Te-am răsucit pe fusul toamnei mele
Mi te-am zidit din lacrimile lunii,
Într-un vitraliu cu visări celeste,
S-au strecurat în visul meu și spinii
Mi te-am compus din frunze nenuntite,
Ce risipesc în jurul lor rumoare,
Prin care-aleargă doruri netrăite,
Cu fețele-nverzite de-așteptare.
Eu te-am descris cu ochii treji ai minții,
Filigranând șuvoaiele de zbateri,
Din urma ta culeg răbdarea sfinții
Și năzuința fără de abateri.
Mi te-am țesut pe firele speranței,
Te-am răsucit pe fusul toamnei mele,
Te-am așezat pe brațele credinței,
Să-mi împletești în visuri albe stele.
Ți-am adunat fiori ce dau năvală
Prin labirintul amorțit de vreme,
În care se-așternu tăcerea pală
Și-n care e prea târziu-i prea devreme.
Te-am reclădit din cioburi prea rănite
De neputința visurilor oarbe,
În bălțile-așteptării amorțite
Mustește seva vieții, ce ne-absoarbe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu