Un zid bătrân cu inma în mână,
s-a cățărat pe-o iederă bătrână.
Plângea când noaptea ieșea-n stradă
și se-așeza ușor pe-o balustradă.
L-au mușcat adânc străbune săbii,
ba, a fost lovit de pe corăbii.
L-au pleznit trădătorii cu lanțul,
era în vremea când trăia Bizanțul.
Se vaită din rărunchi bătrânul zid.
Este mai rău ca-n vremea... Baiazid.
Iedera demult îl duce-n spate,
da-l mușcă lutul rău, pe săturate.
În după-amiezi se reazemă de umbră
și-n poarta neagră cu țâțâna sumbră.
Nu-i trebuie tutun și nici chibrite,
când zilele ce vin sunt zăbrelite.
Îl plânge iedera și îl strânge de gât,
mai are-un pic și se transformă-n lut.
Mai stă o țâră drept, ceilalți au căzut,
în fântâna cu dorul fără de-nceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu