DUMINICA A 5-A DIN POSTUL MARE (A SFINTEI CUVIOASE MARIA EGIPTEANCA) LUCA 7, 36-50
În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus
să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Şi iată era
în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a
adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a
început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase,
a zis în sine: Acesta, de-ar fi proroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care
se atinge de El, că este păcătoasă. Şi răspunzând, Iisus a zis către el:
Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi
datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.
Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei
îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a
iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către
femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe
picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters
cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi
sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns
picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a
iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt
păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine
este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a
mântuit; mergi în pace.
La acest popas duhovnicesc al Postului Mare,
perioadă pe care o privim drept „maica curăţiei, care învinovăţeşte păcatul şi
vestește pocăinţa, purtarea îngerilor şi mântuirea oamenilor”, Dumnezeu ne
cheamă să alungăm întunericul păcatului și al slavei deșarte prin pocăință. Și
nu doar ne cheamă, ci ne oferă, prin Sfintele Taine, arvuna vieții celei veșnice,
pentru că, străduindu-ne să ne sfințim viața, harul lui Dumnezeu alungă
întunericul necunoştinţei și transformă inima noastră în vistierie a
virtuților. Biserica așază înaintea ochilor noștri sufletești modele de
pocăință, de smerenie și de răstignire a păcatului în fața iubirii milostive a
lui Dumnezeu pentru a putea purta lupta cu propria voință slăbită de patimi și,
lepădând vechea gândire, să dobândim sfințenia, spălând întinăciunea păcatelor
cu lacrimi de pocăință.
Păcatul poate deveni o ruină a vieții spirituale,
pentru că atrage întunecarea conştiinţei și omul nu poate cunoaște pe Dumnezeu
în starea de păcat, nu se poate împărtăși de sfințenie. Sufletul se rătăcește
în haosul propriilor stări, se îneacă în fluviul propriilor pasiuni, săvârșește
răul în mod automat și își pierde capacitatea de a distinge păcatul de virtute:
„Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău, care numesc lumina întuneric și
întunericul lumină, care socotesc amarul dulce și dulcele amar” (Isaia V, 20).
Așadar, păcatele așază un zid între noi și Dumnezeu,
însă este un zid pe care-l putem surpa prin căința față de păcatele săvârșite,
prin căutarea voii lui Dumnezeu: „Arată-mi calea pe care voi merge! Învaţă-mă
să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu! Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască
la pământul dreptăţii!” (Psalmi CXLII, 8-10). Conştientizarea stării de păcat
este ca un cutremur lăuntric și, de aceea, ne rugăm: „Uşile pocăinţei
deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!”.
Nu este un fapt de neîmplinit, însă nici unul care
poate fi trecut ușor cu vederea, pentru că sunt păcate care se îndepărtează din
inima omului după o îndelungată pocăință, însă, deopotrivă, și bucuria
dobândirii virtuților este pe măsura ostenelilor.
Cu totul folositor sufletului nostru este să descoperim
mrejele păcatului în momentul zămislirii și nu când se înrădăcinează prin
patimă în inima noastră.
Sfântul Nicodim Aghioritul este cel care a descris
treptele păcatului arătând lămurit care este lucrarea lui și cum acesta îl
lipsește pe om de comuniunea cu Dumnezeu. Săvârșirea unei fapte bune cu scop
rău sau săvârșirea incompletă a binelui reprezintă primele forme de apariție
ale păcatului. Apoi, odată cu ispita sau momeala, care poate veni de la trup,
de la lume sau de la diavol, la nivelul gândurilor, omul începe să se
îndulcească cu ideea de a păcătui, imaginându-și modul în care acesta se va
petrece. După învoirea minții cu păcatul, apare hotărârea și prin libera lui
voință, încât ajunge să săvârșească păcatul cu fapta. Odată săvârșit, păcatul naște
obișnuința rea, iar cu timpul, obișnuința se transformă în patimă, care este
o boală a sufletului, așa cum citim și în Sfânta Scriptură: „Ci fiecare este
ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind,
naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 14-15). De
aceea, trebuie să ne ridicăm din moartea sufletească pentru că suntem chemați
să moștenim viața veșnică.
Pentru a ne ridica este necesar să conştientizăm
această stare pierzătoare de suflet și, încordându-ne puterile sufletești, să
găsim tăria sufletească de a ne smulge din robia păcatelor. Pentru a depăși
orice patimă, este nevoie să ne încredințăm nădejdea în iubirea milostivă a lui
Dumnezeu și „să ne venim în fire”, ca, prin pocăinţă, prin schimbarea reală a
minţii şi a voinţei noastre, să ne așezăm la Ospățul Euharistic, spre a ne
împărtăși cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului Hristos.
Sfânta Împărtășanie este chipul dumnezeiesc al
ajutorului pe care îl dobândim în lupta împotriva păcatului. Cel care se
împărtășește „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” dobândește
harul de a se împotrivi păcatului, adică puterea de a refuza dulceața lui
trecătoare, alungând orice închipuire pătimașă ce se ivește în minte și
îndeamnă sufletul spre neascultare de poruncile lui Dumnezeu.
Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu a spus că Trupul și
Sângele Său se oferă spre iertarea păcatelor, nu ca recompensă pentru cei care
nu au păcate. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim nepăsători și să ne
apropiem de Sfânta Euharistie oricum, ci trebuie să ne spovedim, să împlinim
canonul dat de duhovnic, să postim cu inimă bună, să ne rugăm cu umilință și să
arătăm că ne pare rău pentru greșelile săvârșite. „Deci, îndeamnă Sfântul
Chiril al Alexandriei, gândeşte-te să duci o viaţă binecredincioasă şi, aşa
crezând, te vei împărtăşi de binecuvântarea care alungă nu numai moartea, ci şi
bolile din noi”1.
Ne încredințăm de faptul că ajutorul lui Dumnezeu
întotdeauna este aproape și așteaptă gândurile curate și smerite ale tuturor,
rourând peste toate milostivirea Sa și așezând noian de nădejde în dobândirea
vieții veșnice pentru cei care își doresc să se ridice din starea de păcat și
să se împărtășească de harul dumnezeiesc.
Atunci când omul așază în inima sa lacrimile
pocăinței și, plecându-și genunchii, cere să-i fie iertate păcatele pe care
le-a săvârșit, Dumnezeu, dintr-o dragoste nemărginită, împărtășește prin Harul
Său puterea de a se sfinţi şi de a se învrednici a deveni împreună-moştenitor
al Împărăţiei Sale.
Suntem încredințați că Dumnezeu nu dorește „moartea
păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”
(Iezechiel XXXIII, 11) și cunoaștem aceasta din viața Sfintei Cuvioase Maria
Egipteanca, adevărat chip al pocăinței, căreia i-a închinat a cincea duminică
din post, ca prin pocăința sa statornică să se facă fiecăruia dintre noi pildă
de urmat.
Sfânta Cuvioasă Maria s-a născut în Egipt, iar la
vârsta de 12 ani a plecat la Alexandria, unde timp de 17 ani s-a afundat în
patima desfrânării. O călătorie a acestei tinere la Ierusalim avea să determine
schimbarea vieții sale prin renunțarea la viața păcătoasă în care a trăit până
atunci și asumarea unei vieți pustnicești în care s-a arătat a fi model al
pocăinței. Schimbarea vieții sale s-a produs în biserica unde Sfânta Cruce era
așezată spre închinare și unde, dorind Maria să intre în biserică, nu reuşea,
pentru că o putere nevăzută o ținea deoparte. Și a mărturisit Sfânta Maria după
anii petrecuți în pocăință că „abia oarecând mi-am revenit în simţire şi am
înţeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viaţă al
Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina Domnului cea
strălucită, care luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina faptelor
mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui
şi a mă bate în piept, scoţând suspinuri din adâncul inimii mele”. Rugându-se
la icoana Maicii Domnului și făgăduind că-și va îndrepta viața, a reuşit să
intre în biserică şi să se închine la Sfânta Cruce. După ce a mulţumit apoi
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru ascultarea rugăciunii, a mers în
pustia Iordanului și acolo a trăit 47 de ani, ducând o viață ascetică,
rugându-se neîncetat și luptându-se cu „poftele cele nebuneşti”, prin postire
și nevoință.
Întâlnirea după această îndelungă perioadă cu
părintele Zosima a constituit prilejul prin care faptele sale de pocăință cele
bineplăcute înaintea lui Dumnezeu au fost așezate în sinaxarele Bisericii, iar
acest părinte duhovnicesc a descoperit și faptul că, în anumite momente, sfânta
se ridica cu trupul de la pământ „ca la un cot, stând în văzduh şi rugându-se”.
Modul în care Sfânta Maria s-a pocăit de păcatele săvârșite în tinerețea sa,
convorbirea acesteia cu Sfântul Zosima și sfârșitul vieții sale pământești
arată cât de minunate sunt roadele pocăinței, ceea ce ne oferă cu adevărat
întâietate înaintea lui Dumnezeu.
Ne încredințăm, așadar, că un om păcătos, prin
pocăință, își spală întinăciunea păcatelor și poate ajunge un om sfânt.
Așadar, pocăința, ca îndepărtare de păcat și
apropiere de Dumnezeu, oferă nevoitorului puterea de a înţelege taina credinţei
şi de a o păstra în cuget curat, până la împroprierea voii lui Dumnezeu în
viaţa de zi cu zi.
Să privim în lăcașurile de taină ale inimilor
noastre și să răstignim noianul păcatelor, încredințați fiind că prin căința
sinceră asupra săvârșirii lor și mărturisirea în cadrul Sfintei Taine a
Spovedaniei parcurgem, de fapt, urcușul către Înviere!
Având înaintea ochilor pilda de trăire a Sfintei
Cuvioase Maria Egipteanca, să rugăm pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să ne
dăruiască tăria de a ne depărta de păcat, răbdare și stăruință în lupta
împotriva patimilor, ca astfel să ne ridicăm mintea spre cele de sus prin
rugăciune curată și să ne învrednicească de vederea celor netrecătoare.
Autor:
† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului – 21 Aprilie 2024
Notă:
1.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, în PSB, vol.
41, trad. introd. și note. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București,
2000, p. 194.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu