„Eminescu
răsucindu-se în mormânt”
A
fost odată ca-n povești, a fost-de-ar mai fi iară- / Din neamuri tracice,
regești, o prea frumoasă ȚARĂ. Și era una
pe pământ / Și mândrâ-n toate cele / Cum e icoana unui sfânt / Și Luna între
stele. Mă doare-n suflet când privesc / La tot ce se întâmplă / Și în
mormânt mă răsucesc / Când cuie-mi intră-n tâmplă. Eu nu mai simt miros de tei / În viața mea postumă, / NU văd nici
vașnici pui de lei, / Doar mucegai și humă. Luceferi nu mai strălucesc /
Când ȚARA E O RANĂ, / Copiii mamele-și bocesc / că n-au în blide hrană. Cântat-am graiul românesc, / Această dulce
limbă. Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc / Prin alte țări o schimbă. Degeaba
le-am lăsat cu dor / O „Doină” să tresară! Trecutul nu e viitor / Și viața li-i
amară. Nici harta nu-i ca-n alte dăți /
Din Nistru până-n Tisa; Moldova-i astăzi jumătăți. Cât rău făcutu-ni-s-a. Degeaba
scris-am eu scrisori / Din vremuri de urgie / Și m-am rugat de-atâtea ori / Mai
bine să vă fie. Avut-am piatră la hotar /
Și-n țara noastră singuri / Cules-am holde din brăzdar. Acum n-aveți nici
linguri...
O, biet popor român sărac / Cu-o ȚARĂ prea
bogată! Tu vino-i răului de hac / Să nu ți-o vândă toată! Și dă-i afară pe străini / Cu toți îmburgheziții, / Să nu-ți mai
fie-n alte mâini / Guverne și poliții! Cu trupe de comedianți / Numindu-se
partide / Suntem românii emigranți / Din rai în țări aride. Pierdu-ți banii țării-n vânt / Și-i goală visteria. Mai dați și ape
și pământ / Și vindeți ROMÂNIA. Mihai Viteazul v-a lăsat / O țară mai
rotundă. Voi azi ați scos-o la mezat, / STRĂINII VĂ INUNDĂ. Aveți întinsul Bărăgan / Și nu aveți o pâine, / Aveți și turme și
ciobani / Dar duceți vieți de câine. Aveți bogații munți Carpați / Și
dulcea Mioriță, / Păduri de brazi ce vă sunt frați, / Și flori în poieniță. Aveți o Deltă ca-n povești - Vedeți să nu
v-o fure - Atâtea ape, atâția pești / Și nu mâncați nici mure... Nici vii
pe deal nu mai zărești, / Livezile se-uscară / Când mărul Țării Românești /
Se-aduce de afară. Nu vine Mircea cel
Bătrân, / Nici Ștefan, de la Putna / Să vi-l alunge pe păgân / Când voi
lăsat-ați lupta! Albastru cerului senin / Se-ntunecă mai tare / De-atâția
nouri de venin, / De-atâta delăsare. Nu
voi, a vă-nvăța de rău / Ci-ncerc a vă-nțelege: De ani și ani cădeți în hău, /
Nimic NU vă mai merge.
Rușine să vă fie-n veac / Că v-ați trădat
străbunii / De parcă n-ați fi pui de dac / Ci rude-ați fi cu hunii. Lăsați pe-ai voștri guvernanți / Să vă
înece-n smoală, / Să fiți doar simpli figuranți / Pe scena lor de boală? Un
singur lucru eu voi a ști / În lumea care trece: Urmașul meu român va fi / Și
muritor și rece. Eu NU mai am ce să mai
sper. Vă văd de-atâta vreme / Târându-vă în trai mizer / De griji și de
probleme. Și nici NU pot a mai privi / A voastră neputință. Mă-ntorc la starea mea dintâi. Mă-ntorc în
neființă. LUCEAFĂRUL VORBI PROFET / SPRE NEAMUL LUI, SPRE ȚARĂ. ȘI,
LĂCRIMÂND, SE STINSE-NCET. MURI A DOUA OARĂ...
„1001 CUGETĂRI” vol. XI
Secțiunea: „ROMÂNI, TREZIȚI-VĂ! VIN, ALEGERILE!”
Preot
Ortodox Român Ilie Bucur Sărmășanul
Prof.
Olimpia Mureșan-Ulmeni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu