în fața culorilor și a parfumului
trandafirului cultivat, tot astfel esteticul frust al unui colț de natură este
deseori depășit de esteticul artistic.
Prin frumusețea sau
sălbăticia ei, natura ne încântă, ne înduioșează sau realmente ne îngrozește.
Grandoarea naturii (munți prăpăstioși, ape vijelioase, marea înfuriată) nu
emoționează, ci provoacă un extaz vecin cu teama.
Simțim emoții doar în fața
lucrurilor și a ființelor delicate, respectiv neajutorate: flori, animale
inofensive urmărite de răpitori, copii, oameni amenințați de răutatea semenilor
sau de stihiile naturii.
Dar autenticele creații
artistice întotdeauna provoacă emoții! Această emoție este complet diferită de
emoția datorată milei și compasiunii, ca și de cea datorată unui șoc (de pildă,
o întâlnire subită ori emoțiile de la un examen). Căci emoția artistică ține de
înțelegerea mesajului transmis de sufletul artistului către inima și simțirea
consumatorului de artă, prin urmare, ea este generată de bucuria stabilirii
unei relații adecvate între operă și iubitorul de artă.
Relația de mai sus nu este
de informare, așa ca în cazul studierii
unui document științific sau a unei fotografii, nici doar de natură afectivă (scrisori de dragoste, album
de familie etc.). Legătura stabilită între creație și consumatorul de artă, mai
exact între artist și receptor, este de natură estetică.
O astfel de apropiere
ajută la eliminarea limitelor de interpretare și obligă la adoptarea ideii că
opera de artă nu-și epuizează potențialitatea artistică (emoțional-estetică).
Ba dimpotrivă, iubitorul de artă va căuta să se apropie de esența simțirii și
gândirii artistului din noi și noi unghiuri de abordare (de pildă, citind și
recitind un roman), astfel descoperind cu bucurie și uimire noi izvoare de
lumină și frumusețe întru împlinirea sa estetică.
Valoarea creației
artistice este ireductibilă la ceva anume – idee, senzație, sentiment sau
concepție, pentru că mai presus de rolul ei informativ
este rolul său formativ-cultural, și
asta fiindcă deține acea forță indicibilă care transformă ideea, senzația,
sentimentul și concepția, ne transformă pe noi înșine!
Sighetul Marmației, George PETROVAI
19 ian. 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu