Ce vedeţi în titlu este un mesaj scris de un autor
necunoscut pe un container pentru recoltarea hârtiei în Via Primo Maggio, la
Fonte Nuova, o localitate de lângă Roma. Chiar în ziua în care a avut loc
oribilul atac de la “Charlie Hebdo”, unde au murit oameni.
De ce a simţit acel necunoscut nevoia să scrie un astfel de
mesaj exact când au fost ucişi nişte oameni în numele unei credinţe prost
înţeleasă şi şi mai prost aplicată? Răspunsul la această întrebare este unul
complex şi care îmi pare definitoriu pentru ceea ce am putea numi follow up-ul
masacrului de la publicaţia franceză în mintea unor oameni cu puţinătate de
suflet şi cu şi mai multă puţinătate de înţelegere a existenţei lor pe acest
pământ.
Este foarte greu să înţelegem de ce unii oameni decid că
este bine să îi ucidă pe alţii doar pentru că, în esenţă, diferă modul în care
fiecare categorie o vede pe cealaltă. Este foarte greu să înţelegem de ce
pentru unii viaţa unui om (inclusiv a lor) nu înseamnă mare lucru, fiind doar
un prilej de a nu uita că omul poate deveni cea mai bestială fiinţă care a
trăit vreodată pe această planetă. Este foarte greu să înţelegem că dreptul
celuilalt de a ne vedea într-un anumit fel este egal cu dreptul nostru de a
respecta dreptul său.
Mesajul pe care teroriştii ucigaşi l-au transmis celor cu
puţinătate de suflet şi cu şi mai multă puţinătate de înţelegere a existenţei
lor pe acest pământ este unul simplu, dar îngrozitor ca urmări: dacă nu îţi
place de cineva, este în regulă să ucizi. Şi sunt mulţi pe lumea asta care
aveau nevoie de un astfel de mesaj pentru a-şi justifica frustrările,
neputinţa, faptul că nu şi-au găsit un loc în lumea în care, de fapt, nu au
vrut ei să îşi găsească un loc. Gestul necunoscutului italian la adresa
românilor este, cred, o declaraţie că, cel puţin el, a înţeles mesajul
teroriştilor. Şi că vrea şi el să arate că a înţeles că aceasta este calea de
urmat.
Că sunt mulţi neterminaţi care gândesc aşa, este clar. Din
fericire, puţini o să şi facă ce gândesc şi ce, din când în când, sub anonimat,
scrijelesc pe ziduri. Pentru că cei mai mulţi sunt nişte laşi. Şi sunt singuri.
Problema cea mai mare este dacă societatea în care trăiesc le dă ocazia să se
organizeze. Atunci, împreună, pot deveni o forţă. Nu ca număr (teroriştii care
au ucis jurnaliştii francezi au fost doar trei), ci ca dezastru pe care pot să
îl creeze.
Nu cred că societatea (oricare) este pregătită să
gestioneze, cu atât mai puţin să prevină formarea unor grupuri de astfel de
neterminaţi, care îşi găsesc ei motive şi fundamente să se adune, căci pentru
ei dorinţa de a exista este doar să distrugă, să facă rău celorlalţi. Motivaţia
pentru care există este „ceilalţi”, nu „noi”.
Societatea occidentală se bazează în fabulos de mare măsură
pe înţelegerea cetăţenilor că respectarea legii înseamnă protecţia pe care
fiecare o primeşte pentru propria persoană. Pentru un occidental mediu a te
apuca să dai în cap cuiva doar pentru că nu îţi place mutra lui este ceva de
neconceput. Care nu are sens. Pentru că – altă caracteristică a
occidentalismului – nu câştigi nimic din asta, ba mai mult pierzi.
Aşa că, în momentul în care alţii nu dau doi bani pe acest
mod de gândire şi ies din paradigma acestei normalităţi occidentale, societatea
nu ştie cum să gestioneze aşa ceva. Şi încearcă, total greşit din punctul meu
de vedere, să încerce să rezolve aceste situaţii tot cu „arme” occidentale.
Este, dacă vreţi, echivalentul pusului unei comprese pentru o apendicită
cronică. Adică tu crezi că faci ceva să ajuţi, te amăgeşti chiar cu asta, dar
de fapt nu faci nimic şi pacientul îţi moare în braţe.
Greşeala cea mai mare a Occidentului în raport cu orice tip
de fundamentalism este că nu a încercat niciodată să îl înţeleagă, ci doar să
îl corecteze după chipul şi asemănarea sa. Totul bazat pe credinţa că noi,
occidentalii, membri ai unei civilizaţii de mega-succes, ştim mai bine. Spus
mai de la peluză, de zeci de ani Occidentul s-a plasat în postura unui turist
care ajunge într-o gospodărie rurală, care funcţionează aşa de sute de ani, se
uită vreme de vreo 15 minute în jur şi începe să spună „măh, sunteţi proşti,
păi cum trăiţi aşa ca vacile, serios?„. Nu e greu de înţeles că nu ai nici o
şansă să te înţelegi cu oamenii din acea gospodărie, care îşi simt ameninţat
modul de viaţă, care le-a convenit atâta amar de timp.
Aş vrea să vă pot spune „soluţia este aceasta„. Dar nu am
cum, nu mă simt în stare… Şi tocmai aici văd eu o adevărată tragedie: cred că
am trecut de acel punct critic în care ne mai puteam înţelege unii pe alţii şi
am ajuns în momentul în care modul meu de a trăi cu tine este o jignire pentru
modul tău de a trăi cu mine. Şi invers. Habar nu am cum o să putem ieşi din
asta. Habar nu am…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu