De cele mai multe ori, copiii geniilor literaturii române au trăit în
umbra şi măreţia părinţilor. Mulţi dintre ei nu au moştenit talentul, fiind
consideraţi de contemporanii lor urmaşi nedemni. Disperat, Eminescu cerea bani, ameninţa... Pe
lângă opere nemuritoare care au îmbogăţit literatura română, marii scriitori au
lăsat în urma lor şi copii. Despre aceştia se ştie însă foarte puţin, iar
existenţa lor în majoritatea cazurilor s-a desfăşurat în umbra personalităţii
iluştrilor părinţi.
1. Fiul lui Creangă,
”un cioflingar de târg mediocru”.
Celebrul povestitor
Ion Creangă a avut un singur fiu, Constantin. El este rodul căsătoriei lui
”Popa Smântână” cu Ileana, fiica preotului Gregoriu de la Biserica ”Patruzeci
de Sfinţi” din Iaşi. Constantin s-a născut în 1860, într-o familie unde buna
înţelegere lipsea cu desăvârşire, după cum arată şi criticul George Călinescu
în ”Viaţa lui Ion Creangă”. Boemul humuleştean era sever cu propriul fiu şi cu
soţia. A fost părăsit de Ileana şi l-a crescut singur pe Constantin de la
vârsta de 6 ani. De mic îl educase, după cum spune criticul, cu palma şi îi
impunea drumul în viaţă. De altfel, şi Constantin mărturiseşte acest lucru,
spunând că a fost obligat la doar 12 ani să trăiască într-un internat de la
Şcoala Militară. ”Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, de-ai casei şi de-alde
mine mai ales, pleosc una peste gură! Şi n-aveai cui te plânge, grevele nefiind
încă inventate pe-atunci”, se plângea Constantin de tatăl său. De altfel,
raţiunile financiare l-au determinat pe Ion Creangă să-şi trimită fiul la
Şcoala Militară din Iaşi, care era gratuită. Diaconul, în urma divorţului, a
fost răspopit şi mai apoi dat afară şi de la şcoală. Tânărului Creangă îi pria
însă viaţa militară. Criticul George Călinescu şi contemporanii lui Creangă îl
descriu pe Constantin ca pe un adolescent mediocru, care nu călca pe urmele
tatălui său. Era leneş, înfumurat şi fără cultură. ”Şcoala militară din Iaşi
(...) îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri şi nu-i dăduse nimic în
schimb, nici o cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care
vorbea Eminescu, un cioflingar de târg care se cam ruşina de tata şi avea
gusturi măreţe”, scria George Călinescu. Încrezut, dar incapabil să-şi găsească
o cale în viaţă, Constantin apela în permanenţă la tatăl său şi la influenţa pe
care acesta o avea în rândul junimiştilor bogaţi. A început să facă acest lucru
încă din perioda adolescenţei. Tatăl, Creangă, se umilea în faţa lui Titu
Maiorescu pentru a obţine favoruri pentru fiul său. ”Însă Creangă, ca orice
părinte, îşi iubea puiul şi-l credea bun la ceva. Cu o dragoste vrednică de
toată lauda, el aleargă la mărimile pe care le cunoştea ca să ceară o vorbă
bună pentru plodul său. (...) Creangă, ca diacon, sărutase mâna directorului
său de şcoală normală când fusese numit institutor, fu văzut sărutând iarăşi,
în faţa a o sută de comeseni ai unui banchet, mâna lui Titu Maiorescu. Şi
într-adevăr institutorul nu datora Junimii numai pâinea sa, dar o seamă de bune
îndrumări pentru slabul său fecior”, preciza Călinescu în ”Viaţa şi opera lui
Ion Creangă”. Creangă, folosindu-se de relaţiile pe care le avea, îşi trimite
fiul mai apoi la Şcoala Militară din Bucureşti şi, având după 1878 o situaţie
financiară ceva mai bună, îi trimite constant fiului bani. Îi roagă pe Slavici
şi Eminescu să-l vegheze pe Constantin, îndreptat mai mult către aventuri
amoroase, bodegi şi cheltuit bani decât către şcoală. Ajunge în jurul anului
1878 sublocotenent de marină şi este trimis la Trieste, în Italia. Părea că
fiul lui Creangă mergea pe drumul cel bun. În fapt, lui Constantin, spune
George Călinescu, îi plăceau luxul şi viaţa militată, visând la aventuri şi
căpătuială. Plimbându-se ba la Galaţi, ba la Bucureşti, Constantin îşi căuta
fără sorţi de izbândă un rost, fiind mereu îndrăgostit şi cerând bani tatălui
său. Se apucă chiar şi de scris, crezând că are talentul tatălui său. A eşuat
lamentabil. George Călinescu spune că fiului lui Creangă cerea bani şi
junimiştilor, fără să ştie tatăl său, şi, dacă era refuzat, îi jignea. În cele
din urmă, Constantin dorea să fie şi inventator şi urmează, tot pe banii
tatălui său şi ai junimiştilor, Şcoala Politehnică de la Viena. În 1884 pare că
se cuminţise şi dorea să se căsătorească. Cum visa la avere, găsise şi fata
potrivită. ”Gândul lui era mai mult să-nfigă dinţii în realitate şi destăinuia
acum că găsise o domnişoară de 16 ani, Olga, din Brăila, fiică a domnului
Neculai Petrea, mare en-grosist. Fata avea marea însuşire de a căpăta 25.000 de
galbeni şi de avea un tată cu o avere de peste un milion şi cu numai doi
copii”, scrie George Călinescu. „Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului
tutunul“. Cu Olga, Constantin face patru copii, dar doar pe micuţa Letiţia
bunicul Creangă reuşeşte să o vadă. Constantin a eşuat lamentabil şi în
căsnicie divorţând de două ori. După moartea tatălui său, în 1887, devenit
căpitan, Constantin duce o viaţă deşănţată, fără ţintă, şi îşi dechide birt,
vinde băutură la colţ de stradă şi ţigări.”Căpitanul îşi desfăşura în voie
firea sucită, burlescă, nesusţinută nici de inteligenţă, nici de cultură.
Reputaţia tatălui îi zăpăci existenţa şi-i dădu idei nătruşnice şi penibile.
(...) Încă ofiţer fiind se făcu fabricant de foiţă de ţigări, cu reclamă
stupidă, de felul acesta: «Hârtia de ţigară Ţaţa Lina», «Ori fumaţi hârtia
Creangă, ori daţi dracului tutunul», scria Călinescu. Constantin Creangă moare
în 1918.
2. Fiul lui Mihai
Eminescu, funcţionar la Botoşani.
Despre copilul
natural al poetului Mihai Eminescu se ştiu puţine. De altfel, până să-i fie
descoperit certificatul de naşteri, mărturiile contemporanilor poetului păreau simple fantasmagorii. Pe fiul lui Eminescu îl chema Mihai Lăzăreanu şi a fost făcut cu fata morarului din satul Cucorăni, o localitate la doar trei kilometri de Ipoteşti. ”Copilul a fost botezat Mihail şi el a venit pe lume în ziua de 19 iunie 1877, la Ipoteşti (conf. cert. naşt. nr 38/1877, primăria Cucorăni), având ca mamă pe Ileana, fiica de 25 de ani a morarului din Cucorăni, o blondă frumoasă, care se va căsători ulterior cu Ion Lăzăreanu, un pădurar de 32 de ani. Acesta o va accepta de soţie numai după ce căminarul Eminovici, bunicul noului născut, îi va asigura băieţelului o convenabilă întreţinere, printr-o înţelegere secretă între cele două părţi”, precizează scriitorul Cristian Petru Bălan în eseul ”Fiul natural al lui Mihai Eminescu”, publicat pe pagina „poezie.ro”. Copilul a fost conceput de Eminescu în timpul unei vacanţe, când s-ar fi îndrăgosit de fata morarului. Mihail Lăzăreanu, fiul marelui poet, a fost botezat de Henrieta, sora lui Mihai Eminescu, iar Gheorge Eminescu, pentru a nu se isca un scandal nedorit în sat, îi asigurase copilului tot ce îi era necesar traiului. Se precizează că iniţial copilul se numea Ilie, dar la insistenţele Henrietei şi, se presupune, şi ale lui Mihai Eminescu, copilul a primit şi numele de Mihail. Specialiştii spun că Eminecu nu şi-a lăsat de izbelişte copilul. Când avea bani îi trimitea şi s-a întâmplat să-l viziteze în repetate rânduri. Mihai Eminescu s-a interesat de el când era elev la Pomârla, vizitându-l. Iată câteva rânduri din depoziţia petentului: «Tatăl reclamantului stătea în căsuţa boierească Ichim; iar peste drum stătea boierul Eminovici. Bătrânul Lăzăreanu era paznicul acestei păduri. Între noi se amesteca adesea şi juca cu plăcere mingea. Reclamantul era de 5-6 ani pe vremea aceea, pe la 1883 sau 1884, şi duduca Henrieta, sora lui Eminescu venind să privească şi ea hârjoana noastră a tuturora, aducea de mânuţă pe fiul paznicului, reclamantul de azi, pe care îl dezmierda şi îl numea într-una Mihai, zicând că ea l-a botezat şi ea i-a dat numele Mihai, ca şi fratele ei», citează scriitorul Ion Ionescu Bucovu în ”Confluenţe Literare”, din actele de la Tribunalul Botoşani, prin care Ilie Lăzăreanu a primit oficial şi numele de Mihail dat de Henrieta.La maturitate, Mihai Lăzăreanu, fiul lui Eminescu, spun contemporanii săi, semăna atât la fizic, cât şi la caracter cu tatăl său. „Cunoscuţii lui spun că Mihail Lăzăreanu semăna destul de bine la ochi, la frunte şi la buze cu poetul, despre care le amintea tuturor cu mândrie că îi este tată, dar mai cu seamă îi semăna acestuia la fire, fiindcă ducea o existenţă meditativă, retrasă, fără prieteni, rămânând toată viaţa burlac”, precizează Cristian Petru Bălan. Fiul lui Eminescu a fost un simplu funcţionar fiscal şi a murit la Botoşani la vârsta de 67 de ani. Totodată, în rândul junimiştilor s-a zvonit că Eminescu ar mai fi avut un copil cu Veronica Micle, născut mort însă.
3. Mateiu Caragiale,
fiul frustat care-şi ura tatăl.
Primul fiu al marelui dramaturg Ion Luca Caragiale a fost
Mateiu, născut dintr-o aventură cu Maria Constantinescu, funcţionară la Regia
Monopolurilor Statului. ”Nenea Iancu” şi-a recunoscut însă fiul, dându-i şi
numele său. Mai mult decât atât, îi trimitea bani şi se interesa de educaţia
sa. Mateiu se naşte la 25 martie 1885 la Bucureşti. În 1889, după ce Ion Luca
Caragiale se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly, Mateiu este adus în noua
familie, pentru ca tatăl să aibă grijă mai bine de educaţia fiului său. Grija
nobilă a tatălui pentru copilul din flori nu-l va impresiona însă pe Mateiu.
Fiul are o aversiunea faţă de tată, simţindu-se bastard şi mai puţin iubit
decât ceilalţi copii din familie, trei fete şi un băiat. În adolescenţă, spunea
contemporanii dramaturgului, Mateiu nu-şi suferea tatăl, se depărtează şi
doreşte să fie opusul părintelui său cu origine umilă, născut la Haimanale.
Visează la o închipuită nobleţe, după cum arăta şi Cezar Petrescu în revista
”Gândirea” făcându-l să arate ridicol şi frustrat de statutul său de bastard şi
om cu origine umilă. Această obsesie pentru nobleţe ar fi apărut şi în contact
cu profesorul său de istorie şi heraldică, dar şi director al colegiului
Sfântul Gheorghe, Anghel Demetriescu. Contemporanilor părea ridicol cu aceste
preocupări obsesive şi aere de nobleţe.”Sosea Mateiu, ascunzându-şi timiditatea
sub armura trufiei distante, ceremonios, politicos ,care aci nu făcea nici o
impresie. Vreau să spun: nici o impresie bună! Aci, nu mai era un personagiu.
Era o ţintă. Cât timp îşi sorbea cafeaua ori vermutul, pe bani drămăluiţi
de-acasă într-o sărăcie discretă, savant mascată, confraţii şi prietenii îl mai
cruţau, îl mai iertau. (...) Se răzbunau după plecarea lui Mateiu, cu mai
vârtoase hazuri, mai deşănţate anecdote, amintiri şi născociri, menite să-l
situeze definitiv în categoria epigonilor rataţi, ridicoli, emfatici în
nulitatea lor, incapabili să poarte cu demnitate pe umeri povara unui nume
glorios”, scria Cezar Petrescu, despre modul cum era perceput Mateiu Caragiale
de mulţi dintre contemporanii său.Renunţă chiar şi la studiile de drept din
ţară şi din străinătate, dedicându-se heraldicii şi poeziei. Ajunge totuşi
să-şi împlinească visul, în 1923, devenind boier, după căsătoria cu Marica
Sion, o femeie de viţă nobilă, dar cu 25 de ani mai în vârstă. La noul său
conac, obsesia pentru nobleţe se accentuează, făcându-şi un blazon pe care scria „cave, age, tace” adică
”fereşte-te, acţionează şi taci”. Deşi părea doar un urmaş ridicol al
genialului dramaturg, Mateiu Caragiale se distinge ca un bun scriitor şi lasă
posterităţii romanul ”Craii de Curtea Veche”, scris în 1910. Moare la 1939.
de Cosmin Zamfirache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu