Maghiarizarea numelor

Dragoş de Bedeu, descălecătorul, cneaz de Maramurăş, a avut doi fii, pe Sas, rămas voievod în Moldova, şi pe Gyula, cneaz în Maramureş, la Giuleşti. Sas n-a fost nici neamţ (saşii sunt populaţie germană din Ardeal) şi nici fiul săsoaicei, ci a fost numit de tatăl său „Vulturul”. Cum Dragoş era vasalul regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, sau Ludovic de Anjou (1326-1382, rege al Ungariei în perioada 1342-1382), şi-a numit fiul în limba maghiară, limba suzeranului său, în care „vultur” se traduce „sas” şi se pronunţă „şoaş”. Cum în ungureşte „s” se citeşte „ş”, „a” românesc se citeşte „oa”, pentru unguri a rămas scris, pe limba lor, sas, dar pronunţat şoaş. Românii au preluat această scriere, dar citit pe româneşte apare sas, adică … locuitor al Transilvaniei de etnie germană, punându-se mereu întrebarea: „De ce fiul unui cneaz român, maramureşan, era „sas” = neamţ?

Privind numele geografic al muntelui Ţibleş din lanţul munţilor vulcanici ai Carpaţilor Orientali: Oaş-Gutâi-Ţibleş, avem de-a face şi aici cu limba maghiară şi germană. Unele documente arată că romanilor li s-a părut atât de frumos acest munte, azi în Ţara Lăpuşului, încât l-au închinat zeiţei Cybele, Cibelis în latină, Zeiţa Naturii, care domnea peste munţi, protectoarea vegetaţiei şi a fecundităţii. Pe toate hărţile austro-germane, maghiare, este scris Cibelis, inclusiv pe hărţile horthyste, din 1940-1944. Dar la fel după precum vultur a devenit şoaş, şi în germană, ca şi în maghiară, latina se citeşte după specificul lor: „c” se citeşte „ţ”, aşa că străinii au pronunţat, în loc de „Cibelis”, „Cibleş”, deci Ţibleş. Românii, după 1918, au preluat fonetica străină şi aşa am ajuns la Ţibleş, ca şi cu numele râului de la Borşa, Cisla, a devenit Ţâşla, sau numele de familie Ciplea a devenit Ţiplea, sau Cepelea a devenit Ţepelea.

Prof. Iuliu Prodan (1875-1959), unul din botaniştii de seamă ai României, profesor la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj Napoca, a studiat, mai ales după 1918, flora şi vegetaţia ţării. Astfel, a descoperit în Munţii Cibleşului un endemism, o plantă ce trăieşte numai acolo, o campanulă, un clopoţel albastru cu corola de 1-1,5 cm, ce creşte pe munte în locurile înierbate şi stâncoase şi înfloreşte în iulie-august, pe Cibleşu, pe care a numit-o Campanula ciblesii. Prod. şi nu „ţibleşii”. Este important pentru dovezile de continuitate.

Teresia BOLCHIŞ TĂTARU

Augsburg, Germania, martie 2019

Dublă lansare Teresia Bolchiş Tătaru - "Destine şi destine" şi "Ţara Oaşului în memorii acum un sfert de veac". Galerie foto Gelu Dragoş

Dublă lansare de carte Teresia Bolchiş Tătaru la Baia Mare

                   

 Cu bucurie, blogul „Moara lui Gelu”semnalează faptul că azi, 25 august, ora 13,00 la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, în Sala de conferinţe, va avea loc un eveniment literar deosebit prin prezentarea celor mai recente cărţi ale scriitoarei octogenare Cecilia Costin, adică a scriitoarei din localitatea poetului-erou Ion Şiugariu – doamna Teresia Bolchiş Tătaru. Este vorba despre „Destin şi destine” o carte autobiografică (să nu uităm că Domnia sa a trăit sub trei regimuri şi în două orânduiri mondiale) precum şi volumul „Ţara Oaşului- în memorii acum trei sferturi de veac”, o carte de istorie vie pe care toţi românii din Ardeal ar trebui să o aibă în biblioteca personală şi în sufletul lor.

Vor vorbi despre personalitatea marcantă a doamnei Teresia Bolchiş Tătaru printre alţii: dr. Florian Roatiş, Dragomir Ignat, Florica Bud,Gelu Dragoş, ş.a.

                                                                                

Mesajul doamnei Teresia Bolchiş Tătaru privind defăimarea lui Ion Şiugariu

 Cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe?

 

 În a doua jumătate a lunii august, 2015, cu zile de caniculă, mediile ne–au adus o veste care ne-a îndurerat nelimitat, ne-a jignit și ne îngrijorează profund, pe toți cetățenii „de bună credință” ai României, pe toți scriitorii și intelectualii de aceeași condiție de „spinare dreaptă” ceea ce inseamnă dragoste de ADEVĂR, PATRIE, PACE și DEMNITATE, bună înțelegere între oameni indiferent de etnie, concepții filozofice sau religioase, de respectare a ISTORIEI

   Suntem profund mâhniți de aitudinea unor diplomați, politicieni români urmași ai nomenclaturii comuniste care nu cunosc adevărata Istorie a Românilor și care, din acest motiv refuză onoarea și recunoștința ce i se face României de către poporul slovac, cu care noi cei din Nordul țării, Maramureș și Oaș avem multe puncte comune în istoria noastră. Atât în Maramureș cât și în Oaș, avem comunități de slovaci, de peste 300 de ani(poate și mai mult) de zipzeri, din regiunea pitorească Zips, din Slovacia și alte zone, Cașovia de exemplu, cu care noi am trăit și trăim aici în bună înțelegere și respect reciproc. Avem până azi, în limbajul nostru popular, de aici, influența slovacă în întrebarea pe care o mai pun bunicii nepoților seara înainte de culcare: noa, da, v’ați făcut ocinașele”sau: „făcutu-v’ați ocinașele”?Noțiunea în slovacă vine de la „Oteț nași”=Tatăl nostru” ceea ce la noi, la românii oșeni sau maramureșeni s’a transformat într’o noțiune mai largă, generală, de „rugăciune”=„ocinașe”.

   Din această zonă binecuvântată de Dumnezeu, „cu oameni fără pereche”! după vorba cântecului moroșan și cu o natură minunată, ca și cea din Zips, este poetul nostru erou Ion Soreanu, din Tăuții Măgherăuș, cartier Băița, lângă Baia Mare, capitala județului Maramureș. Ion Soreanu, cu numele literar, Șiugariu și „Soare” după o poezie de-a sa în care implora Cerul să’i dea „soare”.

          „Soare era dotat cu o gândire și o sensibilitate deosebite, avea puterea de a pătrunde înțelesul destinului său, destin pe care și l-a intuit, dar niciodată nu s’a împăcat cu el, de unde drama sufletească pe care o trăia aproape permanent, neliniștea și teama de singurătate. Avea nevoie de multă afecțune, de căldură sufletească, avea nevoie să’i fiu mereu prezentă. Cele mai triste și disperate rânduri le-a scris fiind departe de mine, în concentrările de la Ploiești sau Bacău și în final de pe front.” - notează Doamna Lucia Soreanu-Șiugariu(n.1 dec. 1920), muza și neprețuita colaboratoare a poetului, în: „Însemnări din război, 1944-194, de Ion Șiugariu, Cuvânt înainte, Evocări, Postfață, Ediție îngrijită de Lucia Soreanu-Șiugariu, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, scoasă cu ocazia Centenarului nașterii poetului, 6 iunie, 1914-6 iunie, 2014. Lucrarea este un fel de „Jurnal de front” schițat „sub ploaia de foc” urmând ca „după terminarea războiului” acasă=în țară, în liniștea unei biblioteci, - liniște pe care, pe front și-o dorea atât de mult – să’l întregească și rescrie spre documentarea a ceea ce a însemnat pentru el și Armata Română, războiul din Vest. Dar acest om, poet, critic literar, eseist și publicist, cu o viață și conștiință curată ca un crin, de o cultură enciclopedică, de un rafinament spiritual deosebit și o sensibilitate aparte, după 70 de ani de la moartea sa de mare durere și pierdere pentru Țară, ajunge să fie defăimat de către niște compatrioți obtuzi și iresponsabili.

     În lucrarea citată, într’un moment de mare dramatism, pe frontul din Slovacia, pentru eliberarea orașului Brezno, în cel de al doilea Răzbiu Mondial, sublocotenentul în rezervă, Ion Soreanu-Șiugariu se întreabă: Cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe?

   Se găsesc într’o localitate, Iablonca, joi, 18, ian.1945. Soare a scos oamenii din sat să sape gropi, să’și îngroape morții. Sunt mișcător de mulți. Îi vine să plângă. Au luptat eroic, ca niște disperați și au murit eroic. Soare se întreabă: „cine ne va mulțumi pentru toate aceste jertfe?” Regimentul lui n’a luptat niciodată atât de „frumos”. Mor mereu, zilnic. Țara este departe. Nu se mai gândește nimeni la ei. Mor singuri. Sunt pline cimitirele Ungariei (și ale Cehoslovaciei) de morminte românești.(...) „Regiunea e frumoasă, ca și la noi la Băița. Dealurile răsună atât de profund când bubie tunul, atât de omenește trezite din somnul lor milenar. Ne-am urcat sus, pe unde n’au fost niciodată atâtea mașini, atâtea arme și tunuri. Facem foc, frigem slănină la jăratec, povestim. Ești și tu(soția) pe undeva pe aproape.”

Iată că după 70 de ani, slovacii au aflat adevărul istoriei, ascuns lor și distorsionat de către sovietici, care în anii comunismului le-au spus slovacilor   că singură Armata Roșie i-a eliberat de fasciști. Nu li s’a amintit nici măcar cu o jumătate de vorbă că în această „glorioasă” armată, a fost înglobat un efectiv de 248.436 de români, care au eliberat, 1722 de sate și 31 orașe slovace, că și-au lăsat viața pe frontul din Slovacia 66.000 de români dintre care doar 11.000 sunt înmormântați în cimitirul de la Zvolen, Monument Cultural, lângă Banska Bistriza, aproximativ la 75 km S-V de Polhora pri Brezno, unde a fost sfârtecat de schije, Ion Șiugariu, la 1 februarie 1945 și îngropat în Polhora în aceeași zi. Dar iată că Adevărul iese la iveală, fără să vrea, ucigașii lui. Polițistul din Brezno, Lubos Nepso, cercetător în istorie și alții, l-au descoperit. În lumina acestui Adevăr Istoric, acești cercetători de conștiință curată, vin, după 70 de ani, să’i dea răspunsul la dureroasa întrebare a lui Șiugariu.

Ca un gest de adevărată atitudine profund umană și creștină, de apreciere, respect și mulțumire „pentru jertfa lor” primăria orașului Brezno, a pregătit ca în preziua comemorărilor organizate pe tot teritoriul Slovaciei( 29 August,2015)să fie dezvelită o placă comemorativă pe clădirea gării Brezno, deci în apropierea căii ferate unde l-a surprins moartea pe Ion Șiugariu.

Subl.(r)Ion Soreanu-Șiugariu, n.6.6.1914 Băița/România, d. 1.2.1945 Brezno/Slovacia, soldat român, poet. Cetățenii orașului Brezno îi dedică recunoștința lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.

   Iar podul de peste râul Hron, din apropierea gării Brezno, să primească numele Șiugariu. 

   Noi, scriitorii și intelectualii din Maramureș și locurile natale ale poetului, apreciem gestul cetățenilor orașului Brezno, ca un gest de deosebită recunoștință și onoare față de România și față de poetul erou Ion Șiugariu și prin el față de cei 66.000 de militari români jertfiți pe pământul Slovaciei vecine și surori, în același timp suntem îndoliați până la lacrimi amare privind atitudinea de respingere a acestei recunoștințe a unor politicieni români, fosile ale comunismului.

      Eu, Teresia Bolchiș Tătaru, alias (Cecilia Costin, numele bunicului meu din Tăuții Măgherăuș) cea care scriu aceste rânduri și care am publicat un prim volum, roman, din viața lui Ion Șiugariu, semnat Cecilia Costin, iar acum avem sub tipar vol.II, intitulat: „Argat fără simbrie la cuvânt” din poezia „Ardealul” de Ion Șiugariu, nu am mandat să vorbesc în numele colegilor mei scriitorii maramureșeni, dar cunoscându-le sufletul, opinia și munca îmi permit să transmit mesajul și în numele lor, noi fiind o familie românească moroșană de scriitori și ziariști care și în comunism ne-am apărat: „eu îmi apăr sărăcia și nevoile și Neamul” (Eminescu) dar nu ne-am vândut sufletul, nu o facem nici acum. În consecință, ne permitem să spunem că avem încrederea că istoricii slovaci, primăria și cetățenii din Brezno își vor menține și păstra sentimentele lor sfinte, față de eroii jertfiți pentru libertate, alături de noi, care îi prețuim la fel.

                                                                  *

Teresia Bolchiș Tătaru(alias, Cecilia Costin), Tăuții Măgherăuș, vineri, 21 august, 2015

RECENZIE LA NUVELA ISTORICĂ "BACIU MITRU" de TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU

   

         de Gelu Dragoş

Librarul Dumitru Şuta, un destin de Oscar

Prima apropiere literară de doamna Teresia Bolchiş Tătaru a avut loc acum aproximativ trei ani, ( deşi o cunoşteam mai demult prin intermediul Cenaclului Scriitorilor Maramureş sau a activităţilor desfăşurate la Tăuţii Măgherăuş în memoria poetului-erou Ion Şugariu ), când Domnia sa a făcut referire la cartea mea „Instantanee maramureşene” în prestigioasa revistă „PROUNIONE”, coordonată de prof. Dan Achim, m-am simţit dator să-i aprofundez opera. După aceea, am început să-i citesc cărţile cu plăcere, cum ar fi, citez din memorie: „Anii noştri de şcoală – Sovietizarea 1948/1956”, „Jar şi diamante de Igniş” sau „Argat fără simbrie la cuvânt”( un prim volum dedicat consăteanului ei, Ion Şugariu ).

 Scriitoarea Teresia Bolchiş Tătaru, deşi trăieşte de ani buni în Germania, nu a uitat unde s-a format ca OM, nu uită că „Un neam nu există şi nu dăinuieşte prin fricoşi, laşi, dezertori şi trădători, ci prin martirii, eroii şi luptătorii lui”, l-am citat aici pe Vasile Pârvan. Scriitoarea, nu uită că „Adevărul ne face liberi!” şi tocmai de aceea în majoritatea cărţilor sale ne descrie viaţa trăită de Domnia sa, de familie, de prietenii şi oamenii din anturajul familiei ei în perioada instalării comunismului în România, imediat după ce România a fost împărţită ca o felie de ce vreţi dumneavoastră ( pâine, mămăligă, tort...caşcaval ) în sfera de influenţă a Blocului sovietic, condus de Stalin. În romanul „Jar şi diamante de Igniş”, structurat în 24 de capitole vorbeşte despre eforturile ei dar şi a altor intelectuali din Nord de a-şi proteja familia, într-o perioadă când comunismul devenise tot atât de toxic şi dăunător ca nazismul! Este dacă vreţi, un cronicar al Nordului României, incluzând aici atât Satu Mare, unde şi-a terminat liceul, dar şi Baia Mare, de care este legată sufleteşte! Teresia Bolchiş Tătaru, este un depunător de mărturie a anilor pe care i-a trăit de la aproximativ 10 anişori când împreună cu tatăl ei intrau în librăria „Baciului Mitru Şuta” de pe strada Cuza Vodă, nr. 5, Satu Mare şi până la onorabila şi frumoasa vârstă de 80 de ani, pe care o are azi şi este în plină putere creativă. Şi, foarte important lucru, poate că trăind de atâta vreme în Augsburg, dorul de ţară a fost mai intens decât la mulţi dintre noi, trăitori în ţară şi s-a gândim mai profund ce poate să facă pentru ea şi generaţiile viitoare. În „Liceu, cimitir al tinereţii mele..., citesc la pagina 211 despre un personaj fabulos prin dragostea pentru glia strămoşească şi cărţi, librarul Dumitru Şuta. Iată cum îl descrie scriitoarea Tătaru pe acesta: „În Ardeal apelativul de *baciu* conferit unui intelectual nu era o practică singulară.(...) Titlul de *baciu* aduce o aură de demnitate străbună, aceea a baciului de la stână, a păcurarului înţelept coborâtor din preistoria naţională şi a ajuns până în zilele noastre, ţăranul român de la coarnele plugului, demn şi bun, care asigură pâinea naţiunii, care-şi respectă şi apără condiţia şi care la rândul lui este respectat şi cinstit. Domnul Şuta nu mai era demult un *baciu* de pe ogorul cu brazde de pământ, era un *baciu* în ogorul culturii naţionale prin cartea ce-o propagă.” Aflăm astfel că „Baciu Mitru era primul copil din cei unsprezece ai perechii Alexandru şi Floare Şuta, ţărani români greco-catolici din Sătmărel, de pe Someş”. A fost dat la meserie, de ucenic la un librar de origine maghiară. Acesta în 1916 se stabileşte la Budapesta iar Mitru îl urmează. Acolo se căsătoreşte cu o unguroaică, Olga, dar după terminarea Primului război mondial, Mitru „neam de neamul lui ţăran român de la Traian şi Decebal încoace” se întoarce în Satu Mare cu un „geamantan bine burduşit şi trecut clandestin graniţa spre România”, să pună în practică ce a învăţat, că doar „Meseria este brăţară de aur”.

Scriitoarea continuă: „În scurt timp a devenit comerciantul cu afaceri rentabile şi profit maxim: a ajuns un om bogat. (...) Locuia deasupra librăriei într-un apartament închiriat. Li se născuseră cele două fete, Olga şi Eva”. Aflăm că era „înregimentat” în toate „comitetele şi  comiţiile” deoarece era un suflet nobil şi ajuta atât sub „aspect moral cât şi material”. „Papetăria Şuta” ajuta indiferent de naţionalitatea şcolarilor, mai ales că se folosea tocul şi călimara, şi lucru important Baciu Mitru avea produse de bună calitate. Iată şi o descriere a celui care peste puţin timp avea să fie terorizat şi marginalizat, scos din propria casă, judecat de noul regim: „Fiecare persoană intrată în Librăria Şuta avea sentimentul că este cel mai important client al firmei. Mă uitam la el, analizându-l; ce om impunător era! Potrivit de înalt, robust, şaten, cu chelie, ochi căprui şi îmbrăcat fie în costum maro, maro deschis, culoarea cafelei cu lapte. Îl respectam şi-mi era drag ca şi tatăl meu”. Numai că, citez din nou un adevăr indubitabil spus de scriitoarea T.B.T.: „Nebunii lumii numiţi şi politicieni, care-şi arogau dreptul de proprietate asupra oamenilor şi de a hotărî asupra soartei, vieţii şi morţii lor, au pornit războiul cel de-al doilea, zis şi mondial şi au împărţit în august 1940 Ardealul ca pe o bucată de caşcaval între lihniţi, una mie, una ţie”. Astfel se ajunge ca în: „Librăria Şuta ucenicii vorbeau între ei româneşte doar pe furiş şi numai atunci când erau siguri că nu-i aude un ungur horthist”. Are de suferit şi Baciu Mitru, atât financiar deoarece marea majoritatea a produselor sale aveau reclama scrisă în limba română, dar şi pe plan social şi moral. Aflăm că: „ Domnul Şuta, deşi avea produse de calitate şi nevastă unguroaică, marfa lui a început să fie boicotată. În şcoli şi instituţii,, acolo unde s-a putut, era indicat să nu apară marfa cu eticheta Şuta, chiar dacă el acum se numea Döme”. Şicanele asupra Baciului Mitru continuă şi după 25 octombrie 1944, când apar comandamentele sovietice în România, dar în Satu Mare erau doar şcoli în limba maghiară! Atunci „sub îndrumarea protopopului unit, dr. Ioan Dragomir, toată suflarea românească s-a hotărât să facă tot ce este posibil spre a redeschide măcar Liceul Eminescu”. Se implică şi Baciu Mitru, care având relaţii la Bucureşti se duce să aducă cărţi româneştii pentru elevii români, cu riscul pierderii libertăţii. Este însoţit de unul dintre nepoţi: „domnul Şuta, Ion ( fiul lui Iuliu şi al Veturiei, frate cu Mitru ) care a intrat ca ucenic la Baciu Mitru în 1942, îşi aminteşte cu multe amănunte în *Din amintirile unui librar*”, cel care în timp va deveni cel mai cunoscut librar al Băii Mari. Şi fiindcă l-am cunoscut personal, în 1990, această minirecenzie este şi un cadou celui care a fost nepotul Baciului Mitru Şuta. Cât despre destinul personajului principal, aflăm că: „ Librăria nu a fost naţionalizată, dar la 1 septembrie 1948, domnului Şuta i s-a înscenat un proces pe tema nerespectării regulilor de comerţ, cum că n-a declarat valoarea reală a mărfurilor cu ocazia reformei, a stabilizării monetare din 1947. Realitatea era că atâta timp cât Librăria Şuta funcţiona, Librăria P.C.R, Cartea Rusă, nu avea nici un spor; minciuna nu se putea impune!” Sfărşitul e tragic: „După o inventariere de cinsprezece zile, în prezenţa poliţiei populare, gunoaie gen C., tipul activistului docil, aparţinând tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, dar mai ales ungurilor, a fost devastată abuziv”. Acest om de cultură, în 1952, la nici 62 de ani refuză să mai bată.”A spus *destul*!

Nu ştiu dacă am reuşit să vă sensibilizez, dar tocmai pentru a vă impresiona acest destin de film gen Lucia Hossu Longin, am apelat la multe fragmente din aceasă nuvelă istorică scrisă de doamna Teresia Bolchiş Tătaru cu mult aplomb şi dragoste pentru adevăr, pentru a privi cu alţi ochi istoria trecută şi a vă reaminti că istoria o facem fiecare dintre noi, când avem principii, iubire de neam şi pricepere. Aşa cum a avut-o de-a lungul vieţii librarul Dumitru Şuta, alias Baciu Mitru! Mai apoi nepotul şi ucenicul lui, Ioan Şuta la Librăria Cartea Românească din Centru Nou, Baia Mare!

                                                                              

LECŢIA DE ISTORIE."MOŞ ARITON"

de TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU  

Imediat după război, la noi încă nu erau „pui”! Soarele răsărea şi se culca după obiceiul lui, iar oamenii îşi vedeau de treburile lor, aşa cum puteau şi cu ce le-a mai rămas nedistrus de urgie, dar mai ales de armata rusească. Cum au apărut „puii” nimeni nu ştie prea bine, cert este că într-o bună zi s-au pomenit cu ei pe cap şi de atunci s-au înmulţit puii ca râia şi ca ciuma şi n-au mai putut scăpa de ei.

          Ba acum sunt atât de mulţi, încât se mănâncă între ei, că nu mai au loc şi nu mai ştiu cum să se înlăture unul pe altul, ca să ajungă la o ciosvârtă mai bună. Cei care totuşi au aflat câte ceva, spun că puii au fost puiţi de armata sovietică în timpul revărsării ei peste toţi Carpaţii şi că, dacă ea a întârziat să se retragă a fost tocmai pentru a avea timp să lase urmă şi urmaşi care să-i întindă năravul şi să nu-i piară sămânţa.

          Într-o zi a apărut în sat un pui de-ăsta! Activişti, parcă se botezaseră. Oamenii au ieşit pe la porţi să vadă arătarea, pentru că aşa ceva, în lumea lor, nu se mai văzuse. Puiul a apărut ca un ceva căzut din altă lume printre ei, oameni ce se îmbrăcau vara cu cămeşi din pânză de cânepă, iar iarna cu cioareci şi sumane din lână de ţurcană.

        Puiul avea haine de târg, cenuşii, spălăcite, roase pe la coate şi manşete, o şapcă soioasă şi o geantă şi mai soioasă, a căror cheutori ruginite clămpăneau la fiecare pas. A intrat puiul în sat, aruncând în jur priviri furişe. Cozorocul îi servea foarte bine de paravan. Simţea cum oamenii se uită după el şi-i făcea plăcere, dar se purta modest, aşa cum învăţase că trebuie să se poarte unul ca el, să câştige încrederea.

         Fără să întrebe pe cineva, s-a dus drept la primărie, unde-l căută pe primar. Cum acesta era dus la târg, puiul se oferi să-l aştepte. Moş Ariton i-a dat un scaun şi se uita nedumerit la el. Cine ştie cine poate fi, pentru că el în viaţa lui de slujitor al primăriei

n-a mai văzut aşa ceva. Cei ce veneau pe la ei erau îmbrăcaţi, curaţi şi miroseau frumos, iar când spunea una aveai ce prinde din vorba lor. Nu-l aşteptau niciodată pe primar, ci primarul îi aştepta pe ei, pentru că întotdeauna se ştia când vin! Ăsta însă ce-o fi vrând şi cine-o fi, de pică aşa în zi de târg şi pe neaşteptate? Nu vrea să vorbească decât cu primarul, în persoană, are vreme să aştepte într-un colţ pe cel ce, poate azi nici nu mai vine...

          Dacă văzu puiul că primarul nu se lasă văzut şi trece bine de amiază, ba aproape şi de ujină, nu... nu-şi pierdu răbdarea, pentru că puiul este croit dintr-o altfel de stofă decât ceilalţi oameni. El este educat într-un spirit nou şi i s-au implantat calităţi alese care să sară în ochi, aşa ca uleiul pe apă!

         Trosnind din toate ciolanele, s-a ridicat foarte calm de pe scaunul de care se lipise şi tot calm i-a spus „boactărului” să trimită după primar, i-a spus „tovarăşe”!

         Moş Ariton, invalid de pe frontul din Italia, din primul mare război, n-a mai auzit asemenea vorbă şi întâi n-a ştiut dacă vorbeşte cu el sau dacă mai e cineva prin apropiere. De aceea n-a răspuns, până când arătarea a fos nevoită să vină aproape de el, care stătea pe treptele primăriei, scuipând bagăul din gura-i ştirbă.

          - Mergi de-l cheamă pe primar, că am nevoie de el, tovarăşe! – şi s-a uitat nu ştiu cum, parcă aspru şi tăios, dar chiar dacă nu s-ar fi uitat aşa, lui Moş Ariton tot nu i-ar fi venit la socoteală.

         „Noa, da ce te-o apucat graba?” – îşi zise moşul în gând, uitându-se la el cu coada ochiului, apoi tărăgănat, cu voce tare:

          - D-apoi io nu pociu lăsa primăria sângură. Io-i musai să atau aici, asta-i treaba me! Primariu ştie el când are de venit şi când nu!

         Dar puiul insistă şi, apăsând pe „tovarăşe”, tonul lui deveni dur şi fără echivoc. Lui moş Ariton nu i se păru a bună, dar nu se urni.

       - D-apoi om aştepta să treacă oarecine pă uliţă şi l-om trimete.

       Puiului i se roşiseră urechile. Avea însă directive precise şi deci nu-şi putea permite să-şi iasă din pepeni. Începu să fumeze ţigară după ţigară, aruncând mucurile şi scrumul pe jos. Încercă de câteva ori să intre în vorbă cu „bătrânul ăsta idiot”, să-l descoase despre primar şi despre altele, dar moş Ariton nu avea ce discuta cu unul care nu-i domn, cu un „şoboloactăr” care nici măcar nu ştie că este scrumieră pe masă!

        Se făcea seară şi primarul tot nu venea. Scos din ţâţâni, puiul începu să uite de directivele primite şi să ridice tonul la bătrânul boactăr. Acesta, după ce scuipă ultima gură de bagău, se ridică anevoie de pe treptele de lemn şi, îndreptându-şi şalele, înaintă câţiva paşi spre uliţă: se uită în sus, se uită în jos, apoi se întoarse dând din umeri.

        - Ce să fac? Nu trece nimeni! Auzi, du-te dumneata în treaba dumitale şi dacă ai de lucru cu primarul, de-ţi trabă vreo hârtie, haida mâne dimineaţă. Amu şi dacă vine, cine să ţi-o deie? Notăraşul vine numa alaltămâni!

         Puiul scuipă şi el una, mai straşnică decât a moşului şi îşi aduse aminte de stomac.

         - Eu n-am treabă cu primarul vostru pentru hârtii! Eu sunt în delegaţie, tovarăşe!

         Lui moş Ariton îi veni să caşte ochii cât cepele: ce-o fi aia şi ce-i trebuie? Dar, de ani de zile de când făcea el paza la primărie, învăţase puţină diplomaţie, să nu te arăţi cu toate câte nu le pricepi!

        - Audzi, io nu ştiu cu ce treabă ai zinit dumneata, da io-ţi mai spun o dată, haida dumneata mâine dimineaţă ş-apoi vi-ţi lămuri!

        Dacă văzu puiul că nu-l poate clinti pe moş dintr-ale lui, i-o spuse pe şleau:

         - Eu trebuie să dorm şi să mănânc aici!

        Moş Ariton era gata să ridice cârja la el. Asemenea obrăznicie el nu mai pomenise! Câţi domni a cunoscut el, nici unul n-a cerut de mâncare, dar toţi au fost ospătaţi.

        - Audzi! Fă bine, du-te, până nu pun câinii să te fugărească şi să-ţi sfârtece ciucurii, că n-au mult până ţi s-a videe curu pân ii!

        La asemenea insultă simţi pistolul în buzunar, dar îşi aduse iarăşi aminte de educaţie şi da faptul că sarcina lui nu e dintre cele mai uşoare, că burghezia nu renunţă de bunăvoie la putere, că trebuie multă răbdare, că oamenii trebuie lămuriţi cu grijă şi că cer sacrificii mari, foarte mari! Şi încercând a se mângâia cu învăţătura, se şi vedea erou al clasei muncitoare, aclamat de tovarăşii săi şi nu numai de ei.

        Dar vâzându-l pe moş, îl cuprinse furia. Scrâşni din dinţi, cu nervii încordaţi şi maţele chiorăind, coborî treptele primăriei, scuipând din rărunţi, una pe care ar fi dorit-o drept în obrazul idiotului ăstuia, dar se stăpâni şi împroşcând colbul uliţii, porni în direcţia din care venise.

       „Poate a dormit într-o căpiţă de fân şi o fi mâncat prune de prin grădini”, gândi moş Ariton dimineaţa, când îl văzu venind şi mai jerpelit, mai boţit şi – de-a bună seamă – mai chiorăind din pântece decât în ajun.

        Primarul veni pe la nouă, după ce trăsese o holdă de coasă, iar moşul îi ieşi în întâmpinare, informându-l din două vorbe despre cele întâmplate. Acesta însă parcă nici n-auzea.

        - Bună ziua, dădu primarul cu jumătate de gură, în timp ce trecea pe lângă individ.

        - Noroc, tovarăşe! - îi aţinu calea puiul. Demult te-aştept, îi mai aruncă el primarului cu reproş, ca şi cum l-ar lua la rost.

        - Aha! făcu primarul – „adică aşa arătaţi” – vru să zică, amintindu-şi vorbele ce s-au spus ieri la adunarea naţional ţărăniştilor de la Negreşti. „Noa, nu-i bai” se gândi el – „avem noi ac de cojocul vostru!” – D-apoi haida înlontru şi spune ce-i baiu!

          - Bai nu-i tovarăşe – încercă mieros puiul, înecându-şi furia. Se aşeză important pe scaunul oferit, îşi scoase o mărăşească din pachetul turtit, îi întinse şi primarului una, pe care acesta o refuză: şi-o aprinse cât de elegant fu în stare, trase prelung două fumuri pe care le savură şi se pregăti să înceapă cât mai important posibil,numai că primarul i-o luă înainte:

         - Ascultă, spune iute ce vrei. Se face vremea bună şi pe mine mă aşteaptă otava.

         - Nu-i nici o grabă, tovarăşe, trebuie să pregătim temeinic alegerile!

         - Pentru asta ai venit dumneata? Noa, d-apoi dacă despre asta-i vorba, atunci vezi-ţi dumneata de drum, despre alegeri am vorbit noi ieri la Negreşti, chiar cu domnul Ilie Lazăr, deputatu nost în persoană, iară păstă o săptămână poate ne întâlnim chiar cu domnu Maniu. Cu dumneata noi n-avem ce povesti.

         Îşi luă pălăria şi ieşi în protestele enervate şi înjurăturile strivite printre dinţi ale puiului, ce se ţinea după el, uitându-şi de „educaţie”.

         - Aritoane, încuie şi du-te de te culcă, nu mai lăsa pe nimeni! – şi primarul îşi luă coasa pe umăr şi urcă la deal.

        Moş Ariton zâmbi ironic şi ochii îi luceaude mulţumire, în timp ce-l petrecea pe...pe...”Da ce-i aista?” – se întrebă nedumerit bătrânul boactăr – „că domn nu-i! Ţăran,nici atâta! Nici muncitor nu-i, că doară cei câţiva mecanici câţi lucră la maşinile de la Firma din Băi, la ţârculă, cu care taie buştenii, astfel arată şi când ies din fabrică! Ptiu, stropşi-te-ar să te stropească aceea mamă care te-o făcut, câne ploat!” – conchise moş Ariton răsucind cheia în broască.

         Pe măsură ce se apropia ziua alegerilor democratice, stabilită pentru 19 noiembrie, la primărie creştea forfota. Tot mai des apăreau şoloboactări ca şi acela, dar şi domni pe care primarul şi moş Ariton îi cunoştea. Erau oamenii domnului Ilie Lazăr, „Tribunul Maramureşului”, iară la adunările ce le ţineau la primărie ori la şcoală, sătenii aveau încredere în vorba lor, pentru că tot ce spuneau se potrivea cu sentimentele lor de ţărani români.

       Asistând la toate adunările, moş Ariton devenise un propovăduitor al platformei Partidului Naţional Ţărănesc, ale cărui patru puncte şi le însemnase pe degete, le repeta mereu şi se verifica dacă le-a reţinut corect formularea, căci el ţinea la demnitatea lui de slujitor al primăriei.

         Unu! Şi moş Ariton ridica degetul mare de la mâna dreaptă, explicându-şi sieşi sau vreunuia venit la primărie, întâlnit pe uliţă ori duminica la biserică, după slujbă: naţionalism! Punctul acesta îl înţelegea moş Ariton ca şi sătenii foarte bine. Lui ca şi tuturor românilor de prin părţile acelea, le erau încă proaspete în minte şi pe trup batjocurile îndurate din partea hoardelor „nepoţilor lui Atila”, năvăliţi în Ardeal după Dictatul de la Viena din septembrie 1940! Prinşi în jug în locul vitelor şi obligaţi să tragă la brazdă sub biciul jandarmilor cu pene de cocoş la pălărie, fotografiaţi şi publicaţi în ziarele din Pesta sub titlul de batjocură „budos olah!”, adică valah puturos, sau bătuţi la tălpi în armată şi premilitărie – numită de unguri „levente” – doar pe motivul de a fi român.

          Erau dureri încrestate în inimă şi-n suflet, ce nu se puteau şterge atât de uşor şi care nu arareori au fost prilej de confruntări îndată după război în satele cu populaţie mixtă. Moş Ariton îşi făcea o datorie de conştiinţă, ca şi de mândrie personală, în a demonstra capacitatea sa intelectuală de a reproduce cuvintele domnilor, „aşe cum ii le-o dzâs!”.

           De aceea el nu îi mai numea pe unguri decât „nepoţii lui Atila”, cum „l-o audzât” el odată pe popa lor grăind despre „nepoţi”, de la care „o îndurat” el, Ariton, mai ales în cei patru ani de Ungarie horthystă, atâtea „câte ar încăpe într-o carte!” Declaraţia lui Maniu prin care românul să fie stăpân şi demn în ţara asta, este un lucru pe care Moş Ariton îl înţelegea prea bine, drept pentru care concluziona:

         - Vezi, dipt-acee ţânem noi cu Maniu! – şi moş Ariton se înfierbânta şi exclama cu ton înalt: - Trăiască domnul Maniu! Trăiască Partidul Naţional Ţărănesc!

         Prin punctul doi, dreptatea socială, înţelegea moş Ariton că ţăranii au drept la pământ şi că reforma agrară din 1922 domnul Maniu o va duce mai departe şi asta-l bucura cel mai mult pe bătrân. „Pământ! Aşe o dzâs şi Coşbuc: „Noi vrem pământ!” „Iară domnu* Maniu va împărţi pământ ţăranilor care de aceea-s ţărani, să aibă şi să lucre pământul!”

         - Da cum sună puntu trii? întrebau, mai ales tinerii, ca să-l pornească pe bătrân.

         - D*apoi al triile punt din programu* Partidului Naţional Ţărănesc al domnului Maniu şi Mihalache îi democraţia!

        - Cum îi aceea? – îl întrebau în continuare auditorii.

        - D*apoi democraţia-i aşe, fătu meu, că la tăţi li-i slobod să grăiască şi tăţi trabă s*asculte!

         - Asta nu-i rău – conchideau tinerii – noa, ş*amu, dacă avem democraţie, spune mai departe, bade Ariton, să te ascultăm. Mai este un punt?

         - Mai! Al patrulea, la care-i dzâce: morala creştină!

          Înţelegea el şi nu prea de ce se înscrisese domnu* Maniu acest punct în programul partidului, „că doară noi tăţi stăm creştini!” Asta era de la sine înţeles pentru el şi pentru toţi ţăranii din părţile acelea, de peste Igniş, Piatră, Cibleş ori Gutâi, care nu concepeau viaţa altfel decât aşa cum au apucat-o ei din moşi strămoşi, satul cu biserică, preot şi clejie, duminica şi în sărbători să să*tâlnească tăţi la slujbă, după care primarul în faţa bisericii să anunţe veştile, noutăţile şi obligaţiile faţă de stăpânire, bătrânii satului să comenteze cu vorbe înţelepte ştirile, tinerii să le soarbă cuvintele, învăţând cum să se poarte când le va veni şi lor rândul, femeile stând mai la o parte să asculte ce le grăiesc bărbaţii, iar pruncii printre toţi în zbenguiala lor să lege grupurile între ele prin firele nestoarse ale viitorului.

           Viaţa lor era armonic legată de natură şi de Dumnezeu. Botezul era botez, cununia era cununie până la moarte, muribundul spovedit şi pregătit pentru drumul de veci şi nimeni nu se gândea că ar putea fi altfel. De aceea moş Ariton nu pricepea de ce acest punct care, făcând parte din firea lucrurilor, nu se putea concepe viaţa altfel, asta chiar dacă a auzit el că pe lume existau şi alte obiceiuri, acelea nu-i priveau pe ei şi nu se potriveau cu viaţa lor.

          „D*apoi dacă domnu* Maniu aşe o gândit, atunci înseamnă că aşe treabă să sie!” – conchidea moşul, tot pentru sine, întărindu-şi convingerea cu o înclinare din cap şi cu un bocănit din piciorul de lemn. Dar dacă ţăranilor şi lui moş Ariton le era clară platforma peneţistă, ceea ce le devenea lor din ce în ce mai de neînţeles era faptul că, de unde şi mai ales de ce a mai apărut un PNŢ condus de Anton Alexan ... Alexandrescu?

          Moş Ariton observă că între tărăniştii ăştia şi şoloboactărul cu FDP-ul lui parcă nu-i nici o deosebire între felul cum vorbesc, promisiunile ce le fac, cum arată şi cum se poartă. Şi tot aşa nu pricepea bătrânul boactăr, cum şi la liberali, de azi pe mâne, a mai apărut un partid care îşi zice tot Naţional Liberal, dar nu este al domnului Dinu Brătianu. Un alt şef stă în fruntea lui, unul de-l cheamă Guţă Tătărăscu!

          „Măi” – îşi zise moşul – „d-apoi dacă n-ai şti că domnu* Maniu îi cu ţăranii şi nu de ieri ori de alaltăieri, da* de răsalaltăieri, ori că domnu Brătianu-i cu liberalii, aişte te-ar înnebuni de cap, că n-ai mai şti care-i partidu cel adevărat! D*apoi de bună seamă

că-i smintea pă oamini, aşe cum de bună samă niciunui sătean ori poate muncitor de la Firma din Băi nu li-i limpede câte partide să ascund sub soarele aista de FDP. Şolobaoactăru ala a prins el a povesti ce-i ala FDP. Da* crezi că a stat oarecine să-l asculte când l-o vădzut aşe câne plouat?

          Că doară noi avem cine ne lămuri, nu ne trabă nouă nădragi de aişte peteciţi! Noi îl avem pe notăraş, ţărănist d*a nost şi pă popa Gheorghe tăt la fel, care-s oameni cu carte şi cu inimă ca noi să pricep la politică, nu ca ăla care nice scrie bine nu şti! Ne-o spus nouă notăraşu că FDP înseamnă Frontul Democraţiei Populare şi că i să mai spune Blocul Partidelor Democratice, pentru că acoale-i Partidul Social Democrat, Partidul Comunist şi Frontul Plugarilor care dzâce că ţâne cu ţăranii. Da* cum, când îs cu comoniştii laolaltă?” îşi zicea moş Ariton.

         „Că doară ne-o lămurit pe noi preotu nost* că tăţi aişte trii îs numa un sângur drac roşu care vre să ne ieie pemintele şi să facă din ele colhoz ca-n Rusie! Da cine credzi că votează cu ii? Cu nădrăgari ca ala?”

           Apoi se gândea  că aşa cum acolo în satele lor de munte nu este un ul care să nu voteze cu partidul lor al ţăranilor, cu partidul domnului Maniu şi Mihalache, tot aşa trebuie să fie şi-n alte părţi, „că doară românii nu s-or băga sluji la ruşi şi la nădrăgari! Că românii-s legaţi de glie dă când să ştiu şi hăpt dipt-ace ii îs oamini slobozi, diptu-că d*acolo, din glie, le vine puterea.

         „Du-te, du-te” căuta să se autoconvingă moş Ariton, continuându-şi gândurile – „cine credzi că votează cu un niomorog ca ăla?” – şi moşul se înfuria de câte ori îşi amintea de el, suduind: „Ptiu, bată-l crucea şi acolo unde-i un comonist!”

           Până la alegeri, puiul nu-i slăbi deloc. Le călca pragul aproape zilnic, dar cu acelaşi succes. Cine avea vreme să umble după prostiile lui şi să creadă că Frontul Plugarilor îi partidul ţăranilor şi nu cel al domnului Maniu? Moş Ariton a băgat de seamă că pe un părete din dos al primăriei, văruit în albastrul caselor de munte, a apărut pictat cu var un soare şi că dedesupt scrie cu litere mari de o şchioapă FDP.

           S-a gândit că numai opera puiului putea să fie, că doar nime* pe aici, cât vedeai cu ochii, nu vorbea sau nu gândea altfel ţărăniştii şi poate numai domni de la Negreşti, din oraş ţân cu liberalii domnului Brătianu, „da nici aciie nu-s comonişti!” Dar dacă semnul electoral al acestor candidaţi,pe care ei nu înţelegeau de unde şi cum au apărut prin părţile lor, schiţa unui soare n-a fost desenat pe peretele din faţa primăriei, moş Ariton nu s-a străduit să-l şteargă, nici n-avea cu ce, fiindcă toamna, aşa târziu, care femeie din sat umblă cu var? Cu câteva zile înainte de alegeri, mai apăru un soare pe peretele din faţa primăriei!

          Moş Ariton se înfurie şi, cum varul mai era încă proaspăt, turnă peste el câteva găleţi de apă şi-l trase jos cu briceagul,apoi puse nişte copii de şcoală să picteze pereţii cu ochi, semnul electoral al PNŢ-ului. În câteva minute pereţii primăriei s-au umplut cu ochii desenaţi cu cretă, albă şi colorată. Dar n-a lipsit nici cărbunele.

           În ziua de marţi, 19 noiembrie 1946, ziua fixată pentru alegerile democratice, alegătorii s-au prezentat la alegeri de dimineaţă bună şi până la amiază au votat aproape toţi câţi erau de votat, dar şi după-amiază mai venea câte unul. Au votat toţi Dăncenii, Hotenii, Oncenii, Crăciunenii, Ciplenii, Torzenii, Popenii, Zăleştenii, Tătărenii, Ghermăneştii, Costinenii, Săsăranii, ai lui Iuga, ai lui Mihauţ, Micu Vaida, Mihoc şi ai lui Ciorbă şi Bogdan din sat ca şi din alte sate, din satele ce ţineau de primăria lor, din munţi şi de peste munţi, bogătanii ca şi săracii, popa şi notăraşul,moş Ariton şi primarul şi toţi şi-au adus şi femeile care „întâiaşi oară” votau! În faţa primăriei stăteau ţăranii – grupuri de vorbă, făcând glume, fără grijă, căci nu era printre ei unul care să nu fie sigur de rezultatul alegerilor după voinţa lor.

         - Măi, da nu-i cald astăzi – zise unul în batjocură – vezi dacă moş Ariton o şters soarele de pă pereţi?

         - D*apoi nouă ni-i drag soarele, da* nu aiesta pă care stă scris FDP, adică Fără Dumnezeu Partid! De ăla soare nouă nu ne trabă! – ţinu să sublinieze unul dintre înţelepţii satului, aşa ca să se înţeleagă.

         - Aşa-i, Toadere! Bine zici! – încuviinţară ţăranii.

        Două femei tinere tocmai ieşeau din primărie.

        - Da* cu cine-ai votat, Docă? – întrebă unul din bărbaţi.

        - Las-o, mă – îi răspunse altul – că poate a pus ştampila cu „votat” pă soare şi amu i-i ruşine să spuie!

        - D-apoi cum să votez cu soarele? – răspunse Doca puţin intimidată – că ia, soarele nu se vede de nori, da* ochiu nu te-nşală nici noaptea!

         - Da* in cotaţi voi încoa, cât de mândri ochi o ţâpat Ariton pă păreţi! – completă bătrânul Toader.

         - Şi cât de mulţi – remarcă altul, pornindu-se să-i numere.

        - Diptu-ce ne-am mai ostenit noi până aici, că doară ne-o votat moş Ariton pi tăţi?

        Şi voia bună şi râsul lor sacadat umpleau atmosfera acelei zile mohorâte şi umede de noiembrie.

         În ziua alegerilor, puiul nu se arătă. Cel puţin moş Ariton nu dădu faţă cu el şi bătrânul boactăr îşi zise că poate niomorigul îşi temea pielea. „Da* bine face, decât să ne deie de lucru să-l fugărim cu chietre”. Totuşi, cumva nu-şi putea explica faptul că tocmai azi nu şi-a băgat nasul, că doară de trei luni stă „în delegaţie” pe capul lor şi tocmai astăzi să le deie pace?

        Se făcu ora douăzeci şi două. Primarul cu notarul şi ceilalţi consilieri populari aşteptau să sosească şeful de post şi încă cineva de la plasă ca să deschidă urnele. Şeful de post sosi aproape de miezul nopţii şi cu el odată apăru şi puiul şi încă doi pe care oamenii nu-i cunoşteau şi nici nu-i văzuseră vreodată. Deschiseseră urnele: ochiul, ochiul, ochiul!...

         - Trăiască ţărăniştii! Trăiască Maniu! Trăiască ochiul!

          Moş Ariton observă cum şeful de post se trase cu spatele la fereastră, unul dintre necunoscuţi cu spatele la uşă şi cu o mână în buzunar, iar puiul alături de celălalt necunoscut, în mijlocul sălii şi, în entuziasmul general, cel de la uşă strigă: „Trăiască victoria în alegeri a FPD!” Scoaseră pistoalele, somându-i pe cei şase de la masă.

         - Nici o mişcare! – ţipă puiul. – Mâinile sus!

          Oamenii încremeniră. Se uitau unul la altul, fără să ştie ce să creadă sau măcar să realizeze despre ce poate fi vorba, dar când văzură fereastra şi uşa blocate şi că însuşi şeful de post îi ameninţă, au rămas prostiţi.

          - Aşa – începu puiul – acum rămân aici primarul, notarul şi încă un consilier; restul plecaţi acasă şi, dacă sufleţi o vorbă, vă zboară creierii! Tu, tu, tu şi tu – ieşiţi!

          Îi ptreluă cel de la uşă, care-i conduse afară, până-n uliţă, unde scăpă în aer două focuri, apoi fără o vorbă se întoarse înapoi, ocupându-şi postul. Puiul scoase din geanta-i slinoasă un teanc de buletine de vot şi o ştampilă pe care le trânti pe masă.

           - Şedeţi! – ordonă el sec. – Număraţi buletinele.

           Cei trei se aşezară ca nişte pietroaie. Nu mai puteau mişca un deget.

           - Număraţi! – ordonă el urlând.

           Oamenii nu mişcară.

           - Dumnezăii voştri! Număraţi! – şi puse pistolul în coasta primarului.

          - Cum? îngăimă acesta.

           - Toate la un loc! Aşa! Acum scoateţi din ele cincisprezece la sută. Calculează, notare! Poftim, ştampilaţi buletinele astea! – şi le întinse teancul de buletine cu soarele şi câte o ştampilă imprimată cu „votat”.

           Asta era de necrezut! Notarul încercă să se întoarcă spre şeful de post:

           - Fals, fals!

           El nu putea face aşa ceva! El era ţărănist convins, un om de drept şi cunoştea bine legile, dar şeful de post se făcu că nu-l vede, ţinând pistolul îndreptat spre el. Primarul rămase şi el cu mâinile întinse pe masă, iar Iuga la fel. Nici unul nu se mişca. Atunci puiul luă o ştampilă, la fel şi ortacul său şi prinseră a ştampila buletinele de vot, ca la poştă: unul, două, nouă, o sută...

           - Încheie procesul-verbal, notare! Victoria zdrobitoare în alegeri a Frontului Democraţiei Populare cu 80%, inclusiv MADOSZ-ul, voturi pentru 20% contra, celelalte partide...ai înţeles! Aşa să socoteşti aici buletinele şi să le aranjezi! Dă încoace buletinele în plus, cele ştampilate cu ochiul vostru, idioţilor! mai murmură el printre dinţi.

          Notarul simţi că-i plesneşte inima. Un pistol îi stătea în ceafă şi unul în coastă. Iuga se îngălbenise ca ceara, iar primarului i se înroşiră ochii. Când procesul-verbal fu gata, toţi trei fură puşi să-l iscălească, apoi trânti şi puiul o mâzgălitură mai şoadă ca a lui Iuga şi mai pocită decât a şefului de post. Îl puse apoi pe notar să aranjeze procesul-verbal în dosarul primăriei, iar cele două exemplare rămase le luă cu el, băgându-le în geanta-i soioasă, unde înghesuise şi buletinele de vot proaspăt ştampilate şi pe cele „anulate”! Numărătoarea era exactă.

          - Acum puteţi pleca! – zise el cu o voce care trăda o bucurie diabolică.

          Şeful de post îşi vâră pistolul în buzunar şi ieşi. După el ieşiră şi puiul cu tovarăşii lui. Se duseră direct la gară.

          Cei trei nu se puteau ridica de la masă. Moş Ariton, care înregistrase tot prin crăpătura uşii, rămase şi el pironit în antreu. Mai văzuse el elegeri în viaţa lui de peste şaizeci de ani, văzuse el chiar şi falsuri, dar ceea ce i-a fost dat să vadă în noaptea asta, nici în vis n-ar fi putut visa! După perplexitate îl apucă aşa o furie.

           - Soarele mamii lui de şoloboactăr! – scuipă moş Ariton şi-i puse gând rău câinelui plouat.

           O zi şi o noapte s-au perpelit cu toţii în aşteptarea rezultatului alegerilor. Moş Ariton era îngrijorat. Puiul n-a mai dat pe la primărie, notarul stătea închis în casă lângă aparatul de radio şi parcă nu era în toate minţile; Iuga s-a dus până la Remetea,singurul sat unguresc din „ţara” lor, să-şi aducă rafurile pentru roţile de la tileagă, pe care i le făcuse couaciu de acolo. Ungurii erau voioşi că în sat la ei toţi au votat pe cele două linii. Povesteau cum ieri de dimineaţă înainte de votare a venit la ei la primărie un „om” – nu-i ziceau nici domn nici deputat – care i-a lămurit că numai cu o zi înainte Maniu şi-a schimbat semnul electoral, ochiul, cu două linii paralele, ca semnul egalităţii. Iuga i-a povestit lui moş Ariton, iar acesta l-a întrebat pe notar.

           - Ungurii s-au prezentat la alegeri cu o formaţiune politică, a lor proprie, MADOSZ, al cărui semn electoral sunt cele două linii paralele. O formaţie în aparenţă independentă, dar care a fost încă aproape de la început combinată ca Blocul Partidelor Democratice.

           Aşadar, ungurii din Remetea au fost minţiţi şi înşelaţi, altfel decât noi. Maniu nu şi-a schimbat peste noapte semnul electoral – începu să vorbească de unul singur notarul, care nu-şi găsea locul.

           Vestea despre rezultatul alegerilor, „victoria zdrovitoare a FDP, a Blocului Partidelor Democratice!” s-a răspândit fulger, doar că oamenii nu puteau crede. De pe toate uliţele, dâmburile şi văile comunei emana nelinişte. Unul câte unul ţăranii se adunau la primărie.

          De aseară, de când s-a anunţat oficial rezultatul, notarul dispăruse. Nevasta-l aştepta mereu cu mâncarea caldă, copiii se uitau pe ferestre să-l vadă când şi de unde vine. Părintele Gheorghe, preotul şi totodată învăţătorul satului, care fusese obligat să preia şi şcoala după plecarea învăţătoarelor unguroaice, iar de atunci nu mai venise nimeni, coborî şi el la primărie.

         Nimeni nu mai râdea şi nu mai făcea glume. Toţi ştiau cum se întâmplase, dar nu-şi puteau totuşi închipui că-n întreaga ţară ar fi putut fi la fel. Moş Ariton, învârtindu-se fără astâmpăr înăuntru şi afară, observă căscara de la pod parcă nu-i la locul ei. O aşeză cum trebuie, apoi mai dădu o târcoală, dar tot nu se linişti. Parcă-i venea să se urce în pod, aşa, cu piciorul lui de lemn...

       Îl chemă pe primar, spunându-i de scara mişcată, de neliniştea lui. Acesta urcă, dar când ajunse în gura podului, scoase un răcnet.  Oamenii se adunară grămadă. Primarul coborî galben şi se aşeză jos, fără putere. Sătenii se repeziră la scară, unu, doi, trei, pătrunseră în pod.

        - Un cuţit! – strigă unul. Apoi se auzi ceva căzând.

        Notarul se spânzurase încă de aseară!

       L-au coborât în faţa primăriei să-l aranjeze oleacă, să nu-l vadă femeia lui chiar aşa. L-au întins pe nişte scânduri, apoi l-au dus înlăuntru şi l-au aşezat pe masa la care el şi-a semnat moartea. Părintele s-a apropiat să-i dea dezlegarea. Oamenii stăteau cu pălăriile în mâini şi cu capetele plecate. Afară se auzeau paşi. Moş Ariton ieşi pe trepte.

         - Noroc, tovarăşe!

         Vesel şi plin de sine, puiul intră în oficiu, fără să mai aştepte răspunsul bătrânului, scoţând de la piept un steag roşu, pe care prinse a-l flutura.

         - Noroc, tovară... – dar n-apucă să-şi zică vorba până-n capăt, că o lovitură în ceafă îl doborî la pământ.

         Au urmat altele: un bocanc, o cizmă, o opincă, o gheată...

         Peste învălmăşeala de înjurături, urlete şi răcnete, vocea părintelui Gheorghe abia că răzbătea:

         - Nu ucideţi! Nu ucideţi!

         Avalanşa pornită însă, cine o mai putea opri?

         Când spiritele s-au liniştit, unul câte unul ţăranii părăseau primăria, ferindu-se a vorbi laolaltă. Moş Ariton se aplecă peste omul prăbuşit şi desfigurat, mişcându-l cu cârja.

          - Îi mort, părinte, nu suflă! Poţi să-i dai şi la aista dezlegarea, măcar i-a folosi mai mult decât la notăraş,că aista încă-i cald! Ori poate s-o mulţămi cu detlegarea ce i-au dat-o amu oamenii?!

          Preotul îşi săvârşi obligaţia, apoi, îngrijorat, ieşi, îndreptându-se spre deal, spre biserică.

           Moş Ariton luă un lemn de la sobă, cu care împinse cadavrul mai într-o parte, ca să poată închide uşa. N-a vrut săpună mâna, ca şi cum ar fi avut în faţă ceva spurcat.

          „Ptiu, blăstăme-te Cel de Sus, pui de năpârcă! Şi amu mă împiedici, aşa cum ai făcut-o de când ai venit. Alticele nu ştii.” Scuipă în lături şi încuie.

           Bocănind cu picioru-i de lemn şi sprijinindu-se în cârjă, se porni spre postul de jandarmi să anunţe moartea.

                                                                                              Delmenhorst, 1978

Transmisă la Radio Europa Liberă, 18 decembrie 1988

Tradusă în germană şi apărută în „Zuagroaste”, Rumanische Prosa aus Munchen und Bayern

Caietele „Observator”, Munchen, 1995

         

     

"TRII CRAI" de TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU

Îmi amintesc de Crăciunul de acasă, de ultimul Crăciun liber, cel din 1947, în ţara noastră, de lauda adusă unei Forţe spirituale supranaturale, din vremurile păgâne până azi, chiar şi sub călcâiul opresiunii credinţei în Dumnezeu.

        Nu totdeauna aveam zăpadă de Crăciun, dar negreşit aveam ger şi o noapte senină, cu lună plină. Se intra la slujba din seara de ajun la ora 19. Clopotele sunau vesel.

        Moş Ion Şteţ, fătu cel bătrân, cu părul pieptănat radial din creştetul capului peste frunte, tâmple şi ceafă, nu mai putea urca în turn. Bocănea prin tinda bisericii, sprijinit de cârjă, în căutarea de ajutoare pentru clopotit. Întodeauna se prezentau mai multe decât avea nevoie bătrânul.

          „Întâie tragi cu clopotul cel mijlociu de trii ori: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit!”, ţinea el de fiecare dată să amintească tinerilor aleşi în special de Paşti, Rusalii şi de Crăciun să tragă clopotele. „Apoi îl opreşti oleacă, să prindă a cânta tăt aşe, de trii ori clopotul cel mic şi abde după acee le trajeţ pi tete tri deodată, să să fugăre unu pi altu!”

        Din vara anului 1944,bătrânul făt nu mai amintea de clopotul cel mare, mândria lui dintotdeauna, comandat în America şi plătit cu dolari de sătenii care au lucrat o vreme acolo. Numele multora era gravat pe el, inclusiv al lui, în bronzul acela de calitate, care când suna, mai ales în seara de Crăciun, răsuna peste şapte sate, fără poveste! L-au luat horthyiştii, fără voia sătenilor, a Oşenilor, să facă din el gloanţe, iar octogenarul slujitor al bisericii nu şi-a putu îneca durerea pierderii clopotului până la moarte.

         După litia serii de Ajun, floarea bărbătească a satului se aduna în cerc în faţa bisericii, sub teii „înalţi cât turnul”, pregătindu-se să dea semn de măreţie sărbătorii. Îmbrăcate în hainele lor de pânză albă de cânepă, înfofolite-n uioşe şi sumane de lână, încălţate cu cizme sau opinci, fetele şi femeile de toate vârstele, bătrânii şi copiii făceau cerc în jurul bărbaţilor şi împreună cu preotul alcătuiau o comuniune românească şi creştină de gând, ce păstra tradiţia, forţa, bucuria şi pacea CRĂCIUNULUI.

        Cercul de bărbaţi începea colinda. Melodia pornea de la o notă de jos a portativului unei game majore şi creştea aidoma unor paşi de uriaş, ce, câlcând peste stânci, se avântau spre înălţimi. Odată ajunşi, înalţă o coroană de glorie pe care o învârtesc peste capetele muritorilor, lăsând să cadă din ea tot atât de energic şi abrupt, cascade de note rupte brusc, întinse peste coame de munţi şi nori şi apoi întoarse din nou pe drumuri de milenii la rădăcina bisericii de la care au plecat. Suflarea satului se oprea întreagă acolo undeva pe culmi, fără să simtă gerul ce uneori pişca viclean obrazul în noaptea de Crăciun. Călătoreau cu toţii cu mare smerenie şi bucurie, împreună cu cei Trei Crai.

Trii Crai di la Răsăritu

Trii Crai di la ră-să-rit

Cu steaua-au călătoritu

Cuuu steaua-au că-lă-torit

Ş-au mărs după cum cetimu

Ş-au mărs după cum ce-tim

Până la Ierusalimu

Pââână la Ierusalim

Şi-aculodac-au agiunsu

Ş-aculo dac-au agiuns

Steaua lor li s-o ascunsu

Steaua lor li s-o ascuns

Măăărs-o ii de-o întrebatu

Măăărs-o ii de-o întrebat

De naştere de-mpăratu

De naştere de-mpărat

La Irod cel supăratu

Laaa Irod cel supărat

Că noi steaua i-am vădzutu

Căăă noi steaua i-am vădzut

Pân-aice în loc sfântu

Pââân-aice în loc sfânt.

         Colinda povestea despre furia lui Irod şi uciderea pruncilor, despre împărăţia lui Cristos împărat.

         Când colinda înceta, peste întreaga asistenţă se lăsa liniştea. Oşenii nu cunoşteau aplauzele. O linişte în care tuturor le era necesară întoarcerea interioară de la Ierusalim.

         Colinda se repeta cu aceeaşi forţă şi emoţie în ziua întâi şi a doua de Crăciun, după slujbă.

          În seara de Ajun, după Craii din faţa bisericii, grupul de tineri cobora spre casa parohială, să-l colinde pe popa. Acolo erau serviţi cu un pahar de ţuică de prună, fiartă încă din toamna aceea la pălincia satului, şi cu câte o felie de cozonac cu nucă sau cu brânză de vaci. De la casa parohială, feciorii se răspândeau cu colinda, în grupuri, la fete în sat.

         Femeile îl colindau pe popa după ce au terminat feciorii; şi ele erau ospătate cu aceleaşi bunătăţi. La urmă intrau în casa preotului bărbaţii, senatorii, senatorii de vârstă, cantori şi bătrânul făt rupt din vechile icoane.

O, Regină, Maică Sfântă

Florile dalbe (refren)

Ţie îngerii îţi cântă

C-ai născut pe Împăratul

Peştera i-a fost palatul

Coliba s-a făcut casă

Ieslea leagăn de mătasă

Culcă-te-mpărat ceresc

În sălaşul păstoresc

Bucură-te Pracurată

Maică binecuvântată,

De naşterea lui Cristos

Soarele cel luminos!

       Bărbaţii rămâneau de vorbă şi la colindă cu părintele, aproape toată noaptea de Crăciun. Aceia dintre bărbaţi care nu l-au colindat pe popa în seara de ajun, o făceau în prima sau a doua zi după slujbă sau de Anul Nou. Aşa se făcea că de Crăciun, la casa parohială, începând cu pruncii şi sfârşind cu bătrânii satului, femei sau bărbaţi, se bucurau împreună de sărbătoarea Naşterii Domnului.

                                                                         Munchen, 1985

                                                                        Apărut în „Perspective”, 1985

Scriitoarea Teresia Bolchiş Tătaru îşi lansează două cărţi la Biblioteca Judeţeană

 Marţi, 9 septembrie 2014, ora 12, Sala de Conferinţe

Va avea loc lansarea volumelor „Ion Şiugariu, argat fără simbrie la cuvânt” şi „Prinţesa de cristaldin împărăţia apelor”, apărute la Baia Mare, Editura Gutinul, 2014, semnate de Teresia Bolchiş-Tătaru ( pseudonimul Cecilia Costin ).

Moderator: Săluc Horvat

Invitaţi: scriitoarea Florica Bud, prof. Emil Crâncău,  criticul Augustin Cozmuţa, Iustin Miron (veteran de război), prof. dr. Terezia Filip.

                                                                                               Gelu Dragoş

Nu avem literatură !

Am făcut această afirmaţie într’un interviu şi o susţinem. Avem temei?! Scăpaţi de autocenzura comunistă, se scrie mult, bine şi mai puţin bine, pe teme mici, pe teme mari, pe mărunţişuri şi pe găselniţe, la noi în Maramureş şi în toată ţara. O revistă, naţională, a lansat un concurs literar care oferă ca premiu un sejur pe litoral pentru două persoane.

Întâmplător ne-a ajuns la ureche o afirmaţie a unuia din juriu, că: „s’au prezentat 10.000 de manuscrise (!) multe scrise de oameni care n’au nimic de-a face cu scrisul (!) care scriu o poezie orbită sau cu tentă sexuală.” Se publică mult, pe merit şi pe bani şi totuşi ne lipseşte ceva, ne lipseşte marele roman, oare numai nouă?

În perioada interbelică aveam „marele roman”, pe „Ion” al lui Rebreanu, pentru viaţa din Ardeal, pentru imaginea Vechiului Regat, aveam romanele lui Camil şi Cezar Petrescu şi altele. Despre infiltrarea comunismului la noi, romanul „Zvetlana”, 1940, al lui Dessila, mai puţin pentru Moldova, al lui Ionel Teodoreanu etc. După 23 August, 1944, „când a năvălit cultura sovietică peste noi”,  silogismul unui profesor sas, de viţă veche, din Braşov, am devenit ceea ce nu eram şi nu doream să devenim, „realist socialist”. Marele Sadoveanu ne-a dat marele roman despre colectivizare „Mitrea Cocor”, care ne-a intoxicat tinereţea şcolară şi a construit un erou comunist îndoctrinat în prizonieratul sovietic şi venit în ţară cu divizia „Tudor Vladimirescu” ca să facă colectiv la Malul Surpat, în Bărăgan, unde înainte de colectivizarea comunistă toate satele erau foarte prăpădite. Bărăganul românesc, fost „coşul cu pâine al Europei”, scria ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung, încă până şi prin anii ,80, a aşteptat colectivizarea sovietică adusă de Mitrea Cocor, ca să nu mai aibă ciulini, ci lanuri de grâu etc. Romanul a apărut concomitent cu Plenara CC (Comitetul Central al Partidului Comunist Român) din 3-5 Martie 1949, care a hotărît colectivizarea agriculturii. Campania trebuia pregătită „temeinic” ideologic şi „marele” Sadoveanu, se vede că informat corect şi la timp, s’a pus pe treabă. Romanul a fost distins cu „Medalia de aur pentru pace” în 1950, autorul a primt titlul de ”Erou al Muncii Socialiste”,  iar în 1960, „Premiul internaţional Lenin pentru întărirea păcii între popoare”. Ca să auzim în 1999 că există spirite foarte „ patriotice” care vor să’l spele pe Sadoveanu de păcatele comuniste, cum că ar fi fost „nevoit” să le facă, ceea ce este de asemenea o diversiune demagogic-neocomunistă fără seamăn. În vreme ce cultura românească îşi lăsa anii de viaţă şi creaţie în „pensionul” comunist, un Blaga, Voiculescu, Radu Gyr, Papadima, Dimitrie Gusti, Nichifor Crainic şi lista continuă compactând o carte, tovarăşul Sadoveanu, scriitor de care regimul avea mare nevoie, se plimba nestingherit între Bucureşti şi Moscova, la ora la care nimeni nu se putea plimba nici măcar în „lagărul” socialist.

Iarăşi o să ni se arunce în spinare că ne legăm de marile personalităţi... La urma urmei, din moment ce tot suntem o „perso-nulitate” după epitetul mai vechi din presa maramureşeană, o putem face căci nu mai avem nimic de pierdut, doar că... Cine crede că facem o afirmaţie „răutăcioasă”, gratuită, să ia operele lui Sadoveanu şi să se convingă singur. Recomandăm doar un volum, al 17-lea, apărut în 1959 la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă cu notiţa: „Această ediţie apare sub supravegherea autorului” cu o prefaţă de Mihai Gafiţa în care acesta spune: „Mihail Sadoveanu (prin lucrările din volum, n.n.) se situează între deschizătorii de drum şi în acelaşi timp printre cei mai de seamă reprezentanţi ai realismului socialist în literatura română. Opera sa este caracterizată acum de spiritul partinic comunist.” Ediţia cuprinde - 150 de pagini de laudă la adresa Uniunii Sovietice, sub titlul „Caleidoscop” şi „Fantezii răsăritene”, scrise în 1944-1945 şi apărute în 1946 - romanul „Mitrea Cocor”, 1949, „Nada Florilor”, 1950 (colectivizarea în Deltă) şi „Clonţ de Fier”, 1951.

La „istorica” Conferinţă Naţională a Scriitorilor din România, Iulie, 1971, Titus Popovici a promis solemn partidului că va scrie „marele roman al colectivizării.” Păcat că nu l-a scris, am fi avut o imagine, fie ea chiar şi falsă, a vieţii fericite a ţăranului român colectivizat, unde volens-nolens tot ar fi străbătut ceva, ceva din veridicul acestei „fericite” vieţi.

Dar lasă că a venit „livoluţia” şi ne-a adus toate libertăţile, dar mai ales originalităţile negândite. Începem să citim drept literatură nişte texte de îngheaţă apele vara şi nu numai atât, dar autorii sunt catalogaţi drept mari talente, promovaţi şi traduşi şi propuşi pentru toate premiile de pe lume! Aflăm din medii că scriitorul român Mircea Cărtărescu a fost premiat de Haus der Kulturen der Welt, din Germania, cu „Premiul internaţional pentru literatură” 2012. Din revista „Orizont” Timişoara, Mai, 2012, aflăm că... Cărtărescu a scris o trilogie „O capodoperă numită Orbitor” care, după Vladimir Tismăneanu, este „cartea cea mare a literaturii româneşti a ultimelor decenii” (...) „un talent clocotitor“, lucru notat nu doar de un N. Manolescu, susţinătorul său neclintit.  Romanul ”Orbitor”, apărut la Humanitas, editura condusă de Gabriel Liiceanu, a fost tradus de către ICR (Institutul Cultural Româm) din banii contribuabililor, în nouă limbi: franceză, germană, maghiară, suedeză, ebraică, norvegiană, spaniolă, neerlandeză, engleză, de fapt, în franceză de trei ori (1999, 2002, 2009) inclusiv la Gallimard, 2002, căci şi acolo dacă se plăteşte cu bani grei, se publică orice! În suedeză de trei ori, în germană de două ori. Ce avem de citit în „Orbitor. Aripa dreaptă”,  romanul unui talent „clocotitor”, la pag. 241: „Îmi bag pu... în regina Angliei”, tot la pag. 241:  „Mă fu... în ea de Casa Albă”. La pag. 242: „CIA ce căcat e”,  la pag. 84: „Îi plăcea să-şi pună degetul pe fund şi să-l miroase apoi”, iar la pag. 58: „Uite cum e cu ţara: cică limbricul iese cu fi-su dintr-un cur plin de căcat, ca să-i arate cum e afară (...). Limbricu-ăla mic se gândeşte ce se gândeşte şi dup-aia zice: „Păi, tăticule, dac-aici e atât de frumos, de ce trebuie să trăim noi în gaura aia păroasă?, în duhoarea aia de căcat, în bezna aia groaznică?” Da’ taică-su-i zise răstit: „Fiule, să nu mai vorbeşti aşa! Aiai-i Patria!”....

Dar acestea nu sunt decât câteva „citate” de „literatură” a unui autor care vrea să reprezinte poporul român! Dacă Sadoveanu s’a spetit cu un roman de propagandă a partidului comunist, eliminând fondul, scriitura lui rămâne totuşi literatură, căci Sadoveanu n’a fost un scriitor de mâna a doua, dar ce este acest Cărtărescu? Nu cumva o ruşine naţională? Este această carte cea mai mare a literaturii româneşti a ultimelor decenii? Da, probabil că este din moment ce a fost propusă pentru Nobel, pentru care am plătit en gros, dar... ce să’i faci? „N’a fost să fie!” A fost o Herta Müller, „amărâta aia!” care se pare că a făcut „ceva” literatură!... Dar asta nu e destul, avem şi poeţi foarte literaţi, deasemenea clocotitor de talentaţi, unul din ei, Mihai Gălăţanu, care are o poezie pe care zeii literaturii române contemporane, Nicolae Manolescu Apolzan şi Alex Ştefănescu îi propun pentru manualele şcolare(!) Doar un citat, dintre cele mai „simple, mai nevinovate!...”:  „Câca-m-aş pe mine pe stradă, ce ţâţe ai fă, Patrie / O noapte cu tine, Patrie şi apoi să mor! / Între ţâţele tale, fă, Patrie, fă Fefeleago, vreau să ejaculez / Gâfâie şi tu un pic, fă, Patrie, ca să mă exciţi / Dă-ţi şi tu Tricolorul jos de pe tine / Să-ţi ginim bulanele goale / Ha’?” sau: „Îmi bag penisul meu lung şi negru în gura ta Românie!” Ne este jenă, dar trebuie să spunem. În original, este cuvântul întreg unde noi am pus puncte. Bunicile noastre, respectabile ţărance, una săracă, cealaltă bogată, dar ambele „de neam” formate la şcoala confesională întemeiată de Gheorghe Şincai, ne spuneau: „nu grăiţi îmbălăciuni, că nu’i slobod, îi păcat, să supără Dumnedzău şi atunci nu’i bine!”Se pare însă că pentru literaţii noştri de azi, „îmbălăciunile” bunicii reprezintă marea literatură! Ce să’i faci, am evoluat şi... trebuie să ţinem pasul cu postmodernismul, cu demolarea lui Christos, căci în fond ăsta este noul curent de mocirlă.

Unicul nostru istoric drept, curat, adevărat şi cinstit, la ora actuală, Neagu Djuvara, spune: „Nu suntem respectaţi în străinătate, nu din cauza că n’am jucat un rol important în istorie, ci fiindcă minţim!” Iată, că nu minţim numai în Istorie, ci şi în Cultură, în favoarea cui şi din îndemnul cui? Acesta este poporul român, al tradiţiei de omenie creştin-românească care a susţinut Neamul şi fiinţa prin milenii nemaipomenit de potrivnice?  Cine, care mafie plăteşte aceşti scriitori şi susţinători împotriva poporului care îi hrăneşte? La Conferinţa de Pace de la Paris, 10 Februarie 1947, Molotov, ministrul de externe sovietic, a declarat: „...neamul românesc de origine latină de la gurile Dunării este o eroare a Istoriei şi a sosit momentul geopolitic ca să fie îndreptată, iar acest neam de origine romană, o insulă latină într’o mare slavă, trebuie să dispară”.

În 2010, un părinte, un singur părinte din România a avut curajul să spună adevărul, nu numai dureros, ci şi extrem de tragic al învăţământului românesc postdecembrist. Cărţulia scriitorului Cărtărescu „Mendebil”, de 138 de pagini, a fost dată ca lectură obligatorie pentru elevii de cls. a X-a. Citind-o, mi-am pierdut echilibrul: Dumnezeule mare! Este posibil aşa ceva? Dar asemenea lectură de educaţie în cruzime şi barbarie n’a existat nici în comunismul cel atât de inuman şi sângeros, ca şi „jocurile” de-a chinui bestial animalele lipsite de apărare cu sânge rece a copiilor din gaşca Cărtărescu, cu el în frunte. Cu tot ateismul şi minciuna propagandei comuniste, asemenea lipsă de morală, de ţinută umană în educarea „tinerei generaţii„ n’a existat în comunism. Îmi pare rău, dar nu pot spune altfel. Azi toate indiciile, mai ales după 1989, duc la realitatea tragică că există undeva o mafie care are în ideologie distrugerea poporului român, pe orice cale şi pe toate căile. Dar cum orice fenomen din natură sau societate îşi are pagina şi contrapagina sa, oare în România actuală chiar nu există această contrapagină? Acţiunea şi reacţiunea? Unde sunt scriitorii adevăraţi, să’şi spună cuvântul căci doar nu vor fi fiind toţi de teapa tandemului citat sau a idioţeniei postmoderniste? Sunt toţi înregimentaţi? Unde sunt revistele? Sunt şi ele toate înregimentate? Unde sunt educatorii, fie şi numai câţiva, nu mai există creiere care să gândească, care să opună rezistenţă răului, care să fie în stare să formeze caractere drepte în România? Dar înaintea lor, unde este Ministerul Învăţământului? Toţi aceşti funcţionari împreună cu membrii guvernului susţin acest învăţământ „debil” „Mendebil” care tolerează siluirea conştiinţelor copiilor şi-a tinerilor predaţi de părinţi şcolii spre a’i forma oameni şi nu bestii. Dar dacă se propagă în şcoală bestialitatea lui Cărtărescu spre satisfacerea unor porniri sălbatice la copii prin lecturi „literare” obligatorii de-a chinui animalele bestial şi până la a chinui similar un coleg mai slab, un copil, sau un bătrân nu este nici măcar un pas, ci doar un sfert de pas sau poate şi mai puţin, atunci încotro se îndreaptă societatea românească, ROMÂNIA de azi? Unde sunt părinţii, care nu au un cuvânt? Unde este Biserica, a cărei menire este tocmai protejarea moralei în familie, şcoală şi societate? Unde este Patriarhul şi Cardinalul Bisericii românilor? Cunosc ei şi aprobă aceste texte şi versuri pentru manualele şcolare ale copiilor din şcolile româneşti? Cu toată jena, am înserat aceste versuri spre a fi citite de cei în cauză şi de toată lumea să se ştie ce „scriitori” care ne reprezintă avem, sau poate că nu ne interesează!?!

Care revistă se spurcă să publice asemenea murdării, sau poate că ar face-o, dar de teama să nu i se taie subvenţiile, apleacă capul şi cântă osanale! Această subcultură decadentă până la îngrozitor! O noncultură menită să ne şteargă de pe faţa Europei, căci un popor fără tradiţie şi fără documente, fără Istorie şi Oameni ai acestei Istorii „nu are dreptul la existenţă” spun duşmanii noştri şi nu sunt puţini. Oare, punând toate cele zise pe masă şi cântărindu-le, nu avem voie să ne întrebăm unde este literatura română contemporană? Unde este marele roman al ROMÂNIEI de azi? Există?

                                                                        TERESIA BOLCHIŞ TĂTARU