La Moscova ninge. Fulgii mari se îndepărtează de geamurile
călduţe dorind, parcă, să mai trăiască, împreună cu zăpada de afară, încă zile,
sau poate luni bune. Pe partea cealaltă a ferestrei, înăuntru, în biroul său de
la fundaţia care-i poartă numele, de 23 de ani, pe Leningradski Prospekt, adică
pe Bulevardul Leningradului, Mihail Gorbaciov stă de vorbă cu doi nemţi de la
„Spiegel”. Fotografii şi tablouri din vremuri trecute atârnă pe pereţi: Reagan,
Bush sr., François Mitterand, Kohl, Shimon Peres; cele mai multe şi mai
frumoase sunt ale Raisei Gorbaciova, făcute toate înainte de anul blestemat
1999… Vorbesc toţi, pe rând, Mihail mai mult decât interlocutorii săi, e bine
aşa, aflăm şi noi, cei de rând, cum istoria poate fi, brusc, o pungă cu ouă
cărată la 8 dimineaţa într-un autobuz aglomerat, poate 281, sau 331, ce trebuie
să faci să ajungi cu ele întregi acasă, şi mai aflăm ceva-ceva, care doar zeii
şi odraslele lor făcute cu pământence ştiu: că pacea este prima dintre toate îndeletnicirile
muritorilor, din toate timpurile.
Aflăm, astfel, de la un Mihail Sergheevici mai în vervă, mai
combativ ca niciodată, la 83 de ani şi după 3 operaţii în ultimele luni
(coloană, prostată şi carotidă) şi în preajma celei de-a patra, că situaţia din
Ucraina îi provoacă un sentiment dureros, de întoarcere la războiul rece, pe
care el, cu mâna lui, l-a trimis acum mai bine de 25 de ani, împreună cu
preşedinţii americani Reagan şi Bush sr., la muzeu. Este trist, dezolat, să
zicem astfel, că istoria se tot déjà-vu, mereu, şi mereu, şi mereu. Că după ce
s-a dărâmat cu trudă un zid, Zidul Berlinului (1961-1989), se construiesc,
iarăşi, altele. Că războiul rece adineauri menţionat dă semne sigure de
trezire. Că revine neîncrederea reciprocă, şi că asta e foarte grav. Se teme de
război în Europa, crede că expansiunea NATO în Est a distrus arhitectura, cu
trudă ridicată, a securităţii continentului, aşa cum a fost pusă pe planşetă la
Helsinki, în 1975. Că propunerile Moscovei, de resecurizare europeană, au fost
ignorate cu aroganţă, şi că rezultatele le vedem acum în Ucraina. E trist, el
fiind jumătate ucrainian, Raisa a fost ucrainiancă 100%; primele sale cântece
învăţate în copilărie au fost ucrainiene, Ucraina şi Rusia sunt una, spune cu
hotărâre. Crede, apoi, că tot ce a construit dânsul, perestroika şi glasnostul,
există şi acum în Rusia. Că fiecare popor este liber să aleagă democraţia aşa
cum o pricepe el. Că glasnostul a fost şi va rămâne mereu democraţia pe
înţelesul ruşilor. Democraţia rusă. Spune, în continuare, că Putin a preluat,
la sfîrşitul lui 1999, o Rusie în paragină şi că a ridicat-o acolo unde este
astăzi, şi că asta e marea faptă a sa; că, uneori, Vladimir Vladimirovici a
fost şi este sever, autoritar. Este sigur că progresul Rusiei nu poate fi
asigurat decât prin democraţie şi participare populară, şi că nu este corect ca
un blogger anti-corupţie să primească arest la domiciliu, pentru că are gura
mare. Crede că destrămarea Uniunii Sovietice a fost o mare greşeală şi, aici,
se întâlneşte definitiv cu urmaşul său de la Kremlin, dincolo de controversele
existente între ei. În opinia lui, atât Rusia, cât şi Occidentul, poartă
răspunderea pentru criza actuală din Ucraina. Regretă, însă, că înţelegerea la
care a ajuns cu preşedintele Americii, Bush sr., în noiembrie 1990, la Paris,
privind demilitarizarea completă a politicilor europene, nu a fost respectată
de către liderii de la Washington. Dar, spune tot el, reproşurile nu ajută
defel în vremuri de mare criză. În 1990, adaugă, America a intrat într-un
mental de învingător, ceva ce el a criticat permanent, ori de câte ori a
călătorit peste Ocean. De asemenea, le-a amintit americanilor, mereu, că
preşedintele lor, J.F. Kennedy, s-a împotrivit tot timpul celor care-i
demonizau pe ruşi, şi spunea că pacea adevărată nu poate fi exclusiv Pax
Americana, că pacea nu poate fi dictată de SUA. Că, fie există pace pentru
toţi, a tuturor, fie nu există pace pentru nimeni, a nimănui. Ar fi putut
America să realizeze singură, fără ruşi, tot ce s-a realizat în acei ani, adică
reunificarea Germaniei, plecarea soldatului rus din Europa de Est, dezarmarea
nulceară, întreabă el? Şi adaugă că, din păcate, SUA au început atunci să
construiască un imperiu globalist, să împingă NATO către Est şi să înconjoare Rusia.
Zice că, în acel moment, Kremlinul a ripostat. Iar azi, conflictul din Ucraina
este un pericol mondial, nu doar pentru vecinii ei. Spune că a trimis scrisori
în acest sens peste tot, scrise din toată inima, şi că peste tot a dat numai de
surzi. Spune că şi-a dat seama că Angela Merkel este sub mari presiuni, atât
interne, cât şi externe, că ea, de fapt, este de acord cu el, dar că este
silită să acţioneze altfel. Adaugă faptul că sancţiunile economice actuale
împotriva Rusiei sunt, în egală măsură, vătămătoare Germaniei, că relaţiile
germano-ruse, construite cu atâta trudă după căderea Zidului Berlinului, în
noiembrie 1989, nu trebuie să fie distruse. Aminteşte, apoi, că Putin a indicat
foarte limpede în 2007, la München, unde sunt „liniile roşii” trase de Rusia,
şi că ţara sa nu este de acord cu apropierea NATO de aceste linii. La sfârşit,
le-a spus celor doi nemţi că îl cam lasă picioarele, dar că nu e singurul, că
la fel se întâmplă cu prietenii lui, Bush sr. şi Helmut Kohl, şi că
intenţionează să rămînă activ, să plece în America luna viitoare şi să ţină
acolo conferinţe, să discute, în continuare, despre viitorul Rusiei, pacea
lumii şi protecţia mediului, să scrie alte cărţi, să participe la întruniri, să
întâlnească oameni şi să le vorbească. A spus: „Nu mi-este teamă de moarte. Nu
ştiu de ce, dar nu mi-e teamă deloc”. Cu bine, Mihail Sergheevici.
RADU TOMA
Explicaţie poză. Mihail Sergheevici Gorbaciov în biroul său
de la Fundaţia care îi poartă numele. Pe un perete se poate observa tabloul
care o înfăţişează pe Raisa, cea care i-a fost soţie aproape o jumătate de
secol, pînă la moartea ei, în 1999.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu