LECŢIA DE ISTORIE."MOŞ ARITON"

de TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU  

Imediat după război, la noi încă nu erau „pui”! Soarele răsărea şi se culca după obiceiul lui, iar oamenii îşi vedeau de treburile lor, aşa cum puteau şi cu ce le-a mai rămas nedistrus de urgie, dar mai ales de armata rusească. Cum au apărut „puii” nimeni nu ştie prea bine, cert este că într-o bună zi s-au pomenit cu ei pe cap şi de atunci s-au înmulţit puii ca râia şi ca ciuma şi n-au mai putut scăpa de ei.

          Ba acum sunt atât de mulţi, încât se mănâncă între ei, că nu mai au loc şi nu mai ştiu cum să se înlăture unul pe altul, ca să ajungă la o ciosvârtă mai bună. Cei care totuşi au aflat câte ceva, spun că puii au fost puiţi de armata sovietică în timpul revărsării ei peste toţi Carpaţii şi că, dacă ea a întârziat să se retragă a fost tocmai pentru a avea timp să lase urmă şi urmaşi care să-i întindă năravul şi să nu-i piară sămânţa.

          Într-o zi a apărut în sat un pui de-ăsta! Activişti, parcă se botezaseră. Oamenii au ieşit pe la porţi să vadă arătarea, pentru că aşa ceva, în lumea lor, nu se mai văzuse. Puiul a apărut ca un ceva căzut din altă lume printre ei, oameni ce se îmbrăcau vara cu cămeşi din pânză de cânepă, iar iarna cu cioareci şi sumane din lână de ţurcană.

        Puiul avea haine de târg, cenuşii, spălăcite, roase pe la coate şi manşete, o şapcă soioasă şi o geantă şi mai soioasă, a căror cheutori ruginite clămpăneau la fiecare pas. A intrat puiul în sat, aruncând în jur priviri furişe. Cozorocul îi servea foarte bine de paravan. Simţea cum oamenii se uită după el şi-i făcea plăcere, dar se purta modest, aşa cum învăţase că trebuie să se poarte unul ca el, să câştige încrederea.

         Fără să întrebe pe cineva, s-a dus drept la primărie, unde-l căută pe primar. Cum acesta era dus la târg, puiul se oferi să-l aştepte. Moş Ariton i-a dat un scaun şi se uita nedumerit la el. Cine ştie cine poate fi, pentru că el în viaţa lui de slujitor al primăriei

n-a mai văzut aşa ceva. Cei ce veneau pe la ei erau îmbrăcaţi, curaţi şi miroseau frumos, iar când spunea una aveai ce prinde din vorba lor. Nu-l aşteptau niciodată pe primar, ci primarul îi aştepta pe ei, pentru că întotdeauna se ştia când vin! Ăsta însă ce-o fi vrând şi cine-o fi, de pică aşa în zi de târg şi pe neaşteptate? Nu vrea să vorbească decât cu primarul, în persoană, are vreme să aştepte într-un colţ pe cel ce, poate azi nici nu mai vine...

          Dacă văzu puiul că primarul nu se lasă văzut şi trece bine de amiază, ba aproape şi de ujină, nu... nu-şi pierdu răbdarea, pentru că puiul este croit dintr-o altfel de stofă decât ceilalţi oameni. El este educat într-un spirit nou şi i s-au implantat calităţi alese care să sară în ochi, aşa ca uleiul pe apă!

         Trosnind din toate ciolanele, s-a ridicat foarte calm de pe scaunul de care se lipise şi tot calm i-a spus „boactărului” să trimită după primar, i-a spus „tovarăşe”!

         Moş Ariton, invalid de pe frontul din Italia, din primul mare război, n-a mai auzit asemenea vorbă şi întâi n-a ştiut dacă vorbeşte cu el sau dacă mai e cineva prin apropiere. De aceea n-a răspuns, până când arătarea a fos nevoită să vină aproape de el, care stătea pe treptele primăriei, scuipând bagăul din gura-i ştirbă.

          - Mergi de-l cheamă pe primar, că am nevoie de el, tovarăşe! – şi s-a uitat nu ştiu cum, parcă aspru şi tăios, dar chiar dacă nu s-ar fi uitat aşa, lui Moş Ariton tot nu i-ar fi venit la socoteală.

         „Noa, da ce te-o apucat graba?” – îşi zise moşul în gând, uitându-se la el cu coada ochiului, apoi tărăgănat, cu voce tare:

          - D-apoi io nu pociu lăsa primăria sângură. Io-i musai să atau aici, asta-i treaba me! Primariu ştie el când are de venit şi când nu!

         Dar puiul insistă şi, apăsând pe „tovarăşe”, tonul lui deveni dur şi fără echivoc. Lui moş Ariton nu i se păru a bună, dar nu se urni.

       - D-apoi om aştepta să treacă oarecine pă uliţă şi l-om trimete.

       Puiului i se roşiseră urechile. Avea însă directive precise şi deci nu-şi putea permite să-şi iasă din pepeni. Începu să fumeze ţigară după ţigară, aruncând mucurile şi scrumul pe jos. Încercă de câteva ori să intre în vorbă cu „bătrânul ăsta idiot”, să-l descoase despre primar şi despre altele, dar moş Ariton nu avea ce discuta cu unul care nu-i domn, cu un „şoboloactăr” care nici măcar nu ştie că este scrumieră pe masă!

        Se făcea seară şi primarul tot nu venea. Scos din ţâţâni, puiul începu să uite de directivele primite şi să ridice tonul la bătrânul boactăr. Acesta, după ce scuipă ultima gură de bagău, se ridică anevoie de pe treptele de lemn şi, îndreptându-şi şalele, înaintă câţiva paşi spre uliţă: se uită în sus, se uită în jos, apoi se întoarse dând din umeri.

        - Ce să fac? Nu trece nimeni! Auzi, du-te dumneata în treaba dumitale şi dacă ai de lucru cu primarul, de-ţi trabă vreo hârtie, haida mâne dimineaţă. Amu şi dacă vine, cine să ţi-o deie? Notăraşul vine numa alaltămâni!

         Puiul scuipă şi el una, mai straşnică decât a moşului şi îşi aduse aminte de stomac.

         - Eu n-am treabă cu primarul vostru pentru hârtii! Eu sunt în delegaţie, tovarăşe!

         Lui moş Ariton îi veni să caşte ochii cât cepele: ce-o fi aia şi ce-i trebuie? Dar, de ani de zile de când făcea el paza la primărie, învăţase puţină diplomaţie, să nu te arăţi cu toate câte nu le pricepi!

        - Audzi, io nu ştiu cu ce treabă ai zinit dumneata, da io-ţi mai spun o dată, haida dumneata mâine dimineaţă ş-apoi vi-ţi lămuri!

        Dacă văzu puiul că nu-l poate clinti pe moş dintr-ale lui, i-o spuse pe şleau:

         - Eu trebuie să dorm şi să mănânc aici!

        Moş Ariton era gata să ridice cârja la el. Asemenea obrăznicie el nu mai pomenise! Câţi domni a cunoscut el, nici unul n-a cerut de mâncare, dar toţi au fost ospătaţi.

        - Audzi! Fă bine, du-te, până nu pun câinii să te fugărească şi să-ţi sfârtece ciucurii, că n-au mult până ţi s-a videe curu pân ii!

        La asemenea insultă simţi pistolul în buzunar, dar îşi aduse iarăşi aminte de educaţie şi da faptul că sarcina lui nu e dintre cele mai uşoare, că burghezia nu renunţă de bunăvoie la putere, că trebuie multă răbdare, că oamenii trebuie lămuriţi cu grijă şi că cer sacrificii mari, foarte mari! Şi încercând a se mângâia cu învăţătura, se şi vedea erou al clasei muncitoare, aclamat de tovarăşii săi şi nu numai de ei.

        Dar vâzându-l pe moş, îl cuprinse furia. Scrâşni din dinţi, cu nervii încordaţi şi maţele chiorăind, coborî treptele primăriei, scuipând din rărunţi, una pe care ar fi dorit-o drept în obrazul idiotului ăstuia, dar se stăpâni şi împroşcând colbul uliţii, porni în direcţia din care venise.

       „Poate a dormit într-o căpiţă de fân şi o fi mâncat prune de prin grădini”, gândi moş Ariton dimineaţa, când îl văzu venind şi mai jerpelit, mai boţit şi – de-a bună seamă – mai chiorăind din pântece decât în ajun.

        Primarul veni pe la nouă, după ce trăsese o holdă de coasă, iar moşul îi ieşi în întâmpinare, informându-l din două vorbe despre cele întâmplate. Acesta însă parcă nici n-auzea.

        - Bună ziua, dădu primarul cu jumătate de gură, în timp ce trecea pe lângă individ.

        - Noroc, tovarăşe! - îi aţinu calea puiul. Demult te-aştept, îi mai aruncă el primarului cu reproş, ca şi cum l-ar lua la rost.

        - Aha! făcu primarul – „adică aşa arătaţi” – vru să zică, amintindu-şi vorbele ce s-au spus ieri la adunarea naţional ţărăniştilor de la Negreşti. „Noa, nu-i bai” se gândi el – „avem noi ac de cojocul vostru!” – D-apoi haida înlontru şi spune ce-i baiu!

          - Bai nu-i tovarăşe – încercă mieros puiul, înecându-şi furia. Se aşeză important pe scaunul oferit, îşi scoase o mărăşească din pachetul turtit, îi întinse şi primarului una, pe care acesta o refuză: şi-o aprinse cât de elegant fu în stare, trase prelung două fumuri pe care le savură şi se pregăti să înceapă cât mai important posibil,numai că primarul i-o luă înainte:

         - Ascultă, spune iute ce vrei. Se face vremea bună şi pe mine mă aşteaptă otava.

         - Nu-i nici o grabă, tovarăşe, trebuie să pregătim temeinic alegerile!

         - Pentru asta ai venit dumneata? Noa, d-apoi dacă despre asta-i vorba, atunci vezi-ţi dumneata de drum, despre alegeri am vorbit noi ieri la Negreşti, chiar cu domnul Ilie Lazăr, deputatu nost în persoană, iară păstă o săptămână poate ne întâlnim chiar cu domnu Maniu. Cu dumneata noi n-avem ce povesti.

         Îşi luă pălăria şi ieşi în protestele enervate şi înjurăturile strivite printre dinţi ale puiului, ce se ţinea după el, uitându-şi de „educaţie”.

         - Aritoane, încuie şi du-te de te culcă, nu mai lăsa pe nimeni! – şi primarul îşi luă coasa pe umăr şi urcă la deal.

        Moş Ariton zâmbi ironic şi ochii îi luceaude mulţumire, în timp ce-l petrecea pe...pe...”Da ce-i aista?” – se întrebă nedumerit bătrânul boactăr – „că domn nu-i! Ţăran,nici atâta! Nici muncitor nu-i, că doară cei câţiva mecanici câţi lucră la maşinile de la Firma din Băi, la ţârculă, cu care taie buştenii, astfel arată şi când ies din fabrică! Ptiu, stropşi-te-ar să te stropească aceea mamă care te-o făcut, câne ploat!” – conchise moş Ariton răsucind cheia în broască.

         Pe măsură ce se apropia ziua alegerilor democratice, stabilită pentru 19 noiembrie, la primărie creştea forfota. Tot mai des apăreau şoloboactări ca şi acela, dar şi domni pe care primarul şi moş Ariton îi cunoştea. Erau oamenii domnului Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului”, iară la adunările ce le ţineau la primărie ori la şcoală, sătenii aveau încredere în vorba lor, pentru că tot ce spuneau se potrivea cu sentimentele lor de ţărani români.

       Asistând la toate adunările, moş Ariton devenise un propovăduitor al platformei Partidului Naţional Ţărănesc, ale cărui patru puncte şi le însemnase pe degete, le repeta mereu şi se verifica dacă le-a reţinut corect formularea, căci el ţinea la demnitatea lui de slujitor al primăriei.

         Unu! Şi moş Ariton ridica degetul mare de la mâna dreaptă, explicându-şi sieşi sau vreunuia venit la primărie, întâlnit pe uliţă ori duminica la biserică, după slujbă: naţionalism! Punctul acesta îl înţelegea moş Ariton ca şi sătenii foarte bine. Lui ca şi tuturor românilor de prin părţile acelea, le erau încă proaspete în minte şi pe trup batjocurile îndurate din partea hoardelor „nepoţilor lui Atila”, năvăliţi în Ardeal după Dictatul de la Viena din septembrie 1940! Prinşi în jug în locul vitelor şi obligaţi să tragă la brazdă sub biciul jandarmilor cu pene de cocoş la pălărie, fotografiaţi şi publicaţi în ziarele din Pesta sub titlul de batjocură „budos olah!”, adică valah puturos, sau bătuţi la tălpi în armată şi premilitărie – numită de unguri „levente” – doar pe motivul de a fi român.

          Erau dureri încrestate în inimă şi-n suflet, ce nu se puteau şterge atât de uşor şi care nu arareori au fost prilej de confruntări îndată după război în satele cu populaţie mixtă. Moş Ariton îşi făcea o datorie de conştiinţă, ca şi de mândrie personală, în a demonstra capacitatea sa intelectuală de a reproduce cuvintele domnilor, „aşe cum ii le-o dzâs!”.

           De aceea el nu îi mai numea pe unguri decât „nepoţii lui Atila”, cum „l-o audzât” el odată pe popa lor grăind despre „nepoţi”, de la care „o îndurat” el, Ariton, mai ales în cei patru ani de Ungarie horthystă, atâtea „câte ar încăpe într-o carte!” Declaraţia lui Maniu prin care românul să fie stăpân şi demn în ţara asta, este un lucru pe care Moş Ariton îl înţelegea prea bine, drept pentru care concluziona:

         - Vezi, dipt-acee ţânem noi cu Maniu! – şi moş Ariton se înfierbânta şi exclama cu ton înalt: - Trăiască domnul Maniu! Trăiască Partidul Naţional Ţărănesc!

         Prin punctul doi, dreptatea socială, înţelegea moş Ariton că ţăranii au drept la pământ şi că reforma agrară din 1922 domnul Maniu o va duce mai departe şi asta-l bucura cel mai mult pe bătrân. „Pământ! Aşe o dzâs şi Coşbuc: „Noi vrem pământ!” „Iară domnu* Maniu va împărţi pământ ţăranilor care de aceea-s ţărani, să aibă şi să lucre pământul!”

         - Da cum sună puntu trii? întrebau, mai ales tinerii, ca să-l pornească pe bătrân.

         - D*apoi al triile punt din programu* Partidului Naţional Ţărănesc al domnului Maniu şi Mihalache îi democraţia!

        - Cum îi aceea? – îl întrebau în continuare auditorii.

        - D*apoi democraţia-i aşe, fătu meu, că la tăţi li-i slobod să grăiască şi tăţi trabă s*asculte!

         - Asta nu-i rău – conchideau tinerii – noa, ş*amu, dacă avem democraţie, spune mai departe, bade Ariton, să te ascultăm. Mai este un punt?

         - Mai! Al patrulea, la care-i dzâce: morala creştină!

          Înţelegea el şi nu prea de ce se înscrisese domnu* Maniu acest punct în programul partidului, „că doară noi tăţi stăm creştini!” Asta era de la sine înţeles pentru el şi pentru toţi ţăranii din părţile acelea, de peste Igniş, Piatră, Cibleş ori Gutâi, care nu concepeau viaţa altfel decât aşa cum au apucat-o ei din moşi strămoşi, satul cu biserică, preot şi clejie, duminica şi în sărbători să să*tâlnească tăţi la slujbă, după care primarul în faţa bisericii să anunţe veştile, noutăţile şi obligaţiile faţă de stăpânire, bătrânii satului să comenteze cu vorbe înţelepte ştirile, tinerii să le soarbă cuvintele, învăţând cum să se poarte când le va veni şi lor rândul, femeile stând mai la o parte să asculte ce le grăiesc bărbaţii, iar pruncii printre toţi în zbenguiala lor să lege grupurile între ele prin firele nestoarse ale viitorului.

           Viaţa lor era armonic legată de natură şi de Dumnezeu. Botezul era botez, cununia era cununie până la moarte, muribundul spovedit şi pregătit pentru drumul de veci şi nimeni nu se gândea că ar putea fi altfel. De aceea moş Ariton nu pricepea de ce acest punct care, făcând parte din firea lucrurilor, nu se putea concepe viaţa altfel, asta chiar dacă a auzit el că pe lume existau şi alte obiceiuri, acelea nu-i priveau pe ei şi nu se potriveau cu viaţa lor.

          „D*apoi dacă domnu* Maniu aşe o gândit, atunci înseamnă că aşe treabă să sie!” – conchidea moşul, tot pentru sine, întărindu-şi convingerea cu o înclinare din cap şi cu un bocănit din piciorul de lemn. Dar dacă ţăranilor şi lui moş Ariton le era clară platforma peneţistă, ceea ce le devenea lor din ce în ce mai de neînţeles era faptul că, de unde şi mai ales de ce a mai apărut un PNŢ condus de Anton Alexan ... Alexandrescu?

          Moş Ariton observă că între tărăniştii ăştia şi şoloboactărul cu FDP-ul lui parcă nu-i nici o deosebire între felul cum vorbesc, promisiunile ce le fac, cum arată şi cum se poartă. Şi tot aşa nu pricepea bătrânul boactăr, cum şi la liberali, de azi pe mâne, a mai apărut un partid care îşi zice tot Naţional Liberal, dar nu este al domnului Dinu Brătianu. Un alt şef stă în fruntea lui, unul de-l cheamă Guţă Tătărăscu!

          „Măi” – îşi zise moşul – „d-apoi dacă n-ai şti că domnu* Maniu îi cu ţăranii şi nu de ieri ori de alaltăieri, da* de răsalaltăieri, ori că domnu Brătianu-i cu liberalii, aişte te-ar înnebuni de cap, că n-ai mai şti care-i partidu cel adevărat! D*apoi de bună seamă

că-i smintea pă oamini, aşe cum de bună samă niciunui sătean ori poate muncitor de la Firma din Băi nu li-i limpede câte partide să ascund sub soarele aista de FDP. Şolobaoactăru ala a prins el a povesti ce-i ala FDP. Da* crezi că a stat oarecine să-l asculte când l-o vădzut aşe câne plouat?

          Că doară noi avem cine ne lămuri, nu ne trabă nouă nădragi de aişte peteciţi! Noi îl avem pe notăraş, ţărănist d*a nost şi pă popa Gheorghe tăt la fel, care-s oameni cu carte şi cu inimă ca noi să pricep la politică, nu ca ăla care nice scrie bine nu şti! Ne-o spus nouă notăraşu că FDP înseamnă Frontul Democraţiei Populare şi că i să mai spune Blocul Partidelor Democratice, pentru că acoale-i Partidul Social Democrat, Partidul Comunist şi Frontul Plugarilor care dzâce că ţâne cu ţăranii. Da* cum, când îs cu comoniştii laolaltă?” îşi zicea moş Ariton.

         „Că doară ne-o lămurit pe noi preotu nost* că tăţi aişte trii îs numa un sângur drac roşu care vre să ne ieie pemintele şi să facă din ele colhoz ca-n Rusie! Da cine credzi că votează cu ii? Cu nădrăgari ca ala?”

           Apoi se gândea  că aşa cum acolo în satele lor de munte nu este un ul care să nu voteze cu partidul lor al ţăranilor, cu partidul domnului Maniu şi Mihalache, tot aşa trebuie să fie şi-n alte părţi, „că doară românii nu s-or băga sluji la ruşi şi la nădrăgari! Că românii-s legaţi de glie dă când să ştiu şi hăpt dipt-ace ii îs oamini slobozi, diptu-că d*acolo, din glie, le vine puterea.

         „Du-te, du-te” căuta să se autoconvingă moş Ariton, continuându-şi gândurile – „cine credzi că votează cu un niomorog ca ăla?” – şi moşul se înfuria de câte ori îşi amintea de el, suduind: „Ptiu, bată-l crucea şi acolo unde-i un comonist!”

           Până la alegeri, puiul nu-i slăbi deloc. Le călca pragul aproape zilnic, dar cu acelaşi succes. Cine avea vreme să umble după prostiile lui şi să creadă că Frontul Plugarilor îi partidul ţăranilor şi nu cel al domnului Maniu? Moş Ariton a băgat de seamă că pe un părete din dos al primăriei, văruit în albastrul caselor de munte, a apărut pictat cu var un soare şi că dedesupt scrie cu litere mari de o şchioapă FDP.

           S-a gândit că numai opera puiului putea să fie, că doar nime* pe aici, cât vedeai cu ochii, nu vorbea sau nu gândea altfel ţărăniştii şi poate numai domni de la Negreşti, din oraş ţân cu liberalii domnului Brătianu, „da nici aciie nu-s comonişti!” Dar dacă semnul electoral al acestor candidaţi,pe care ei nu înţelegeau de unde şi cum au apărut prin părţile lor, schiţa unui soare n-a fost desenat pe peretele din faţa primăriei, moş Ariton nu s-a străduit să-l şteargă, nici n-avea cu ce, fiindcă toamna, aşa târziu, care femeie din sat umblă cu var? Cu câteva zile înainte de alegeri, mai apăru un soare pe peretele din faţa primăriei!

          Moş Ariton se înfurie şi, cum varul mai era încă proaspăt, turnă peste el câteva găleţi de apă şi-l trase jos cu briceagul,apoi puse nişte copii de şcoală să picteze pereţii cu ochi, semnul electoral al PNŢ-ului. În câteva minute pereţii primăriei s-au umplut cu ochii desenaţi cu cretă, albă şi colorată. Dar n-a lipsit nici cărbunele.

           În ziua de marţi, 19 noiembrie 1946, ziua fixată pentru alegerile democratice, alegătorii s-au prezentat la alegeri de dimineaţă bună şi până la amiază au votat aproape toţi câţi erau de votat, dar şi după-amiază mai venea câte unul. Au votat toţi Dăncenii, Hotenii, Oncenii, Crăciunenii, Ciplenii, Torzenii, Popenii, Zăleştenii, Tătărenii, Ghermăneştii, Costinenii, Săsăranii, ai lui Iuga, ai lui Mihauţ, Micu Vaida, Mihoc şi ai lui Ciorbă şi Bogdan din sat ca şi din alte sate, din satele ce ţineau de primăria lor, din munţi şi de peste munţi, bogătanii ca şi săracii, popa şi notăraşul,moş Ariton şi primarul şi toţi şi-au adus şi femeile care „întâiaşi oară” votau! În faţa primăriei stăteau ţăranii – grupuri de vorbă, făcând glume, fără grijă, căci nu era printre ei unul care să nu fie sigur de rezultatul alegerilor după voinţa lor.

         - Măi, da nu-i cald astăzi – zise unul în batjocură – vezi dacă moş Ariton o şters soarele de pă pereţi?

         - D*apoi nouă ni-i drag soarele, da* nu aiesta pă care stă scris FDP, adică Fără Dumnezeu Partid! De ăla soare nouă nu ne trabă! – ţinu să sublinieze unul dintre înţelepţii satului, aşa ca să se înţeleagă.

         - Aşa-i, Toadere! Bine zici! – încuviinţară ţăranii.

        Două femei tinere tocmai ieşeau din primărie.

        - Da* cu cine-ai votat, Docă? – întrebă unul din bărbaţi.

        - Las-o, mă – îi răspunse altul – că poate a pus ştampila cu „votat” pă soare şi amu i-i ruşine să spuie!

        - D-apoi cum să votez cu soarele? – răspunse Doca puţin intimidată – că ia, soarele nu se vede de nori, da* ochiu nu te-nşală nici noaptea!

         - Da* in cotaţi voi încoa, cât de mândri ochi o ţâpat Ariton pă păreţi! – completă bătrânul Toader.

         - Şi cât de mulţi – remarcă altul, pornindu-se să-i numere.

        - Diptu-ce ne-am mai ostenit noi până aici, că doară ne-o votat moş Ariton pi tăţi?

        Şi voia bună şi râsul lor sacadat umpleau atmosfera acelei zile mohorâte şi umede de noiembrie.

         În ziua alegerilor, puiul nu se arătă. Cel puţin moş Ariton nu dădu faţă cu el şi bătrânul boactăr îşi zise că poate niomorigul îşi temea pielea. „Da* bine face, decât să ne deie de lucru să-l fugărim cu chietre”. Totuşi, cumva nu-şi putea explica faptul că tocmai azi nu şi-a băgat nasul, că doară de trei luni stă „în delegaţie” pe capul lor şi tocmai astăzi să le deie pace?

        Se făcu ora douăzeci şi două. Primarul cu notarul şi ceilalţi consilieri populari aşteptau să sosească şeful de post şi încă cineva de la plasă ca să deschidă urnele. Şeful de post sosi aproape de miezul nopţii şi cu el odată apăru şi puiul şi încă doi pe care oamenii nu-i cunoşteau şi nici nu-i văzuseră vreodată. Deschiseseră urnele: ochiul, ochiul, ochiul!...

         - Trăiască ţărăniştii! Trăiască Maniu! Trăiască ochiul!

          Moş Ariton observă cum şeful de post se trase cu spatele la fereastră, unul dintre necunoscuţi cu spatele la uşă şi cu o mână în buzunar, iar puiul alături de celălalt necunoscut, în mijlocul sălii şi, în entuziasmul general, cel de la uşă strigă: „Trăiască victoria în alegeri a FPD!” Scoaseră pistoalele, somându-i pe cei şase de la masă.

         - Nici o mişcare! – ţipă puiul. – Mâinile sus!

          Oamenii încremeniră. Se uitau unul la altul, fără să ştie ce să creadă sau măcar să realizeze despre ce poate fi vorba, dar când văzură fereastra şi uşa blocate şi că însuşi şeful de post îi ameninţă, au rămas prostiţi.

          - Aşa – începu puiul – acum rămân aici primarul, notarul şi încă un consilier; restul plecaţi acasă şi, dacă sufleţi o vorbă, vă zboară creierii! Tu, tu, tu şi tu – ieşiţi!

          Îi ptreluă cel de la uşă, care-i conduse afară, până-n uliţă, unde scăpă în aer două focuri, apoi fără o vorbă se întoarse înapoi, ocupându-şi postul. Puiul scoase din geanta-i slinoasă un teanc de buletine de vot şi o ştampilă pe care le trânti pe masă.

           - Şedeţi! – ordonă el sec. – Număraţi buletinele.

           Cei trei se aşezară ca nişte pietroaie. Nu mai puteau mişca un deget.

           - Număraţi! – ordonă el urlând.

           Oamenii nu mişcară.

           - Dumnezăii voştri! Număraţi! – şi puse pistolul în coasta primarului.

          - Cum? îngăimă acesta.

           - Toate la un loc! Aşa! Acum scoateţi din ele cincisprezece la sută. Calculează, notare! Poftim, ştampilaţi buletinele astea! – şi le întinse teancul de buletine cu soarele şi câte o ştampilă imprimată cu „votat”.

           Asta era de necrezut! Notarul încercă să se întoarcă spre şeful de post:

           - Fals, fals!

           El nu putea face aşa ceva! El era ţărănist convins, un om de drept şi cunoştea bine legile, dar şeful de post se făcu că nu-l vede, ţinând pistolul îndreptat spre el. Primarul rămase şi el cu mâinile întinse pe masă, iar Iuga la fel. Nici unul nu se mişca. Atunci puiul luă o ştampilă, la fel şi ortacul său şi prinseră a ştampila buletinele de vot, ca la poştă: unul, două, nouă, o sută...

           - Încheie procesul-verbal, notare! Victoria zdrobitoare în alegeri a Frontului Democraţiei Populare cu 80%, inclusiv MADOSZ-ul, voturi pentru 20% contra, celelalte partide...ai înţeles! Aşa să socoteşti aici buletinele şi să le aranjezi! Dă încoace buletinele în plus, cele ştampilate cu ochiul vostru, idioţilor! mai murmură el printre dinţi.

          Notarul simţi că-i plesneşte inima. Un pistol îi stătea în ceafă şi unul în coastă. Iuga se îngălbenise ca ceara, iar primarului i se înroşiră ochii. Când procesul-verbal fu gata, toţi trei fură puşi să-l iscălească, apoi trânti şi puiul o mâzgălitură mai şoadă ca a lui Iuga şi mai pocită decât a şefului de post. Îl puse apoi pe notar să aranjeze procesul-verbal în dosarul primăriei, iar cele două exemplare rămase le luă cu el, băgându-le în geanta-i soioasă, unde înghesuise şi buletinele de vot proaspăt ştampilate şi pe cele „anulate”! Numărătoarea era exactă.

          - Acum puteţi pleca! – zise el cu o voce care trăda o bucurie diabolică.

          Şeful de post îşi vâră pistolul în buzunar şi ieşi. După el ieşiră şi puiul cu tovarăşii lui. Se duseră direct la gară.

          Cei trei nu se puteau ridica de la masă. Moş Ariton, care înregistrase tot prin crăpătura uşii, rămase şi el pironit în antreu. Mai văzuse el elegeri în viaţa lui de peste şaizeci de ani, văzuse el chiar şi falsuri, dar ceea ce i-a fost dat să vadă în noaptea asta, nici în vis n-ar fi putut visa! După perplexitate îl apucă aşa o furie.

           - Soarele mamii lui de şoloboactăr! – scuipă moş Ariton şi-i puse gând rău câinelui plouat.

           O zi şi o noapte s-au perpelit cu toţii în aşteptarea rezultatului alegerilor. Moş Ariton era îngrijorat. Puiul n-a mai dat pe la primărie, notarul stătea închis în casă lângă aparatul de radio şi parcă nu era în toate minţile; Iuga s-a dus până la Remetea,singurul sat unguresc din „ţara” lor, să-şi aducă rafurile pentru roţile de la tileagă, pe care i le făcuse couaciu de acolo. Ungurii erau voioşi că în sat la ei toţi au votat pe cele două linii. Povesteau cum ieri de dimineaţă înainte de votare a venit la ei la primărie un „om” – nu-i ziceau nici domn nici deputat – care i-a lămurit că numai cu o zi înainte Maniu şi-a schimbat semnul electoral, ochiul, cu două linii paralele, ca semnul egalităţii. Iuga i-a povestit lui moş Ariton, iar acesta l-a întrebat pe notar.

           - Ungurii s-au prezentat la alegeri cu o formaţiune politică, a lor proprie, MADOSZ, al cărui semn electoral sunt cele două linii paralele. O formaţie în aparenţă independentă, dar care a fost încă aproape de la început combinată ca Blocul Partidelor Democratice.

           Aşadar, ungurii din Remetea au fost minţiţi şi înşelaţi, altfel decât noi. Maniu nu şi-a schimbat peste noapte semnul electoral – începu să vorbească de unul singur notarul, care nu-şi găsea locul.

           Vestea despre rezultatul alegerilor, „victoria zdrovitoare a FDP, a Blocului Partidelor Democratice!” s-a răspândit fulger, doar că oamenii nu puteau crede. De pe toate uliţele, dâmburile şi văile comunei emana nelinişte. Unul câte unul ţăranii se adunau la primărie.

          De aseară, de când s-a anunţat oficial rezultatul, notarul dispăruse. Nevasta-l aştepta mereu cu mâncarea caldă, copiii se uitau pe ferestre să-l vadă când şi de unde vine. Părintele Gheorghe, preotul şi totodată învăţătorul satului, care fusese obligat să preia şi şcoala după plecarea învăţătoarelor unguroaice, iar de atunci nu mai venise nimeni, coborî şi el la primărie.

         Nimeni nu mai râdea şi nu mai făcea glume. Toţi ştiau cum se întâmplase, dar nu-şi puteau totuşi închipui că-n întreaga ţară ar fi putut fi la fel. Moş Ariton, învârtindu-se fără astâmpăr înăuntru şi afară, observă căscara de la pod parcă nu-i la locul ei. O aşeză cum trebuie, apoi mai dădu o târcoală, dar tot nu se linişti. Parcă-i venea să se urce în pod, aşa, cu piciorul lui de lemn...

       Îl chemă pe primar, spunându-i de scara mişcată, de neliniştea lui. Acesta urcă, dar când ajunse în gura podului, scoase un răcnet.  Oamenii se adunară grămadă. Primarul coborî galben şi se aşeză jos, fără putere. Sătenii se repeziră la scară, unu, doi, trei, pătrunseră în pod.

        - Un cuţit! – strigă unul. Apoi se auzi ceva căzând.

        Notarul se spânzurase încă de aseară!

       L-au coborât în faţa primăriei să-l aranjeze oleacă, să nu-l vadă femeia lui chiar aşa. L-au întins pe nişte scânduri, apoi l-au dus înlăuntru şi l-au aşezat pe masa la care el şi-a semnat moartea. Părintele s-a apropiat să-i dea dezlegarea. Oamenii stăteau cu pălăriile în mâini şi cu capetele plecate. Afară se auzeau paşi. Moş Ariton ieşi pe trepte.

         - Noroc, tovarăşe!

         Vesel şi plin de sine, puiul intră în oficiu, fără să mai aştepte răspunsul bătrânului, scoţând de la piept un steag roşu, pe care prinse a-l flutura.

         - Noroc, tovară... – dar n-apucă să-şi zică vorba până-n capăt, că o lovitură în ceafă îl doborî la pământ.

         Au urmat altele: un bocanc, o cizmă, o opincă, o gheată...

         Peste învălmăşeala de înjurături, urlete şi răcnete, vocea părintelui Gheorghe abia că răzbătea:

         - Nu ucideţi! Nu ucideţi!

         Avalanşa pornită însă, cine o mai putea opri?

         Când spiritele s-au liniştit, unul câte unul ţăranii părăseau primăria, ferindu-se a vorbi laolaltă. Moş Ariton se aplecă peste omul prăbuşit şi desfigurat, mişcându-l cu cârja.

          - Îi mort, părinte, nu suflă! Poţi să-i dai şi la aista dezlegarea, măcar i-a folosi mai mult decât la notăraş,că aista încă-i cald! Ori poate s-o mulţămi cu detlegarea ce i-au dat-o amu oamenii?!

          Preotul îşi săvârşi obligaţia, apoi, îngrijorat, ieşi, îndreptându-se spre deal, spre biserică.

           Moş Ariton luă un lemn de la sobă, cu care împinse cadavrul mai într-o parte, ca să poată închide uşa. N-a vrut săpună mâna, ca şi cum ar fi avut în faţă ceva spurcat.

          „Ptiu, blăstăme-te Cel de Sus, pui de năpârcă! Şi amu mă împiedici, aşa cum ai făcut-o de când ai venit. Alticele nu ştii.” Scuipă în lături şi încuie.

           Bocănind cu picioru-i de lemn şi sprijinindu-se în cârjă, se porni spre postul de jandarmi să anunţe moartea.

                                                                                              Delmenhorst, 1978

Transmisă la Radio Europa Liberă, 18 decembrie 1988

Tradusă în germană şi apărută în „Zuagroaste”, Rumanische Prosa aus Munchen und Bayern

Caietele „Observator”, Munchen, 1995