Orice om onest și cu scaun la cap își dă seama că a treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a)Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b)Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți...”; (c)Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!...”; (d)Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.
Adică,
nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți,
proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit
să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor
valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să
nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar
pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale
ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase,
țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de,
părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de
firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină
luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de
bogați...
Ce-i de
făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru
elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se
reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți,
cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex
feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o
comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în
vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată
nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual
hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii
disciplinați.
Indiscutabil
că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte
meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și
interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ
preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula
dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea,
simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare
zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor
și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie,
socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe
cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.
Totodată,
în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de
disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare,
exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea
tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul
postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin
calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți
funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea
ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la
manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba
chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor
tehnice cu zero promovați la bacalaureat.
Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului
românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din
sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia - țara contrastelor și a progresului
(15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi
proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile
sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al
japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea
imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să
n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea
specialistului francez Augustin Berque...
Tot aşa,
Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi
membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a
epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30%
(peste 50% dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce –
concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă»
şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea
viitorului ţării după 1868».
Învăţământul
japonez actual cuprinde trei trepte:
a)Învăţământul obligatoriu include şcoala
elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima
treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această
treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;
b)High school este al doilea ciclu al
învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa
90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această
treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire,
cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie,
elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii
occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon
îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică
şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele
domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii
internaţionale de cunoştinţe;
c)Cea
de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul
superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de
reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior
din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii
universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ
superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi
publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul
reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu
caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru
Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în
parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile
specifice pentru specialitatea aleasă».
Cât se poate de
elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de
universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci
grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare
nici pomeneală de examene de admitere...
Şi încă ceva.
Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează
un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte
importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul
aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să
văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm.
Asta îl va ajuta toată viaţa».
Nota1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni
esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în
deceniile de scremut reforme postdecembriste:
a)Preocuparea
constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci
mai ales însetate de dorinţa de a şti;
b)Dacă scopul
imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale)
al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta
nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe
studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea
ce ştiu...
Revenind, să
precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra
parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu
satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21(Editura AGER-Economistul, București, 1992),
atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile
economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl
vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
10-11
aprilie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu