Vreau să știți că v-am iubit nespus
Atât cât am fost în stare a iubi,
E moștenirea ce, prin testament nescris,
Sufletul îmi este martor tacit
La toate trăirile la care parte-am fost,
De la bucurii sublime la tristeți trecătoare,
Până la sprijinul dat și primit cu un rost.
De la gesturi ce vorbeau de la sine,
Până la construcția fină de-a se ști –
Că, împreună și fiecare pentru celălalt,
A fost umăr pe care se putea bizui.
Poate n-am făcut ce trebuie totdeauna,
Și poate am fost cu unii nedrept,
Iertați-mi (și mie) vinovăția rațiunii,
Tributară bătăilor subiective din piept.
Aș fi putut să fac probabil mai multe,
Și am făcut poate mai puțin, uneori,
Eu vă mulțumesc pentru înțelegerea
Capului meu, din când în când în nori:
Că visul le-a fost pernă mai mereu
Gândurilor care mă călătoreau.
N-au plecat din mine însă niciodată
Cei pe care-i iubeam și mă iubeau.
Din nou vă spun că v-am iubit nespus,
Din toate viscerele capabile de a iubi,
Luați-mi iubirea ca pe un bun de preț
Pe care amintirea mea se poate clădi.
"Fugit irreparabile tempus" mă determină
La mențiuni rezumate la modul concret:
Că am fost soțul minunatei Carmen,
Că-s tatăl minunatului fiu, Darie
Și, pe cruce, mențiunea că am fost poet.
Răzvan Ducan
6 noiembrie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu