Nunta cuvintelor

Când mama a venit de noră, a adus ca zestre, pe lângă cergi şi ţoluri, mai multe cuvinte, care nu erau cunoscute în Deseşti. În pruncie şi tinereţe, când mă pregăteam pentru viaţa satului, mama îmi povestea despre uimirea în faţa unor cuvinte necunoscute. Atunci scotea, din lada de zestre, acele cuvinte lustruite în satul ei şi înzestra obiectele cu ele. Se petrecea o naştere orgolioasă, la care mama punea nume obiectului. Cei din preajmă participau la botez. După ce a venit în familia tatălui meu, a fost trimisă să aducă tolteul. S-a uitat tânăra noră în stânga şi în dreapta, dar nu i se lega nimic de mână. Pe peretele grajdului era o coşarcă de nuiele. De atunci, pentru mama cuvântul aflat în ocol a devenit arhivă. Îmi amintesc de întâlnirea cu pruncii din alte sate. Practicam un joc al descoperirii cuvintelor din satele noastre. Vorbirea de pe Uliţa Bisericii avea cuvinte pe care nu le cunoşteau cei din Budeşti. Întrebam: cum se spune la triunghi? Unul spunea: tricolţ. Sau ce înseamnă a agodi? A aştepta, era sinonimul. Se vede că ne raportam la limba literară. Acel spectacol al cuvintelor mie mi-a fost de folos pentru că, aşa, am învins timiditatea în faţa lor. Că, Doamne, cuvintele sunt suverane. Nici reginele nu le întrec. Cred că această pasiune pentru înţelesul vorbirii m-a împins spre ispita limbajului liric. Mai ştiam din horile feciorilor că dorul, supărarea şi urâtul, gândeşti că le-adună vântul. Am aflat mai târziu de la cei înţelepţi că aceste cuvinte nu se pot traduce cu profunzime în alte limbi. Poate acest mister al înţelesurilor m-a făcut ca, în 1979, să invit la Deseşti miri şi mirese ale literelor româneşti. Apoi mai de departe. Poarta imaginară a satului a fost deschisă de elegiile lui Nichita Stănescu, cel care a nuntit cuvintele ca nimeni altul. A simţit în vorbirea omului din Deseşti o arhitectură a rostirii, comparabilă cu izvorul artei lui Brâncuşi. Spusa lui Nichita ne-a rămas onoare pentru sat. Apoi în fruntea mesei s-a aşezat Marin Sorescu, care a venit să colinde stelele, atât de limpezi peste Deseşti şi s-a vindecat de toamnă cu descântecul lor.

Academicianul Eugen Simion m-a rugat să nu uit, iar deseştenii să fie mândri, că le-au trecut pragul doi mari poeţi români, care au fost în preajma Premiului Nobel. Spunea marele lor prieten: ”În 1992, Sorescu ajunsese în faza finală a selecţiei pentru Premiul Nobel. Fusese reţinut de juriu pentru lista mică, exact cum se întâmplase cu câţiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generaţie şi comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit şi pe unul, şi pe altul. Aşa a fost să fie!”

Cum port în mine sincera mândrie a locului în care m-am născut, sigur cei doi nuntaşi geniali au lăsat pe Uliţa Bisericii un curcubeu care bea apă din râul Mara. Apoi, în fiecare an, urcau pe trupul ţării, în Maramureş, cu destinaţia Deseşti, scriitorii având la ei cuvintele de nuntă. Ceremonia avea partea ei secretă, nupţială, care dura un an când veneau alţi pelerini însemnaţi să se odihnească în poezie la Deseşti.

Dicţionarul scriitorilor din satul de pe Mara are multe pagini. Ca un făcut, celebra carte nescrisă a satului începe cu o literă de la sfârşitul alfabetului: Ulici. Laurenţiu Ulici, cel care a aşezat pe cerul satului steaua călăuzitoare de toamnă. Cea care l-a vindecat şi pe Sorescu cu descântecul ei. În acest an, la sfârşit de septembrie, am ajuns cu numărătoarea ediţiilor la numărul patruzeci. De patruzeci de ori s-a rotit spiritul liric venit în ospeţie la Deseşti.

Între timp, au venit şi scriitori din alte ţări. Cel care a lăcrimat de câteva ori pentru fratele lui, Nichita, a fost haiducul liric din Valea Timocului, cel fără odihnă, Adam Puslojic. Satul a devenit un simbol al poeziei. De la Bucureşti la Cluj, de la Budapesta la Chişinău, de la Cernăuţi la Tel Aviv.

La New York, criticul M. N. Rusu m-a întrebat de Sala Nichita Stănescu de la Deseşti. Doamne, câte prietenii s-au legat la poalele muntelui Gutâi! Mulţi scriitori, de marcă acum, au primit botezul critic şi valoric la Deseşti. Cu un grup de prieteni – Vasile, Andrei, Ion, Echim, Mihai – am fost chemători de toamnă la nunta cuvintelor. Nu mi-am dorit o şcoală de poezie, ci o universitate a prieteniei, în amfiteatrul căreia iarba să asculte freamătul verbelor. Cum Nichita a fost şi mire şi apoi naş, manifestarea de la Deseşti îi poartă numele.

Această revistă devine şi un depozit al faptelor lirice de la noi. Rămânem recunoscători preotului Ioan Ardelean, care împodobeşte satul cu harul său. În culorile sufletului. Patruzeci de ediţii. E mult? E puţin? Atâta ştiu că la nunta cuvintelor de pe Mara vin în fiecare an jupâni şi jupânese. La anul, va fi nuntă cu steag şi călăreţi şi ceteraşi de pe sate. Se vor împlini patruzeci de ani de poezie la Deseşti.

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului