Naşterea, viaţa şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, cu explicații pe înțelesul tuturor

 

                         Conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița

 

„Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”. (Petre Ţuţea)

 

Rezumat. Creștinismul este totalitatea formelor de credință în persoana și în scrierile care conțin cuvintele și învățăturile lui Iisus Hristos, fiind, în lume, religia cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu peste 2,4 miliarde de adepți. Nașterea, viața, moartea și învierea Mântuitorului Iisus Hristos (1) sunt considerate cele mai important eveniment din istoria creștinismului, (2) au rămas și vor rămâne, pentru veșnicie, pline de mister și (3) au produs schimbări majore în viața unei mari părți din omenire. În lumea creștină nu există persoană care, indiferent de credința sa, să nu-și pună probleme și cu privire de evenimentele pline de mister ale nașterii, vieții, morții și învierii Mântuitorului Iisus Hristos, de la care a luat naștere creștinismul. Cunoașterea fenomenului religios este o problemă foarte importantă pentru toți oamenii raționali, care vor să-l înţeleagă 1) fie ca un act de cultură general, 2) fie ca o călăuză, ca un îndrumar în viaţă, 3) fie că simt nevoia de apropiere faţă de Dumnezeu, 4) fie ca urmare a unor schimbări majore în viața lor, care i-au condus la noi trăiri sufletești. Multe persoane doresc să aibă acces la un material care să prezinte, pe înțelesul omului obișnuit, cât mai complet și corect, contextul social, politic și istoric în care au avut loc aceste cele mai important eveniment din istoria creștinismului. Prin studiul de față se urmărește să se răspundă acestor necesități.

 

Cuprins:

1. Evenimente istorice premergătoare naşterii, vieţii şi răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos

2. Conducătorii din perioada naşterii, vieţii şi răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos

3. „Reglementările fiscale” şi „naşterea, viaţa şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos”

4. Rolul şi atribuţiile pe care le aveau, în familie şi în societate, bărbaţii şi femeile, în perioada vieţii Mântuitorului

5. Recensământul dispus de împăratului Iuliu Octavian (Augustus), scopul şi influenţa (predestinată) a acestuia asupra condiţiilor şi a locului de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos

5.1. Scopul recensământului

5.2. Influenţa, predestinată, a recensământului asupra condiţiilor şi a locului de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos

5.3. Legea cu privire la fiicele moştenitoare

5.4. Irod cel Mare

5.5. Masacrul pruncilor din Betleem

5.6. Pontius Pilatus

Anexa nr. 1. Explicații cu privire la Naşterea lui Isus Hristos, redată în Biblie, Noul Testament, Cartea Luca 2:1-7

Anexa nr. 2. Explicații cu privire la „Birul Cezarului”  relatat în Biblie, în Noul Testament, în 1) în „Matei 22:15-22, 2) în „Marcu 12:13-17 şi 3) în Luca 20:20-26

Anexa nr. 3. Explicații la versetele din Biblie, Vechiul Testament, cartea „Numeri”, 27:1-11 cu privire la „Legea asupra moştenirilor”

Anexa nr. 4. Explicații cu privire la „Masacrul pruncilor”, redat în Matei 2:1-16

 

 

1. Evenimente istorice premergătoare naşterii,

vieţii şi răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos

 

„Biblia este o carte a credinţei, o carte a învăţăturii, o carte a moralei, o carte a religiei, o carte prin care Dumnezeu ni se face cunoscut: dar de asemenea o carte care îi arată omului responsabilitatea sa şi relaţia pe care trebuie sa o aibă cu aproapele sau”. (Daniel Webster).

 

Pentru a se înţelege cât mai bine reglementările fiscale existente în perioada Mântuitorului, legăturile acestora cu locul de naştere, cu viaţa şi cu motivele pentru care Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, se impune prezentarea următoarelor aspecte. (Sublinierile ce urmează ne  aparţin).

În perioada naşterii, vieţii şi răstignirii (morţii fizice) Mântuitorului Iisus Hristos, Israelul (cu sensul de neamul lui Israel, de poporul evreiesc, care locuia în ţara Palestina) a cunoscut următoarele evenimente:

333 î. Hr. Grecia devine imperiu sub Alexandru Macedon, iar Israel ajunge în anul 332 sub stăpânirea greacă.

312 î. Hr. Israel ajunge sub stăpânirea regilor Ptolemei greci, care stăpânesc în Egipt.

198 î. Hr. Israel este cucerit de seleucii din Siria.

167 î. Hr. Regele sirian Epifanie Antiohul cucereşte Ierusalimul şi aduce urâciunea pustiiri în templu.

164 î. Hr. Iuda Macabeul (evreu) recucereşte Ierusalimul şi este resfinţit templul (sărbătoarea înnoirii templului - Ioan 10:22).

142 î. Hr. Regii Macabei (evrei) stăpânesc 100 de ani peste Israel.

63 î. Hr. Comandantul roman Pompei cucereşte Ierusalimul, Imperiul Roman ocupând ţara Palestina până în anul 326 d. Hr.

40 î. Hr. Arabo-edomitul Irod cel Mare îl înlătură pe Antigon, ultimul rege macabeu şi devine rege peste Israel.

Pe timpul Mântuitorului Iisus Hristos, ţara Palestina (care era locuită de poporul evreesc, de neamul lui Israel) cuprindea trei provincii: 1) Iudeea, la sud, în care se afla oraşul Ierusalim, iar lângă acesta localitatea Betleem; 2) Samaria, la nord, în care se afla localitatea Nazaret; 3) Galileea, la vest de râul Iordan.

După un asediu de trei luni, legiunile romane, conduse de generalul Pompeius, intră în anul 63 î.Hr. în Ierusalim.

Iudeea, în care se afla şi Ierusalimul, devine o provincie romană, pierzându-şi independenţa politică.

Preluarea puterii depline de către Imperiul Roman a avut loc după ce împăratul roman Iuliu Octavina a învins la 2 septembrie anul 31 î.Hr., în renumita bătălie maritimă de la Actium, pe ultimul din cei patru diadohi greci (diadohi = titlu purtat de generalii lui Alexandru Macedon care şi-au împărţit imperiul după moartea acestuia).

Imperiu grec era condus atunci de împărăteasa egipteană Cleopatra, care era ultima urmaşă a lui Ptolemeu, general al lui Alexandru Macedon (mort în anul 323 î.Hr.).

În anul 37 (cu aproximaţie) Irod, numit rege de către Roma, ia Ierusalimul cu asalt, Oraşul Sfânt pierzându-şi astfel şi independenţa administrativă.

Aşa după cum am mai arătat, Imperiul Roman a ocupat ţara Palestina din anul 63 î. Hr. şi până în anul 326 d. Hr.

 

 

2. Conducătorii din perioada naşterii,

vieţii şi răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos

 

„Căci Eu ştiu că nelegiuirile voastre sunt multe şi că păcatele voastre sunt fără număr:

asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor”.

                                                                                                           (Biblia, AMOS^[1] 5.12)

 

Iisus s-a născut în perioada în care împărat al Imperiului Roman era Iuliu Octavian August, primul împărat al Imperiului Roman, care a domnit între anii 27 î.Hr. – 14 d.Hr., iar în ţara Palestina rege era Irod cel Mare.

Iisus a fost răstignit în perioada în care:

1) Imperiul Roman era condus de împăratul Tiberius Cezar Augustus, între anii 14 – 37, care a fost al doilea împărat al Imperiului Roman;

2) provincia romană Palestina avea:

2.1) un procurator pe Pontius Pilatus, între anii 26 – 36, magistrat roman, însărcinat cu conducerea provinciei „imperiale”, cu strângerea dărilor şi cu repartizarea cheltuielilor; şi

2.2) un rege (subordonat guvernatorului), pe Irod Antipa, fiul mai tânăr al lui Irod cel Mare.

 

3. „Reglementările fiscale” şi „naşterea, viaţa

şi răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos”

 

„Ori te-or asculta, ori nu, tu fiul omului, să nu te temi de ei şi de vorbele lor să nu te sperii;

deşi ei vor fi pentru tine spini şi ciulini, ai să trăieşti între ei, ca între scorpii; să nu te temi de vorbele lor, să nu te sperii, ci să le spui cuvintele Mele, ori te-ar asculta, ori nu te-ar asculta.”.

(Biblia, Iezechiel 2, 5 -7)

 

Atât (1) „locul de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos”, cât şi (2) „motivele pentru care a fost condamnat la moarte Mântuitorului Iisus Hristos”, au legătură şi cu reglementările fiscale existente în perioada respectivă.

Două exemple sunt edificatoare în acest sens.

 

3.1. Legătura „locului de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos”

cu „reglementările fiscale existente în anul naşterii sale”

 

„Istoria reprezintă «amprenta» umanităţii lăsată în urma ei

peste un loc, o civilizaţie sau cultură.” (Aristotel).

 

Din relatările biblice rezultă că recensământul decretat de împăratul Augustus a avut loc în anul naşterii lui Hristos.

În cazul în care nu ar fi fost predestinată obligativitatea „înscrierii”, la recensământul fiscal, dispus de Imperiul Roman (care a ocupat Israelul între anii 63 î.Hr.– 326 d.Hr.), Maria nu ar fi parcurs distanţa de 170 Km. de la Nazaret (din nordul Palestinei, din provincia Galileea), la Betleem (care se afla în sudul Palestinei, în provincia Iudeea, lângă Ierusalim) cu atât mai mult cu cât era însărcinată în ultima lună, şi ar fi născut pe Iisus în Nazaret.

Naşterea lui Isus Hristos este redată în Biblie, Noul Testament, Cartea Luca 2:1-7, unde se spune (sublinierile îmi aparţin):

 „1. În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezar August: să se facă recensământ în toată lumea.

2. Recensământul acesta s-a făcut întâia oară pe când Quirinius era guvernator în Siria.

3. Şi toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui.

4. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David numită Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David.

5. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată.

6. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască.

7. Şi ea a născut pe Fiul său, Cel întâi-născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei.”

Explicații cu privire la Naşterea lui Isus Hristos, redată în Biblie, Noul Testament, Cartea Luca 2:1-7, sunt redate în Anexa nr. 1.

Deci, în lipsa predestinării respectivului recensământ fiscal, Mântuitorul s-ar fi născut tot în ţara Palestina, dar în provincia Galileia, în localitatea în Nazaret, şi nu în provincia Iudeea, în localitatea Betleem, în alte condiţii, respectiv în casa lui Iosif, dulgherul, şi nu într-o peşteră, într-o iesle, şi evenimentele ar fi cunoscut un alt curs.

Respectivul recensământ a fost predestinat, adică a fost dinainte hotărât de divinitate pentru a face ca Mântuitorul să nu fie născut în provincia Iudeea (din ţara Palestina), în localitatea Betleem, în casa dulgherului Iosif, ci în provincia Galileia (tot din ţara Palestina), în localitatea Nazaret, într-o iesle dintr-o peşteră, în condiţii cu totul diferite.

 

3. 2. Legătura dintre „motivele pentru care a fost

condamnat la moarte Mântuitorului Iisus Hristos”, cu

„reglementările fiscale existente în anul morţii sale”

 

„Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte,

pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”.  (Iisus Hristos).

 

Pentru a fi prins şi omorât, Iisus a fost supus unor provocări de către nişte oameni mituiţi care urmăreau „ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna autorităţii şi a guvernatorului” pentru că „a sucit mintea poporului, oprind a plăti bir Cezarului”. Sublinierile ce urmează ne aparţin.

 

„Birul Cezarului” este relatat în Biblie, în Noul Testament, în 3 dintre cele 4 Evanghelii, respectiv 1) în „Matei 22:15-22. Birul”, 2) în „Marcu 12:13-17. Birul Cezarului” şi 3) în „Luca 20:20-26. Birul Cezarului”, cu textele menţionate în Tabelul de mai jos. Am adoptat această variantă, cu prezentarea comparativă a celor 3 texte, pentru că este cea mai sugestivă. (Sublinierile ne aparţin).

Explicații cu privire la „Birul Cezarului”, sunt redate în Anexa nr. 2.

 

Matei 22:15-22. Birul.	Marcu 12:13-17. Birul Cezarului.	Luca 20:20-26. Birul Cezarului.
15Atunci Fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba. Marc 12.13;Luc 20.20; 16Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu Irodianii, care I-au zis: „Învăţătorule, ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. 17Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” 18Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? 19Arătaţi-Mi banul birului.” Şi ei I-au adus un ban (Greceşte: dinar). 20El i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?” 21”Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”. Matei 17.25;Rom 13.7; 22Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat, şi au plecat.	13Apoi au trimis la Isus pe unii din Farisei şi din Irodiani, ca să-L prindă cu vorba. Mat 22.15;Luc 20.20; 14Aceştia au venit, şi I-au zis: „Învăţătorule, ştim că spui adevărul, şi nu-Ţi pasă de nimeni; căci nu cauţi la faţa oamenilor, şi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr. Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?   15Să plătim sau să nu plătim?” Isus le-a cunoscut făţărnicia, şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? Aduceţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.) ca să-l văd.”. 16I-au adus un ban; şi Isus i-a întrebat: „Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?”. „Ale Cezarului”, I-au răspuns ei. 17Atunci Isus le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” Şi se mirau foarte mult de El.	20Au început să pândească pe Isus; şi au trimis nişte iscoditori, care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului. Mat 22.15; 21Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept, şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Mat 22.16;Marc 12.14; 22Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu?” 23Isus le-a priceput viclenia, şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi? 24Arătaţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.). Al cui chip, şi ale cui slove sunt scrise pe el?”. „Ale Cezarului" au răspuns ei.”. 25Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”. 26Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut.

 

Deci, „²⁶ Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea poporului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut.” (Luca 20:20-26).

Cu toate provocările la care a fost supus de către nişte oameni mituiţi (de către autorităţi), care urmăreau să-L prindă cu vorba că „îndeamnă poporul de a nu plăti bir Cezarului”, Mântuitorul a fost condamnat la moarte pe baza unor mărturii false conform cărora „Pe Omul Acesta L-am găsit sucind mintea poporului nostru, oprind a plăti bir Cezarului şi zicând că El este Hristos, un împărat.” (Luca 23:2). Vezi și Anexa nr. 2.

Cele trei acuze mincinoase, pe baza cărora Pilat a hotărât condamnarea la moarte a lui Iisus, au fost:

1) a aţâţat neamul la răscoală, sucind mintea poporului;

2) a oprit poporul de a plăti bir Cezarului;

3) s-a declarat Hristosul, împăratul (s-a făcut pe Sine Fiul Lui Dumnezeu).

Deci, într-un regim criminal, precum cel al lui Irod, fie şi numai o singură vorbă-îndemn la neplata impozitului, dacă ar fi fost spusă, constituia motiv pentru a fi condamnat la moarte.

 

4. Rolul şi atribuţiile pe care le aveau, în familie şi în societate,

bărbaţii şi femeile, în perioada vieţii Mântuitorului

 

„Iar dacă tu ai prevenit un păcătos să se abată de la calea lui şi el nu s-a abătut,

atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ţi-ai mântuit viaţa.” (Biblia, Iezechiel 33, 9)

 

Pentru a se înţelege corect şi deplin problema în discuţie, sunt necesare unele explicaţii.

Pe bază de documente s-a demonstrat că Maria a fost fiică din casa lui David (care a domnit ca rege 40 de ani peste întregul Israel, respectiv între anii 1.012 – 972 î.Hr.) şi de aceea aparţinea seminţiei lui Iuda, ca şi David de altfel.

Din studiul Bibliei rezultă că atunci când se vorbeşte de popor, în special de implicarea acestuia în rezolvarea problemelor sociale, se face cu referire numai la bărbaţi (vezi Pilde 31 : 1 – 31).

În Orient, bărbaţii erau aceia care se ocupau de probleme familiei în afara acesteia, în societate, în confruntarea cu lumea, în relaţiile cu statul, ei se ocupau de asigurarea celor necesare traiului.

Femeile jucau un rol secundar în societate, atribuţiile acestora fiind în interiorul familiei, de care se îngrijeau.

„Ea îşi face învelitori, are haine de in subţire şi din purpură”. (Pilde 31 : 21).

„Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei şi nu mănâncă pâinea lenevirii” (Pilde 31 : 27).

„Soţul ei este cunoscut la porţi, când stă printre bărbaţii ţării”. (Pilde 31 : 23).

 

5. Recensământul dispus de împăratului Iuliu Octavian (Augustus),

scopul şi influenţa (predestinată a) acestuia asupra condiţiilor

şi a locului de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos

 

5.1. Scopul recensământului

 

„Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea

şi în locul dreptăţii este răutatea”. [Biblia, Eclesiastul 3 (16)].

 

Documentele evidenţiază faptul că în Imperiul Roman se efectua periodic, la fiecare patrusprezece ani, recensământul. 

Recensământul era practicat în două scopuri principale:

1. În scop militar: pentru a obţine date în legătură cu recrutarea bărbaţilor pentru serviciul militar. Acest scop era mai puţin urmărit în ţările subjugate deoarece serviciul militar era asigurat, în principal, de cetăţenii romani (cives romani).

2. În scop fiscal: pentru obţinerea de venituri pe calea impozitelor. În ţările subjugate romanii efectuau recensământul mai mult în scopul perceperii impozitelor (a identificării şi a evidenţierii materiei impozabile şi a veniturilor ce trebuiau obţinute prin stabilirea de impozite).

Fără tributul stors de la coloniile sale, în special pe calea impozitelor, Imperiul Roman nu dispunea de resursele proprii necesare de a trăi în lux şi desfrâu, de a realiza construcţii atât de măreţe, de a asigura clasei conducătoare, şi chiar propriului popor, un trai din belşug (chiar fără muncă sau cu muncă puţină), de a efectua cheltuieli publice enorme, în special cu funcţionarea aparatului de stat.

Pe seama veniturilor stoarse de la coloniile sale, Imperiul Roman îşi permitea să asigure poporului său „pâine şi jocuri” (panem et circenses) pe gratis.

Fiecare colonie contribuia cu tribut, în bani sau în natură.

Pe timpul împăratului Iuliu Octavian, care a primit şi supranumele de August (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) recensământul a cuprins atât cetăţenii romani, cât şi pe cei din ţările subjugate (Spania, Galia, Egiptul, Siria şi Palestina).

Aşa după cum am mai arătat, recensământul din colonii avea ca scop principal identificarea materiei impozabile, a proprietarilor acesteia şi stabilirea impozitelor în sarcina bărbaţilor, în calitate de contribuabili întrucât  numai bărbaţii erau aceia care contau în relaţiile cu statul.

Mai precis, prin recensământ se urmărea obţinerea de date în legătură cu bărbaţii (1) care pot fi recrutaţi, în diferite perioade pentru serviciul militar, şi (2) care deţineau proprietăţi, pentru care datorau impozite Imperiului Roman (în calitate de contribuabili).

 

5.2. Influenţa, predestinată, a recensământului asupra condiţiilor

şi a locului de naştere a Mântuitorului Iisus Hristos

 

„Când se înmulţesc cei drepţi, poporul se bucură, dar când stăpâneşte cel rău, poporul geme“. (Proverbele 29:2).

 

În condiţii normale, efectuarea unui recensământ nu implica obligaţii din partea unei femei. Cu toate acestea Biblia ne relatează că Maria a fost nevoită să efectueze o călătorie pentru a se „înscrie” la recensământul dispus de împăratul August, în anul naşterii lui Hristos. Dacă mai avem în vedere şi faptul că această călătorie s-a efectuat de Maria (1) numai pentru înscrierea la un recensământ, (2) recensământ la care, în condiţii normale, se înscriau numai bărbaţii, (3) în timp ce era însărcinată în ultima lună, şi (4) pe o distanţă plină de pericole, de 170 Km., respectiv de la Nazaret la Betleem, putem înţelege cât de drastice erau constrângerile (în scop fiscal) pentru a participa la această „înscriere”, la acest recensământ.

Mai precis, problema care se pune, şi pe care Biblia nu o explică, este următoarea: ce motive, atât de întemeiate, au determinat-o pe Maria să parcurgă o distanţă atât de mare, de 170 de Km., când pe un măgar, când pe picioare, în condiţii pline de pericole, de drum şi de sarcină în ultima lună, numai pentru a se înscrie la un recensământ la care, în împrejurări normale, se înscriau numai bărbaţii?

Trebuie avut în vedere faptul că o asemenea călătorie, care era (şi este şi în prezent) dificilă chiar şi pentru un bărbat tânăr şi sănătos, era foarte grea şi periculoasă, atât pentru Maria, dar în special pentru copilul pe care-l purta în pântece, cărora li s-ar fi putut întâmpla lucruri dintre cele mai neplăcute, inclusiv fatale, în timp ce străbăteau, când pe picioare, când pe un măgar, acest drum lung şi anevoios, care, se presupune că a durat câteva săptămâni.

De ce a trebuit Maria (în vârstă de numai 16 ani) să-şi rişte viaţa sa şi a propriului copil numai şi numai pentru a merge (împreună cu Iosif, care avea în jur de 80 de ani) să se „înscrie” la acest recensământ?

Biblia nu explică de ce era atât de importantă această „înscriere”.

Din studiul aprofundat al Bibliei, în ansamblul său, rezultă însă motivele întemeiate care au determinat-o pe Maria să efectueze o asemenea călătorie foarte grea, plină de riscuri pentru ea, pentru copilul său şi pentru Iosif.

Răspunsul la aceste întrebări este următorul: Maria avea o moştenire în Betleem, care era supusă recensământului. Ea a trebuit să meargă să se înscrie la acest recensământ ca orice bărbat pentru că devenise fiică moştenitoare, poseda o avere pe care trebuia să o înregistreze, ca orice bărbat, la acest recensământ „înscriere”.

Astfel s-au împlinit Profeţii din Vechiul Testament despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.

 

5.3. Legea cu privire la fiicele moştenitoare

 

„Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire,

este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. (Biblia, Iacov, 3.2).

 

„Legea cu privire la fiicele moştenitoare”, numită şi „Legea asupra moştenirilor”, este amintită în cartea Numeri, în care se relatează cum cele cinci fete ale lui Ţelofhad au mers la Moise şi şi-au cerut moştenirea, pentru că tatăl lor murise în pustie fără să aibă fii.

Moise a adus „pricina” lor înaintea Domnului şi Dumnezeu i-a dat Legea cu privire la fiicele moştenitoare.

Explicații la versetele din Biblie, Vechiul Testament, cartea „Numeri”, 27:1-11 cu privire la „Legea asupra moştenirilor”, sunt redate în Anexa nr. 3.

„Numeri 27:1-11. Legea asupra moştenirilor

1 Fetele lui Ţelofhad, fiul lui Hefer, fiul lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, din familiile lui Manase, fiul lui Iosif, şi ale căror nume erau: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa,

2 s-au apropiat şi s-au înfăţişat înaintea lui Moise, înaintea preotului Eleazar, înaintea mai marilor şi înaintea întregii adunări, la uşa cortului întâlnirii. Ele au zis:

3 "Tatăl nostru a murit în pustie; el nu era în mijlocul cetei celor ce s-au răzvrătit împotriva Domnului, în mijlocul cetei lui Core, ci a murit pentru păcatul lui, şi n-a avut fii.

4 Pentru ce să se stingă numele tatălui nostru din mijlocul familiei lui, pentru că n-a avut fii? Dă-ne şi nouă deci o moştenire între fraţii tatălui nostru."

5 Moise a adus pricina lor înaintea Domnului.

6 Şi Domnul a zis lui Moise:

7 "Fetele lui Ţelofhad au dreptate. Să le dai de moştenire o moşie între fraţii tatălui lor, şi să treci asupra lor moştenirea tatălui lor.

8 Iar copiilor lui Israel, să le vorbeşti şi să le spui: "Când un om va muri fără să le lase fii, să treceţi moştenirea lui asupra fetei lui.

9 Dacă n-are nici o fată, moştenirea lui s-o daţi fraţilor lui.

10 Dacă n-are nici fraţi, moştenirea lui s-o daţi fraţilor tatălui său.

11 Şi dacă nici tatăl lui n-are fraţi, moştenirea lui s-o daţi rudei celei mai apropiate din familia lui, şi ea s-o stăpânească. Aceasta să fie o lege şi un drept pentru copiii lui Israel, cum a poruncit lui Moise Domnul."

 

În conformitate cu această lege, fiicele moştenitoare puteau acum să primească în întregime moştenirea tatălui lor, cu o singură condiţie: o fiică moştenitoare nu putea să se căsătorească decât cu un bărbat din neamul (seminţia) ei.

Fapta de a nu declara, la recensământ, averea, de a nu plăti birul datorat, şi/sau de a îndemna pe alţii de a nu plăti impozitul constituia una dintre faptele cele mai grave care, în anumite împrejurări şi pentru anumite persoane constituind chiar motiv pentru condamnarea la moarte.

Nedeclararea, la recensământ, de către Maria, a moştenirii pe care o avea în Betleem echivala cu o sustragere de la plata impozitelor către Imperiul Roman, ceea ce constituia o faptă gravă.

Aşa după cum am arătat, nişte oameni mituiţi au căutat să-l prindă cu vorba pe Iisus în sensul de a afirma că nu trebuie să plătească bir (impozit) împăratului (Cezarului), ceea ce ar fi constituit un motiv serios pentru a fi dat pe mâna autorităţilor romane şi omorât.

Fie şi numai din acest aspect rezultă că fapta de a nu-ţi plăti birul (impozitul) datorat constituia una dintre faptele cele mai grave care, în anumite împrejurări şi pentru anumite persoane, constituia motiv pentru condamnarea la moarte.

Pare incredibil faptul că pentru neplata impozitelor sancţiunile puteau să fie atât de dure, inclusiv cu condamnarea la moarte, fără a mai vorbi de confiscarea averii, dar dacă avem în vedere regimurile de dictatură, conducătorii nemiloşi, cruzi, criminali, despoţi din perioada respectivă (şi nu numai) putem înţelege foarte bine cum o persoană, fie ea şi femeie, chiar şi însărcinată în ultima lună, putea fi omorâtă pentru motivul că nu şi-a plătit impozitele s-au a îndemnat pe alţii să nu le plătească .

Orice faptă, chiar şi minoră, care privea neplata impozitului (birului) era considerată ca fiind deosebit de gravă din cauza faptului că pune în pericol sursa cea mai importantă de venituri a Imperiului Roman, existenţa sa, viaţa sa.

Pentru obţinerea veniturilor sale, Imperiul Roman, ca orice alt imperiu, nu se gândea la viaţa altora, ale căror fapte sau vorbe contraveneau legilor şi/sau intereselor sale.

Pentru a se înţelege cât mai bine regimurile de dictatură, conducătorii nemiloşi, cruzi, criminali, despoţi din perioada naşterii, vieţii şi răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, în cele ce urmează se prezintă descrierea făcută de Flavius Josephus lui Irod cel Mare.

 

5.4. Irod cel Mare

 

„El n-a fost un rege, ci cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”. (Flavius Josephus).

 

Irod cel Mare, care „a domnit ca o fiară”, a murit în anul 4 d.Hr. la vârsta de şaptezeci de ani, după ce domnise treizeci şi şase de ani.

Câteva decenii mai târziu, Flavius Josephus îl va judeca aspru pe Irod cel Mare în scrierile sale:

„El n-a fost un rege, ci cel mai crud tiran suit vreodată pe tron.

A ucis un mare număr de oameni, iar celor lăsaţi în viaţă le-a aplicat un asemenea regim, încât aceştia preferau mai bine moartea.

El a chinuit nu numai pe supuşi luaţi în mod izolat, ci chiar comunităţi întregi.

Pentru a înfrumuseţa oraşe străine, le-a jefuit pe ale sale şi a făcut altor neamuri daruri plătite cu sângele evreilor.

În loc de prosperitate şi linişte, poporul a cunoscut doar o neagră sărăcie şi demoralizare.

În cei câţiva ani ai domniei lui Irod, evreii au suferit mai mult decât au suferit strămoşii lor în îndelungata perioadă ce a trecut până la părăsirea Babilonului şi întoarcerea lor care a avut loc în timpul lui Xerxe.

În 36 de ani n-a existat aproape nici o zi în care să nu fie cineva condamnat la moarte. Irod nu şi-a cruţat nici familia, nici prietenii, nici preoţii.

Pe lista victimelor figurau numele celor doi soţi ai surorii sale «Salomea», al soţiei sale Mariamne şi ale celor doi fii ai săi Alexandru şi Aristobul.

Cumnatul său a fost înecat în Iordan, iar soacra sa Alexandra lichidată.

Doi învăţaţi care au smuls vulturul roman de aur de pe poarta mare a templului au fost arşi de vii.

Hyrcanus, ultimul dintre Hasmoneeni a fost de asemenea ucis.

Familii nobile au fost exterminate în întregime şi mulţi farisei au pierit.

Cu cinci zile înainte de moarte, bătrânul Irod l-a asasinat pe Antipater, fiul său.

Acestea nu sunt decât o parte din crimele acestui «om» care «a domnit ca o fiară.»”.

În istorie Irod cel Mare nu este o excepţie de criminal care „a domnit ca o fiară”.

În toate timpurile omenirea a fost condusă şi de Irodieni, de criminali care „au domnit ca o fiară”.

 

5.5. Masacrul pruncilor din Betleem

 

„Jurăminte, minciuni, ucideri, hoţii, adultere se dezlănţuie; vărsări de sînge”. (Biblia, Osea 4:2)

 

Masacrul pruncilor din Betleem, de care este răspunzător Irod cel Mare, se potriveşte perfect au caracterul lui de „odios rege criminal”.

Explicații cu privire la „Masacrul pruncilor”, redat în Matei 2:1-16, sunt redate în Anexa nr. 4.

„Matei 2:1-16. Masacrul pruncilor.

1 După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, […].

3 Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.

4 A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.

5 „În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin proorocul:

6 Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.” […].

13 După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt, şi rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.”.

14 Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama lui, noaptea, şi a plecat în Egipt.

15 Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”.

16 Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai de la magi. […].”

 

Au fost ucişi pruncii de sex bărbătesc, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui. Cu privire la numărul copiilor uciși controversele sunt pe cât de multe pe atât de diferite; aceasta și ca urmare a faptului că nu există dovezi în acest sens. Explicația de la Matei 2:16, redată în Anexa nr. 1, o apreciez ca fiind cea mai apropiată de realitate.

Caracterul de odios rege şi de criminal al lui Irod, care era în stare să extermine, cu ajutorul trupelor romane, oricât de mult din populaţia ţării (chiar şi în totalitate, dacă era cazul), numai pentru a-şi păstra rangul regesc, rezultă şi din faptul că familiile şi neamurile copiilor ucişi nu s-au putut răscula pentru a-i apăra.

 

5.6. Pontius Pilatus

 

„Limba lor este o săgeată ucigătoare; ei spun minciuni;

cu gura vorbesc aproapelui lor de pace, şi în sufletul inimii îi întind curse”. [Biblia, Ieremia, 9(8)].

 

Pe timpul Mântuitorului Iisus Hristos Iudeea:

1) era sub ocupaţie romană, procurator (adică guvernator, magistrat, administrator) al acestei provincii imperiale fiind Pilat, care era însărcinat cu strângerea dărilor și cu repartizarea cheltuielilor, iar

2) Irod cel Mare a fost rege al Iudeei, dar care și acesta era subordonat Romei.

În legătură cu condamnarea la moarte a lui Iisus Hristos se impune a preciza faptul că legea în vigoare în perioada respectivă prevedea că orice sentinţă de condamnare la moarte trebuia să fie confirmată de către procuratorul roman, căruia îi aparţinea aşa numitul ius gladii.

Procuratorul roman era organul care putea îngădui aplicarea sau nu a pedepsei cu moartea.

În anii 26 – 32 după naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, procuratorul Iudeii era Pontius Pilatus.

Contemporanii ca Flavius Josephus şi Philo din Alexandria îl descriau (în perioada cuprinsă între 25—50 d.Hr.) pe Pontius Pilatus ca fiind un om avid de bani şi setos de sânge, un tiran şi un caracter coruptibil.

„Era crud şi inima lui împietrită nu cunoştea mila.

În zilele lui, guvernarea Iudeii a însemnat corupţie, violenţă, jaf, asuprire, nenorocire, execuţii fără judecată şi o nelimitată cruzime.”

Evreii ştiau bine că Pilat îi ura şi îi dispreţuia.

Pilat trebuie să-şi fi dat seama imediat că acuzatul Iisus era victima urii dezlănţuite a fariseilor. Acesta putea fi singurul motiv în baza căruia el avea dreptul să le refuze cererea şi să-L achite pe cel învinuit.

Şi într-adevăr, fără a ezita, Pilat L-a declarat nevinovat:

„Pilat a zis preoţilor celor mai de seamă şi noroadelor: «Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta»”. (Luca 23:4).

Întărâtată de cărturari şi de preoţii cei mai de seama, gloata a cerut cu hotărâre pedeapsa cu moartea. Pontius Pilat a cedat.

Dar cum se face oare că acest tiranic duşman al evreilor a dat curs unei cereri a lor?

Evanghelia lui Ioan conţine o lămurire precisă:

„Dar Iudeii strigau: «Dacă dai drumul omului acestuia, nu eşti prieten cu Cezarul. Oricine se face pe sine împărat este împotriva Cezarului» (Ioan 19:12).

Aceasta era o serioasă ameninţare pentru situaţia lui Pilat, în cazul în care Roma ar fi aflat că el a iertat pe unul acuzat că 1) a aţâţat neamul la răscoală, sucind mintea poporului; 2) a oprit poporul de a plăti bir Cezarului; 3) s-a declarat Hristosul, împăratul (s-a făcut pe Sine Fiul Lui Dumnezeu). A se face pe sine împărat, însemna trădare faţă de împăratul roman, ceea ce era pedepsit prin Lex Iuliana, cu moartea.

Pilat se temea de această ameninţare făţişă fiindcă ştia că evreii sunt gata să meargă până la capăt fapt pentru care a admis sentinţa de condamnare la moarte a lui Iisus Hristos.

Arestarea, procesul și condamnarea lui Iisus Hristos de către pretorul roman Pilat din Pont sunt descrise de cele patru evanghelii, a lui Marcu, a lui Matei, a lui Luca şi a lui Ioan.

 

Am prezentat aceste aspecte pentru a se înţelege cât mai bine contextul, predestinat, în care fiscalitatea are legătură nu naşterea, cu viaţa şi cu răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos.

Greşit se poate crede că fiscalitatea, prin recensământul dispus de împăratul Augustus, a avut o influenţă decisivă asupra naşterii, vieţii şi răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos în sensul că, dacă nu s-ar fi dispus acest recensământ fiscal, Mântuitorul nu s-ar fi născut în provincia Iudeea, în localitatea Betleem, într-o peşteră, într-o iesle, ci s-ar fi născut tot în ţara Palestina, dar în provincia Galileia, în localitatea Nazaret, în alte condiţii, respectiv în casa dulgherului Iosif, şi evenimentele ar fi cunoscut un alt curs.

Interpretarea corectă este că respectivul recensământ a fost predestinat, adică a fost dinainte hotărât, de la facerea lumii, de divinitate pentru a face ca „Cel născut Cel făr' de-nceput” (Mântuitorul) să nu fie născut în provincia Iudeea (din ţara Palestina), în localitatea Betleem, în casa dulgherului Iosif, ci în provincia Galileia (tot din ţara Palestina), în localitatea Nazaret, într-o iesle dintr-o peşteră, în condiţii cu totul diferite.

În alte lucrări ale subsemnatului se prezintă consemnările pe care le conţine Biblia despre „legi”, „dări”, „zeciuială”, „biruri”, „taxe” şi „impozite”, de la facerea lumii şi până în urmă cu circa 2000 de ani.

Cei care doresc să elaboreze fie o istorie a fiscalităţii, de la origini şi până la o anumită dată, ar trebui să înceapă cu studiul Bibliei, articolul de faţă, fiind edificatoare în acest sens.

 

Anexa nr. 1

Explicații cu privire la Naşterea lui Isus Hristos,

redată în Biblie, Noul Testament, Cartea Luca 2:1-7

 

„1 În vremea aceea a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.”

Isus Hristos S-a născut cam la şase luni după Ioan Botezătorul.

Decretul / porunca de la de la Cezar August ca toată lumea să se înscrie la recensământ şi-a avut obârşia în Roma imperială.

Cezar August a fost. Împărat al Romei din anul 27 î.Hr. până în anul 14 d.Hr. August, mai înainte numit Octavian, strănepot al lui Iuliu Cezar, care fusese asasinat în anul 44 î.Hr. Acest decret emis sub autoritatea lui.

Se cunoaşte că August a făcut cel puţin trei recensăminte generale ale Imperiului roman în timpul domniei lui.

Recensăminte asemănătoare au fost făcute în alte părţi ale imperiului, ca de pildă recensământul din anul 12 î.Hr., din Galia.

În timpurile trecute, însă, un recensământ cuprindea de obicei şi înscrierea averii ca şi a numelor şi era făcută de obicei ca o bază pentru colectarea impozitului pe avere.

„2 Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. ”

„3 Toți se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. ”

Fiecare în cetatea sa. La romani era suficient ca fiecare om să se înscrie în cetatea unde ar fi locuit la data aceea şi nu în cetatea patriei sale strămoşeşti.

Se ştie că obişnuita înscriere pe cetăţi nu era totdeauna urmată în provincii.

De pildă, galii erau înscrişi pe triburi.

Un decret existent, care autoriza un recensământ roman în Egipt, cerea ca romanii să se înscrie în locul lor de origine.

Având în vedere faptul că genealogia tribală însemna atât de mult pentru iudei, se prea poate ca Irod cel Mare să fi hotărât o înscriere pe seminţii ca fiind cea mai bună procedură pentru regatul lui.

În orice caz, amintirea acestui punct este o mărturie indirectă, arătând pe Irod ca fiind acela prin care a fost executat decretul roman în Iudeea şi îndreptăţind credibilitatea relatării lui Luca.

„4 Iosif s-a suit și el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem – pentru că era din casa și din seminția lui David”

Iosif s-a suit şi el. Inspiraţia tace cu privire la faptul dacă Iosif şi Maria erau conştienţi de faptul că profeţia arăta Betleemul ca locul unde trebuia să se nască Mesia (vezi Luca 2:5). Luca arată doar conformarea la decretul lui Augustus ca oferind motivul pentru călătorie.

Cetatea lui David. Numită aşa pentru că cetatea aceasta era patria strămoşească a lui David (vezi 1 Samuel 17,12.58) şi el este cetăţeanul ei cel mai ilustru.

Betleem. Vezi la Geneza 35,19; Matei 2,1. Oraşul este la vreo 5 mile la sud de Ierusalim şi, ca şi Nazaretul, este locuit acum aproape exclusiv de creştini arabi. Numele lui modern este Beit Lahm.

Din casa şi din seminţia. Deşi enunţarea de aici se aplică exclusiv la Iosif este clar că şi Maria era din casa şi din seminţia lui David (vezi la Matei 1,16.18; Luca 1,27; cf. DA 44).

„5 să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. ”

Împreună cu Maria. Nu este arătat motivul pentru care Maria l-a însoţit pe Iosif.

Nici legea romană, nici cea iudaică nu-i cerea să meargă.

Potrivit cu legea romană, femeile trebuiau să plătească impozitul pe cap, dar nu era nevoie să se prezinte în persoană.

Se poate ca Maria, ştiind că naşterea copilului ei era aproape, ştia de asemenea că profeţia arăta Betleemul ca locul lui de naştere (Mica 5,2) şi astfel l-a însoţit intenţionat pe Iosif.

Se poate ca ei să fi avut de gând să se stabilească în Betleem.

Iarăşi, s-ar putea ca mergerea ei să fi fost dictată de Duhul Sfânt.

Faptul că n-au putut găsi un loc de găzduit în Betleem ar putea să lase să se înţeleagă că ei nu deţineau nici o proprietate acolo. În Luca 2,39 Nazaretul este numit cetatea lor. În Betleem, deci, amândoi erau străini, fără casă, nerecunoscuţi şi neonoraţi.

Logodnica (Soţia). Importante dovezi textuale pot fi citate pentru omiterea acestui cuvânt. Probabil că Maria nu ar fi călătorit cu Iosif dacă nu erau căsătoriţi. Matei lasă să se înţeleagă că Iosif s-a căsătorit cu Maria imediat după ce îngerul l-a instruit să facă aşa şi aceasta înainte de călătoria la Betleem (vezi Luca 2,1).

„6 Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. ”

S-a împlinit vremea, adică, în acord cu făgăduinţa îngerului făcută Mariei (Luca 1:31).

Aceasta era cam la şase luni după naşterea lui Ioan Botezătorul.

Anul exact şi anotimpul naşterii lui Hristos nu sunt cunoscute. Cu privire la timpul din an vezi Luca 1:57; 2:8.

„7 Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece și L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. ”

Fiul ei cel întâi născut. Nu există dovezi directe cu privire la faptul că Maria a dat naştere la alţi copii după naşterea lui Isus (vezi la Matei 1,25), deşi faptul că Isus, când era pe cruce, a dat pe mama Sa în grija lui Ioan face să pară improbabil ca ea să fi avut alţi copii în viaţă la data aceea (vezi Ioan 19:26).

Scutece. Mai degrabă, bandaje de înfăşat. La naştere, copiii evrei erau spălaţi în apă, frecaţi cu sare şi înfăşaţi în scutece (vezi Ezechiel 16,4).

Acestea erau fâşii de pânză înfăşate lejer în jurul trupului şi mădularelor copilului.

Potrivit cu obiceiul uzual, pruncul era pus diagonal pe o bucată pătrată de pânză, două colţuri fiind împăturite peste trup, unul peste picioarele lui şi celălalt sub capul lui. Acestea erau ţinute pe loc prin fâşii înfăşurate lejer în jurul părţii din afară.

O iesle. Nu s-ar fi putut găsi un loc mai umil în care să fie pus pruncul Isus; nimeni nu poate spune că a avut un început mai puţin promiţător în viaţă.

Săraci în bogăţiile lumii (vezi Luca 2:24), Iosif şi Maria erau totuşi bogaţi în credinţă.

O tradiţie care şi-a avut obârşia la câteva sute de ani mai târziu indică locul naşterii ca fiind o peşteră din vecinătatea Betleemului.

Locul, însă, era o clădire modestă unde erau adăpostite vitele.

Boul şi măgarul introduşi de obicei de artişti în tablourile naşterii sunt considerate ca sugerate de Isaia 1:3.

Casa de poposire, sau han. Probabil aici un mic han care consta de obicei din odăi care dădeau într-un pridvor acoperit ce înconjura o curte centrală.

Călătorii puteau sta în una din odăi sau ocupau câteva picioare pătrate atribuite lor pe podeaua pridvorului acoperit.

Animalele şi bagajele călătorilor puteau fi păstrate în curte.

Nu era loc. Pur şi simplu pentru faptul că hanul era deja plin de oaspeţi.

Nu este amestecat nici un gând de neospitalitate din partea hangiului.

Probabil că mulţi iudei care locuiau în Palestina la data aceasta erau descendenţi din Iuda, Beniamin sau Levi. De aceea, posibilităţile de găzduire în toată Iudeea erau fără îndoială folosite la limită.

Anexa nr. 2

Explicații cu privire la „Birul Cezarului” relatat în Biblie,

în Noul Testament, în „Matei 22:15-22, în „Marcu 12:13-17 şi în Luca 20:20-26

 

Matei 2:15-22. Birul

 

„15 Atunci Fariseii s-au dus şi s-au sfătuit cum să prindă pe Isus cu vorba.

16 Au trimis la El pe ucenicii lor împreună cu Irodianii, care I-au zis: «Învăţătorule, ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-Ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor.«”

Ucenicii lor. Ucenicii”Fariseilor erau oameni mai tineri pe care conducătorii nădăjduiau ca Hristos nu-i va recunoaşte. Fariseii se temeau că dacă ei personal ar fi venit la Isus cu întrebarea, El ar fi bănuit de îndată o uneltire, deoarece îi întâlnise, fără îndoială, pe cei mai mulţi dintre ei, dacă nu pe toţi. Dar aceşti străini aveau toate aparenţele că ar fi tineri oneşti căutând sincer un răspuns la ceea ce, pentru iudeii de pe vremea aceea, era o problema cât se poate de greu de înţeles (vezi Matei 2:17). Luca vorbeşte despre aceşti ucenici ai Fariseilor ca fiind „iscoditori”(spioni( (vezi Matei 20:20). De trei ani spioni trimişi de Sinedriu Îl urmăriseră pe Isus aproape în toate locurile unde Se ducea (vezi Matei 19,3; Luca 11,54).

Irodianii. Irodianii erau un partid politic iudeu care favoriza casa lui Irod Antipa. Fariseii erau naţionalişti înflăcăraţi, care se opuneau atât lui Irod, cât şi lui Cezar, în timp ce partizanii lui Irod erau colaboraţionişti. Vrăjmaşi îndârjiţi în domeniul politic, ei erau uniţi împotriva lui Isus, aşa cum fuseseră împotriva lui Ioan Botezătorul (vezi Marcu 6:14). Cu ocazia aceasta Irodianii urmau sa fie martori la răspunsul lui Isus, gata de a-L acuza dacă dădea cel mai mic semn de neloialitate faţă de cârmuire.

Onestitatea irodienilor era simulată era de fapt o încercare de a înşela. Prin linguşire ei nădăjduiau să-L facă pe Isus să nu fie în gardă. Prin aceasta ei mărturisesc a-L credita pe Isus cu cinste şi imparţialitate (cf. Fapte 10,34).

„17 «Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?» ”

Plătirea tributului lui Cezar este redată în Marcu 12:13-17, Matei 22:15-22, Luca 20:20-26, comentariu major fiind Matei.

Ce crezi? Spionii aceştia doreau ca Isus să Se pronunţe intr-un fel sau altul. Daca ar fi aprobat plătirea tributului către Roma, socoteau să prezinte aceasta ca o dovada ca era contra Legii lui Dumnezeu, despre care Fariseii susţineau că interzicea plătirea impozitelor către o putere străina. În felul acesta El urma să piardă dreptul la aclamarea populară ca Mesia. Dacă Isus ar fi interzis plătirea impozitelor, ar fi fost înfăţişat autoritarilor romane ca trădător şi revoluţionar. Pe oricare cale, Fariseii se aşteptau să câştige. Dar Isus i-a dezamăgit refuzând de a se ocupa de oricare dintre premizele dilemei. Nu era vorba ori de una ori de alta, a răspuns El, ci de amândouă.

Se cade? (E legal?). Adică, în armonie cu principiile Legii iudaice. Fariseii susţineau că nu este, Irodianii dimpotrivă. Întrebarea cuprindea în sine problema dacă un om putea fi un bun iudeu şi totuşi să se supună autorităţii romane.

Bir. (Tribut, dajdie). Aceasta era probabil impozitul pe cap, colectat din teritoriile acelea care erau direct sub jurisdicţia romană. Plata tributului era deosebit de iritantă pentru iudei, nu pentru că era necuvenit de împovărătoare, ci pentru că era un simbol al supunerii la o putere străină şi o amară reamintire a libertăţilor lor pierdute. Chestiunea explozivă politic care Îl confrunta pe Isus cuprindea problema: „Să ne supunem Romei sau să luptăm pentru independenţa noastră?”

„18 Isus, care le cunoştea vicleşugul, a răspuns: «Pentru ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? ”

Isus a informat pe pretinşii Săi înşelători că El era pe deplin conştient de cursa pe care cu atâta iscusinţă I-o puseseră înainte.

„19 «Arătaţi-Mi banul birului.» Şi ei I-au adus un ban (Greceşte: dinar). ”

Banul, orice este consfinţit de lege sau de datină; de unde bani. La fel, astăzi vorbim despre bani ca„mijloc de plata legal. Impozitele romane trebuiau sa fie plătite în moneda romană. Cârmuitorilor locali le era permis să emită propriile lor monede de arama, dar Roma îşi rezerva dreptul să bată monede de argint.

„20 El i-a întrebat: «Chipul acesta şi slovele scrise pe el, ale cui sunt?» ”

Chipul, figura, icoana, de la care sunt derivate cuvinte ca icoană”sau iconoclast. În contrast cu monezile romane, care purtau chipul împăratului, monedele iudaice purtau chipul unui măslin, palmier şi altele ca acestea, care păreau mai în armonie cu prescripţia poruncii a doua.

Slovele scrise, superscripţia, o inscripţie, sau„un titlu.

„21 «Ale Cezarului», I-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: «Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!». ”

Daţi dar, sau înapoiaţi. Banul birului” (vezi Matei2:19) pe atunci în circulaţie obişnuită purta chipul Cezarului şi trebuia deci sa fi fost bătut de El şi-i aparţinea lui. Faptul că iudeii aveau banul în posesia lor şi-l foloseau ca mijloc de plata legal era în el însuşi dovadă că ei recunoşteau, deşi cârtind, autoritatea şi jurisdicţia Cezarului. Cezarul avea deci dreptul să ceară ce era al lui.

Ce este al Cezarului. În aceasta Isus exprima principiul fundamental care determină raportul creştinului cu statul. El nu trebuie să ignore dreptele cereri ale statului asupra lui deoarece sunt anumite lucruri care sunt ale Cezarului.

Ce este al lui Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu este suprema; de aceea loialitatea supremă a creştinului aparţine lui Dumnezeu. Creştinul conlucrează cu stăpânirile care sunt deoarece ele sunt rânduite de Dumnezeu (Romani 13:1). De aceea, a plăti bir Cezarului nu poate fi contrariu Legii lui Dumnezeu, aşa cum pretindeau Fariseii (vezi Matei 22:17). Dar sunt anumite lucruri”în care Cezarul nu are dreptul să se amestece (vezi Fapte 5:29). Jurisdicţia lui Dumnezeu este absolută şi universală, a Cezarului, subordonată şi limitată.

„22 Miraţi de cuvintele acestea, ei L-au lăsat, şi au plecat. ”

Miraţi. Fariseii anticipaseră un răspuns de Da”sau de„Nu şi nu socotiseră posibilitatea unei alternative la dilema propusă de ei. Ei au fost constrânşi să-şi dea seama că ei nu erau un rival pentru Isus în ciuda îngrijitei lor plănuiri.

 

Marcu 12:13-17. Birul Cezarului

Vezi explicațiile de la „Matei 2:15-22. Birul”

 

Luca 20:20-26. Birul Cezarului

 

„20 Au început să pândească pe Isus; şi au trimis nişte iscoditori, care se prefăceau că sunt neprihăniţi, ca să-L prindă cu vorba şi să-L dea pe mâna stăpânirii şi pe mâna puterii dregătorului. Mat 22.15; ”

Plătirea tributului lui Cezar este redată în Marcu 12:13-17, Matei 22:15-22, Luca 20:20-26, comentariu major fiind Matei.

Iscoditori. Probabil aceştia erau, în cazul de faţă, studenţi în teologie de la seminarul din Ierusalim (vezi DA 601). Pentru întâlniri anterioare între Isus şi spioni trimişi de Sinedriu vezi Luca 20 11:54.

Să-L prindă cu vorba, să apuce din cuvintele Lui. Ei pândeau după ceva care să stea la judecată, aşa că Isus să nu poată fi în stare să scape din uneltirile lor sinistre împotriva vieţii Lui.

„21 Iscoditorii aceştia L-au întrebat: „Învăţătorule, ştim că vorbeşti şi înveţi pe oameni drept, şi că nu cauţi la faţa oamenilor, ci-i înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr. Mat 22.16;Marc 12.14;

22 Se cuvine să plătim bir Cezarului sau nu? ”

Bir, tribut. Impozitul anual fixat, strâns fie pe proprietate, fie asupra persoanei.

„23 Isus le-a priceput viclenia, şi le-a răspuns: „Pentru ce Mă ispitiţi?

24 Arătaţi-Mi un ban (Greceşte: dinar.). Al cui chip, şi ale cui slove sunt scrise pe el?”. „Ale Cezarului" au răspuns ei. ”

Un ban, un dinar roman. vezi Matei 20.2.

„25 Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. ”

26 Nu L-au putut prinde cu vorba înaintea norodului; ci, miraţi de răspunsul Lui, au tăcut. ”

Nu L-au putut prinde. Ei n-au fost în stare să găsească un cuvânt ca dovadă împotriva lui Isus (vezi Luca 20:20). El le-a scăpat printre degete şi când a făcut lucrul acesta a rostit principiul fundamental care guvernează răspunderile creştinismului faţă de autorităţile civile, respectiv „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.”

Luca 23:26.

„2 Și au început să-L pârască și să zică: «Pe Omul acesta L-am găsit ațâțând neamul nostru la răscoală, oprind a plăti bir cezarului și zicând că El este Hristosul, Împăratul.» ”

Sucind mintea neamului nostru. Luca prezintă trei din acuzaţiile aduse împotriva lui Isus de autorităţile iudaice. Aici ei Îl acuză că este un agitator revoluţionar. În tot cursul lucrării Lui, Isus avusese multă grijă să evite procurarea oricărui temei valabil pentru o astfel de acuzaţie ca aceea adusă acum contra Lui (vezi Matei 14:22; 16:20; Marcu 1:45; 6:42; Ioan 6:15). Această acuzaţie fabricată era legată direct de concepţiile mesianice false cultivate de conducătorii iudei (vezi Luca 4:19).

Oprind a plăti bir. Cu trei zile mai înainte de data aceasta Fariseii făcuseră tot ce putuseră mai bine pentru a-L ademeni pe Isus să facă exact declaraţia pe care ei pretindeau aici că o făcuse, dar încercarea lor avusese o înfrângere lipsită de slavă (vezi Matei 22:15-22).

Hristos, Împăratul. Isus nu făcuse niciodată o astfel de declaraţie directă. Ei însă, fără îndoială, se gândeau la intrarea Lui triumfală în Ierusalim numai cu cinci zile înainte de data aceasta, un eveniment pe care toţi membrii naţiunii iudaice l-au luat drept un echivalent al unei declaraţii făcută de Isus că lua tronul lui David (vezi Matei 21.9).

 

Anexa nr. 3

Explicații la versetele din Biblie, Vechiul Testament,

cartea „Numeri”, 27:1-11 cu privire la „Legea asupra moştenirilor”

 

„1 Fetele lui Ţelofhad, fiul lui Hefer, fiul lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, din familiile lui Manase, fiul lui Iosif, şi ale căror nume erau: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa,”

Fetele lui Ţelofhad. Amintite întâi în Numeri 26:33 şi aici în legătură cu legile de moştenire (vezi Iosua 17:3). Fiul lui Iosif. Fiicele lui Ţelofhad aveau originea înapoi până la Iosif şi căutau o moştenire în ţara pe care strămoşul lor a iubit-o şi a cerut-o ca loc final de odihnă (Geneza 59:25). Mahla. Fiica lui Hamolechet (1 Cronici 7:18). Noa. Compară cu Nea, un nume de loc (Iosua 19:13). Hogla. O cetate numtiă Bet-Hogla este amintită în Iosua 15:6. Milca. O altă persoană cu acelaşi nume a fost Milca, fiica lui Haran şi soţia lui Nahor (Geneza 11:27.28). Tirţa. De asemenea un nume de localitate, capitala lui Israel în timpul domniei lui Baeşa şi a urmaşilor lui (1Regi 15:21). În cazuri ca acestea, unde un oraş sau o cetate poartă numele unei persoane, ar fi numai firesc să se aştepte ca persoana care poartă numele sau descendenţii ei să aibă o legătură cu locul, fie că l-au găsit, fie au avut proprietăţi acolo.

„2 s-au apropiat şi s-au înfăţişat înaintea lui Moise, înaintea preotului Eleazar, înaintea mai marilor şi înaintea întregii adunări, la uşa cortului întâlnirii. Ele au zis: ”

La uşa cortului întâlnirii. Evident că era un obicei pentru Moise, Eleazar şi pentru mai marii adunaţi ca juriu (Exod 18:25) să se întâlnească la uşa Cortului Întâlnirii. Aceasta însemna că, dacă se va ivi ocazia, Moise se putea apropia uşor să se consulte cu Dumnezeu.

„3 «Tatăl nostru a murit în pustie; el nu era în mijlocul cetei celor ce s-au răzvrătit împotriva Domnului, în mijlocul cetei lui Core, ci a murit pentru păcatul lui, şi n-a avut fii.”

Tatăl nostru a murit. Poate că surorile au înaintat o cerere pentru a fi citită juriului adunat. Ele au început atrăgând atenţia asupra faptului că tatăl lor a fost inclus printre cei despre care se vorbeşte în Numeri 26:64. 65 şi care ajunseseră deja al douăzecilea an când au ieşit din ţara Egiptului.

Nu era în mijlocul. Tatăl lor, Ţelofhad, era un manasit. Faptul acesta pare să arate că la revolta lui Core au participat membri din seminţii diferite. Având în vedere că tatăl lor nu provocase mânia divină cu acea ocazie (Numeri 16:11), fiicele lui considerau că ar trebui să primească o moştenire.

A murit pentru păcatul lui. Adică un păcat personal de care toţi erau vinovaţi şi nu un păcat de sfidare pe faţă, sau de neglijenţă premeditată. În nici un caz, copiii nu puteau fi traşi la răspundere pentru greşelile părinţilor (Numeri 16:27-30. Ezechiel 18:20).

N-a avut fii. Fetele erau urmaşe legitime şi de aceea considerau că trebuia să li se acorde o parte de moştenire. Compară cu experienţa lui Absalom care nu avusese urmaşi de parte bărbătească (2Samuel 18:18). Dacă nu se luau măsuri, numele şi genealogia lor ar fi dispărut. Chiar dacă s-ar fi măritat şi ar fi avut fii ca să perpetueze numele familiei lor, ele n-ar fi avut o moştenire pe care să o treacă asupra fiilor lor.

„4 Pentru ce să se stingă numele tatălui nostru din mijlocul familiei lui, pentru că n-a avut fii? Dă-ne şi nouă deci o moştenire între fraţii tatălui nostru.» ”

O moştenire. Ele pledau pentru o parte de teritoriu alături de ceilalţi descendenţi din Manase. Apoi, numele tatălui lor putea să fie perpetuat, fiul uneia dintre ele luând numele bunicului mamei lui, Hefer (Numeri 27:1). După aceea, a fost adoptată o lege generală cu acest efect (Deutronom 25:6).

„5 Moise a adus pricina lor înaintea Domnului.”

Moise a adus pricina lor. Hotărârea celor adunaţi nu era considerată ca fiind în măsură să rezolve problema. Deoarece Moise nu dorea ca el însuşi să ia o hotărâre, a prezentat chestiunea în faţa lui Dumnezeu, după cum i se poruncise în diferite ocazii (Exod 25:22. Numeri 7:89).

„6 Şi Domnul a zis lui Moise:

7 "Fetele lui Ţelofhad au dreptate. Să le dai de moştenire o moşie între fraţii tatălui lor, şi să treci asupra lor moştenirea tatălui lor.”

Au dreptate. Iehova a aprobat cauza fetelor lui Ţelofhad. Cazul s-a repetat după intrarea în Canaan (Iosua 17:3-6). Să le dai. În ebraică, cuvântul le este masculin, referindu-se la urmaşii în perspectivă. Fetele erau considerate ca reprezentanţi ai propriilor fii în aşteptare.

Moştenirea tatălui lor. Fetele ţineau locul tatălui lor decedat şi de aceea au fost moştenitoare ale părţii lui. Ele au prezentat pretenţiile şi, când a fost împărţit Canaanul, au primit partea tatălui lor (Iosua 17:2. 3).

„8 Iar copiilor lui Israel, să le vorbeşti şi să le spui: "Când un om va muri fără să le lase fii, să treceţi moştenirea lui asupra fetei lui.”

Când un om. Cazul acesta a fost constituit un precedent, o regulă oficială fiind stabilită să rezolve cazuri similare în viitor.

„9 Dacă n-are nici o fată, moştenirea lui s-o daţi fraţilor lui.”

Dacă n-are nici o fată. În Numeri 27:9-11 aflăm declaraţia oficială a amendamentului la legea de moştenire, întemeiată pe cazul precedent al fiicelor lui Ţelofhad. Discuţiile între fraţi cu privire la proprietăţi comune pot provoca o mare amărăciune (Luca 12:13).

„10 Dacă n-are nici fraţi, moştenirea lui s-o daţi fraţilor tatălui său.

11 Şi dacă nici tatăl lui n-are fraţi, moştenirea lui s-o daţi rudei celei mai apropiate din familia lui, şi ea s-o stăpânească. Aceasta să fie o lege şi un drept pentru copiii lui Israel, cum a poruncit lui Moise Domnul.”

Din aceste versete, care exprimă reglementări cu putere de lege, date cu câteva mii de ani în urmă, se pot trage unele concluzii foarte importante, precum:

1. Copiii nu puteau fi traşi la răspundere pentru greşelile părinţilor, conform Numeri 16:27-30. Ezechiel 18:20.

2. Cum apărea un caz care nu-și găsea reglementarea într-o lege, cum se adopta imediat o lege generală cu acest efect, precum în Deutronom 25:6, care constituia un precedent, o regulă oficială fiind stabilită să rezolve cazuri similare în viitor.

3. Soluția dată într-un caz nou judecat, constituia un precedent, o regulă oficială fiind stabilită să rezolve cazuri similare în viitor. Legislația din România și în ziua de azi abundă în rezolvări diferite, foarte diferite și chiar contradictorii pentru cazuri similare.

 

Chiar lăsând la o parte factorul „credință în cele ce sunt scrise în Biblie”, dar multe învățături din aceasta se dovedesc de mare utilitate, inclusiv în adoptarea unor legi. Ipocrizia este foarte mare: când este vorba de interese personale, toți cei cu putere de decizie sunt credincioși, sunt cu Dumnezeu; când este vorba însă de satisfacerea binelui public, aceștia dovedesc că, efectiv și în mod real, sunt străini de adevărata credință, că sunt cu Iuda și chiar cu Satan.

 

 

Anexa nr. 4

Explicații cu privire la „Masacrul pruncilor”, redat în Matei 2:1-16

 

„1 După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod,[…].”

După ce s-a născut Isus (vizita magilor, redată în Matei 2,1-12). Matei menţionează numai pe scurt faptul naşterii lui Isus şi omite diferite incidente legate de acel eveniment care sunt relatate în Luca 1:26–2,40. Întrucât Matei pune accent asupra lui Isus ca Mesia din profeţia Vechiului Testment, el procedează la demonstrarea faptului că Isus a împlinit, de fapt, toate acele profeţii. El pare să menţioneze, ca introducere, mai ales incidente legate de copilăria lui Isus care erau cuprinse în profeţie şi acelea care arătau spre regalitatea lui Mesia. Pe de altă parte Luca, scriind mai mult pentru Neamuri, accentuează că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a crescut şi a trăit ca om printre oameni pentru ca să poată fi Mântuitorul tuturor oamenilor. Pentru scopurile acestui comentariu, naşterea lui Isus este aşezată ipotetic în toamna anului 5 î.Hr.

Betleemul. Literal, Casa pâinii. Numele ei mai timpuriu Efrat (Geneza 48:7) sau Efrata (Mica 5:2), înseamnă rodnicie (vezi la Geneza 35:19). Regiunea Betleemului, dealurile şi văile ei acoperite cu vii, smochini, livezi de măslini şi grâne, era probabil în parte grânarul Iudeii. Împrejurimile acestea erau pline de amintiri pentru poporul iudeu pe vremea lui Hristos, cum sunt şi pentru creştinii de azi. Tocmai în părţile acestea Rut a strâns spice în ogoarele lui Boaz (Rut 2-4) şi David păstorise turmele tatălui său (1Samuel 1:1.11; 17:15). De asemenea, aici Samuel l-a uns pe regele David (1 Samuel 16,13). Pentru informaţii în plus cu privire la Betleem vezi la Geneza 35:19; Rut 3:3 şi 4:1.

Din Iudea. Pentru a deosebi Betleemul din Iudea de Betleemul din Galileea, un târg cam la şapte mile spre nord-vest de Nazaret (Iosua 19:15).

Irod. Adică, Irod cel Mare.

Magi, Înţelepţi, care denumea bărbaţi din diferite clase culte. Cuvântul nostru magicieni vine de la această rădăcină. Dar aceşti înţelepţi nu erau magicieni în sensul modern al prestigidatorilor. Ei erau de neam nobil, educaţi, bogaţi şi influenţi. Ei erau filozofii, sfetnicii regatului, învăţaţi în toată înţelepciunea Răsăritului antic. Înţelepţii care au venit să caute pe pruncul Hristos nu erau idolatri; ei erau oameni cinstiţi, integri.

Ei studiaseră Scripturile ebraice şi găsiseră acolo o clară transcriere a adevărului. Îndeosebi profeţiile mesianice ale Vechiului Testament le-au atras atenţia şi între acestea au găsit cuvintele lui Balaam: O stea răsare din Iacob (Numeri 24:17). Ei probabil mai cunoşteau şi înţelegeau profeţiile cu privire la timp ale lui Daniel (Daniel 9:25.26) şi ajunseseră la concluzia că venirea lui Mesia era aproape.

În noaptea naşterii lui Hristos s-a arătat pe cer o lumină misterioasă, care a devenit o stea luminoasă ce a persistat pe cerurile apusene. Impresionaţi de importanţa ei, înţelepţii s-au îndreptat din nou la sulurile sacre. Când au căutat să înţeleagă sensul scrierilor sfinte, au fost instruiţi în vise să meargă să-L caute pe Mesia. Ca şi Avraam, ei n-au ştiut la început unde trebuiau să meargă, dar au mers aşa cum erau conduşi de steaua călăuzitoare pe calea lor. Tradiţia că n-au fost decât trei înţelepţi a izvorât din faptul că au fost trei daruri (Matei 2:11) şi este fără temei în Scriptură. O legendă interesantă, dar fără de valoare, dă numele lor ca fiind Gaşpar, Baltazar şi Melchior. Ideea lipsită de temei că ei erau regi a fost dedusă din Isaia 60:3 (cf. Apocalipsa 21:24).

Din Răsărit. Iudeii considerau regiunile din Arabia de nord, Siria şi Mesopotamia ca Răsărit. Astfel, Haranul era în ţara fiilor Răsăritului (Geneza 29:1 și 4). Regele Moabului mai târziu a adus pe Balaam Din Aram (adică Siria),... din munţii Răsăritului (Numeri 23:7; vezi la cap. 22,5). Isaia vorbea despre Cir, persanul, ridicat de la Răsărit (Isaia 41:2) şi zicând de la răsărit o pasăre: de pradă (cap. 46:11). Unii au crezut că înţelepţii erau din aceeaşi parte de ţară a Răsăritului ca şi Balaam, al cărui loc de baştină a fost de curând identificat ca fiind Valea Sajur între Alep şi Carchemiş, la o mică depărtare de Eufrat (vezi la Numeri 22:5). Dacă acesta era cazul, călătoria lor la Betleem ar fi fost cam de 400 de mile în lungime şi ar fi cerut două sau trei săptămâni de călătorie stăruitoare dacă au mers călare, poate o lună, dacă au mers pe jos. Având în vedere că ei au călătorit noaptea pentru ca să urmărească steaua, s-ar putea ca şi călătoria lor să fi ţinut chiar mai mult. Totuşi, punctul lor de origine s-ar putea să fi fost şi mai la răsărit şi în felul acesta distanţa lor de parcurs să fi fost şi mai mare.

La Ierusalim. În cele din urmă, lunga lor călătorie i-a făcut să treacă de vârful Muntelui Măslinilor, la răsărit de Ierusalim. Chiar înainte de ivirea zorilor, poate, steaua s-a stins şi în curând domul de marmură lucioasă şi zidurile strălucitoare de marmură ale Templului au reflectat lumina unei noi zile. Faptul că înţelepţii au fost călăuziţi la Ierusalim şi nu la Betleem este o indicaţie a intenţiei divine ca vizita lor să fie mijlocul de a atrage atenţia conducătorilor naţiunii la naşterea lui Mesia (vezi Matei 2:3-6). Atenţia şi interesul poporului au fost trezite când au aflat de misiunea înţelepţilor şi mintea lor a fost îndreptată la profeţii. Conducătorii iudeilor s-au simţit ofensaţi de gândul că înţelepţii erau dintre Neamuri şi au refuzat să creadă că Dumnezeu ar trece pe lângă ei în favoarea unor oameni care erau păgâni. De partea lui, Irod era înfuriat de aparenta indiferenţă a preoţilor şi cărturarilor (Matei 2:3,4) şi interpreta vizita înţelepţilor ca având legătură în vreun fel oarecare cu un complot contra vieţii sale.

„2 și au întrebat: «Unde este Împăratul de curând născut al iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în răsărit și am venit să ne închinăm Lui.»”

Împăratul de curând născut al iudeilor. Întrebarea lasă să se înţeleagă că înţelepţii nu erau iudei; altminteri ei ar fi zis împăratul nostru. Pare să fi fost în general recunoscut că Împăratul-Mântuitor aşteptat de naţiunile din jurul lor urma să se ivească în Iudea (vezi la Matei 2:1). La intrarea lor în Ierusalim înţelepţii au mers de întâia dată la Templu, deasupra căruia steaua pierise din vedere, dar în incinta lui sfântă ei au găsit numai ignoranţă, surpriză, teamă şi dispreţ.

I-am văzut steaua. Nici o conjuncţie de planete, aşa cum au crezut unii, nici o novă aşa cum au sugerat alţii. Steaua care s-a arătat în noaptea naşterii lui Hristos era o ceată îndepărtată de îngeri strălucitori (Matei 2:7). Înţelepţii au fost conduşi să interpreteze acest fenomen neobişnuit ca o împlinire a profeţiei lui Balaam cu privire la o stea din Iacov (Numeri 24:17).

Răsărit. Mulţi cercetători au tras concluzia că în versetul 2:2 Matei nu se referă la răsărit nici ca direcţie pe cer în care a apărut steaua, nici ca denumire a ţării de unde au venit înţelepţii, ci foloseşte mai degrabă cu sensul de răsărire, au văzut steaua Lui în răsărirea (ei), adică, atunci când a apărut de prima dată. Acesta s-a dovedit a fi punctul din povestire care l-a interesat cel mai mult pe Irod (Matei 2:7). Cealaltă interpretare, deoarece noi am văzut steaua Lui în Ţara din Răsărit este, desigur, posibilă.

„3 Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.”

S-a turburat. Catalogul atrocităţilor săvârşite de Irod, îndeosebi uciderea a diferiţi membri ai familiei sale apropiate pe care el îi bănuia că ar complota să-l îndepărteze şi să-i uzurpe tronul, mărturiseşte în mod elocvent despre sentimentele inimii lui la auzirea faptului că Cineva destinat să fie Împăratul iudeilor fusese născut . Reticenţa aparentă a preoţilor de a divulga informaţii cu privire la profeţiile mesianice, pe care fără îndoială înţelepţii le menţionaseră, l-a făcut pe Irod să-i suspecteze pe preoţi că uneltesc cu înţelepţii într-un complot pentru a-l îndepărta de pe tronul său, poate prin incitarea unei răzvrătiri populare. În plus, este probabil că Irod însuşi avea cunoştinţă de aşteptarea populară că un Prinţ care era destinat să stăpânească lumea urma să se nască în Iudea. Nu numai atât; el pare să se fi considerat pe sine ca Mesia şi să fi avut dorinţe tainice de a stăpâni lumea.

Tot Ierusalimul. Nu este de mirare că şi întreaga cetate s-a turburat, deoarece locuitorii ei erau prea cunoscători ai atrocităţilor de care Irod era capabil. Temându-se de o agitaţie populară, el ar fi putut prea bine să decreteze măcelărirea a sute sau mii de oameni.

„4 A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.”

Preoţii cei mai de seamă. Probabil marele preot în funcţie şi preoţii în viaţă care mai înainte deţinuseră funcţia aceea, toţi fiind numiţi şi mai apoi demişi de Irod însuşi. În cursul domniei sale de aproape 33 de ani, Irod a numit în totul nouă mari preoţi în aceasta sfântă slujbă, care la origine fusese intenţionată să fie ereditară şi pentru viaţă (Exod 28:1; 40:12-15; Levitic 21:16-23; Numeri 16:40; 17; 18:1-8; Deuteronom 10:6). Simon, fiul lui Boethus, se poate să fi fost mare preot la data aceea, sau Matia, sau Ioazar, ginere şi respectiv fiu al lui Boethus, care au urmat lui Simon în rapidă succesiune . Alţii sugeraseră că marii preoţi (preoţii cei mai de seamă) erau căpeteniile celor 24 de cete (vezi la Luca 1:5). Grupul convocat de Irod pare să fi fost oameni învăţaţi ai naţiunii, care cel mai probabil ar fi avut informaţiile pe care el le dorea.

Cărturarii. Oamenii aceştia sunt adesea numiţi jurişti (Matei 22:35; Marcu 12:28) sau învăţaţi ai Legii (Luca 5:17 și 21). Ei erau oameni învăţaţi a căror datorie era să studieze, să păstreze, să copieze, să interpreteze şi să dezvolte Legea sau scrierile sfinte (vezi la Marcu 1:22).

A căutat să afle. (Irod le-a cerut stăruitor să cerceteze, să afle). Pe cât se pare preoţii evitau un răspuns direct. Irod a trebuit să-l scoată de la ei. Înţelepţii probabil se referiseră la studierea Scripturilor ebraice şi dacă lucrurile stăteau aşa, Irod putuse, pe bună dreptate, să presupună că învăţătorii Legii trebuiau să fi cunoscut mai mult decât păreau să cunoască. În nici un caz ei nu erau atât de necunoscători cum pretindeau că sunt, fie cu privire la profeţiile însăşi fie la evenimentele recente care arătau spre împlinirea lor. Fără îndoială, ei aveau cunoştinţă de vedenia lui Zaharia (Luca 1:22), sau de relatarea păstorilor (vezi la Luca 2.17) şi de profeţia lui Simeon (Luca 2:27, 28, 34, 35). Dar mândria şi invidia închiseseră uşa inimii lor faţă de lumină, deoarece Dumnezeu îi trecuse cu vederea în favoarea unor păstori neciopliţi şi a unor păgâni necircumcişi, aşa cum credeau ei. Ei declaraseră că relatările erau manifestări de fanatism şi nevrednice de atenţie.

Unde trebuia să se nască Hristosul. Aici Irod caută să se asigure cu privire la locul naşterii lui Hristos, cum mai apoi, de la magi, de timpul ei (Matei 2:7).

„5 „În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin proorocul:”

Iată ce a fost scris (aşa este scris). Citatul (Matei 2:6) dat de cei mai de seamă preoţi şi de cărturari nu concordă în întregime nici cu textul ebraic din Mica 5:2. Pare, mai degrabă, să fie o parafrază, poate dintr-un Targum sau propria lor redare liberă pe moment. Este clar din Ioan 7:42 că importanţa lui Mica 5.2 era îndeobşte cunoscută chiar în mijlocul poporului.

„6 Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.”[…].”

Căpeteniile. Textul ebraic la Mica 5:2 zice miile care poate fi redat şi familiile, deci subîmpărţirile majore ale unei seminţii (vezi la Exod 12:37; Mica 5:2).

Va fi Păstorul (va cârmui, a păstori). Isaia prezisese că Mesia urma să pască turma ca un Păstor (Isaia 40:11). Isus vorbea despre Sine ca fiind Păstorul cel Bun (Ioan 10:11,14). Pavel Îl numea marele Păstor al oilor (Evrei 13:20), Petru Păstorul cel mare (1Petru 5:4) şi Ioan, Mielul care avea să fie Păstorul lor (Apocalipsa 7:17).

„7 Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi și a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua.”

Irod aflase deja de la preoţii cei mai de seamă şi de la cărturari unde urma să se nască Hristosul (Matei 2:4-6), acum s-a îndreptat către înţelepţi ca să afle când.

„8 Apoi i-a trimis la Betleem și le-a zis: „Duceți-vă de cercetați cu de-amănuntul despre Prunc: și, când Îl veți găsi, dați-mi și mie de știre, ca să vin și eu să mă închin Lui.”

I-a trimes. Irod şi-a ascuns cu grijă gândurile înapoia unei înfăţişări de aşa-zis interes plin de simpatie. El nădăjduia că înţelepţii îi vor răspunde la fel la prefăcuta lui amabilitate. Vizita lor la Betleem nu urma să trezească nici o bănuială şi i-ar fi îngăduit să-şi realizeze intenţia rea fără să agite zadarnic populaţia. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii se poate să fi presupus intenţia lui Irod, deoarece ei cunoşteau atitudinea lui faţă de pretendenţii la tron.

Cu deamănuntul, sârguincios, cu exactitate (vezi la Matei 2:7). Magii trebuiau să stăruie în cercetarea lor până vor fi dat de Mesia şi vor fi verificat descoperirea lor.

„9 După ce au ascultat pe împăratul, magii au plecat. Și iată că steaua pe care o văzuseră în răsărit, mergea înaintea lor, până ce a venit și s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul.”

Mergea înaintea lor. Plecând din Ierusalim în amurg, potrivit cu obiceiul lor de a călători noaptea (vezi Matei 2:1), înţelepţii au văzut că nădejdea li s-a înnoit prin reapariţia stelei.

„10 Când au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie.

11 Au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ și I s-au închinat; apoi și-au deschis vistieriile și I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă.”

Casă. De acum Isus era în vârstă de cel puţin 40 de zile, poate mai mare (vezi Luca 2:22).

S-au aruncat cu faţa la pământ. (Au căzut la pământ). Un fel oriental obişnuit de a arăta respect şi veneraţie oamenilor, idolilor şi lui Dumnezeu (vezi Estera 8:3; Iov 1:20; Isaia 46:6; Daniel 3:7; etc.).

I s-au închinat. În ciuda dezamăgirilor lor de la început, magii ştiau că acest Copil era Acela pentru care ei făcuseră lunga lor călătorie.

Vistieriile, însemnând fie casete, sipete cu comori folosite ca recipiente pentru lucrurile de valoare, sau vistierii. Cuvântul este tradus comori în Matei 6:20 şi Coloseni 2:3. Singularul (thesauros) denotă un depozit în Matei 13:52.

Daruri. În ţările orientale nimeni nu s-ar gândi să facă o vizită unui principe sau vreunui înalt funcţionar fără a aduce un dar ca un act omagial. Comparaţi aducerea de daruri lui Iosif în Egipt (Geneza 43:11), lui Samuel (1Sam 9,7,8), lui Solomon (1Regi 10.2) şi lui Dumnezeu (Psalmii 96:8).

Tămâie. Un clei răşinoas alb sau pal gălbui obţinut prin crestarea scoarţei unor copaci de genul Boswellia. Este amară la gust, dar parfumată când este arsă ca tămâie. Ea era folosită ca un ingredient la tămâia sacră pentru sanctuar (Exod 30:8,34). Era de obicei importată din Arabia (Isaia 60:6; Ieremia 6:20).

Smirnă. Un alt clei aromatic foarte preţuit în antichitate, amar şi uşor picant la gust. Era probabil obţinută de la un pomişor, originară din Arabia şi Africa de Est. Ea era un ingredient folosit la alcătuirea uleiului sfânt (Exod 30:23-25) şi a parfumului (Estera 2.12; Psalmii 45:8; Proverbele. 7.17); amestecată cu vin era folosită ca un calmant (Marcu 15:23) şi pentru îmbălsămare (Ioan 19.39).

„12 În urmă, au fost înștiințați de Dumnezeu în vis să nu mai dea pe la Irod, și s-au întors în țara lor pe un alt drum.

13 După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif, şi-i zice: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt, şi rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.”

Vis. Felul în care se arătase prima dată îngerul lui Iosif (Matei 1:20).

Fuga în Egipt. Vezi Matei 2:13-18. Egiptul era acum o provincie romană şi astfel dincolo de jurisdicţia lui Irod. Hotarul tradiţional al Egiptului era aşa-numitul râu al Egiptului, Wadi el-Arish, la vreo 180 de mile la sud-vest de Betleem. Un mare număr de iudei trăia în Egipt pe vremea aceasta şi în felul acesta Iosif nu s-ar fi aflat complet printre străini. Erau sinagogi în oraşe şi într-o vreme, chiar şi un templu iudaic. Heliopolis (On, cf. Geneza 41:45; 46:20) este locul tradiţional unde s-au refugiat Iosif şi Maria pentru a fi în siguranţă.

„14 Iosif s-a sculat, a luat Pruncul şi pe mama lui, noaptea, şi a plecat în Egipt.

Noaptea. Fără îndoială, Iosif a ascultat de îndată, fără zăbovire, plecând probabil chiar în noaptea aceea sau îndată ce s-au putut face pregătiri pentru călătorie.

„15 Acolo a rămas până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: „Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.”

Moartea lui Irod. El a murit la scurt timp după măcelărirea pruncilor din Betleem, la anul 4 î.Hr., de o moarte foarte chinuitoare şi respingătoare.

Ca să se împlinească. Citatul aşa cum este dat aici este din textul ebraic la Osea 11:1.Din Egipt am chemat pe fiii săi. În cadrul lor originar din Osea cuvintele acestei profeţii se referă la eliberarea poporului evreu din Egipt. Când îi cerea pe Faraon să-i elibereze, Moise spusese: Aşa zice Domnul: Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut (Exod 4:22). Pentru aplicarea de către Matei a cuvintelor din Osea 11:1 la Hristos vezi la Deuteronom 18:15.

„16 Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare, şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea, pe care o aflase întocmai de la magi.[…].”

Înşelat. El fusese tras pe sfoară de ei. El a înţeles că ei îl păcăliseră şi aceasta l-a înnebunit. Irod a luat aceasta ca o insultă, şi fără îndoială ca încă o dovadă a unui complot ascuns şi întunecos împotriva lui.

Să omoare pe toţi pruncii. (A omorât pe toţi pruncii; Ucise pe toţi pruncii). Probabil numai copiii de parte bărbătească. Criticii corectitudinii relatărilor Bibliei observă că Iosif, în lunga lui relatare a atrocităţilor comise de Irod, nu menţionează uciderea pruncilor din Betleem. S-a apreciat, totuşi, că într-un târguşor a cărui populaţie nu număra mai mult de 2000 de persoane, împreună cu regiunea lui învecinată, ar fi fost numai vreo 50 sau 60 de copii de vârsta arătată şi numai jumătate din ei de parte bărbătească. Unii apreciază numărul cu puţin mai mare. Se poate ca Iosif să fi considerat incidentul relativ minor în comparaţie cu lungul catalog de crime mai atroce ale lui Irod pe care el le menţionează. O faptă ca aceasta concordă bine cu caracterul dur al lui Irod. A fost una din ultimele fapte ale vieţii. În plus, dacă Iosif ar fi menţionat fapta aceasta rea s-ar fi putut aştepta ca să o explice, aşa cum face pe larg cu evenimente similare pe care le relatează. Aceasta ar fi putut cere o tratare a pretenţiilor mesianice ale lui Isus din Nazaret, un subiect pe care el ca iudeu, ar fi putut alege să-l evite. Şi întrucât el scria o apologie a iudaismului pentru romani, mai ales pentru împăratul Vespasian, ar fi evitat menţionarea oricărui lucru care ar fi putut să irite Roma.

Împrejurimile. Literal hotarele, de unde ţinuturile. În limba engleză veche coasts înseamnă frontiere sau graniţe.

În vârstă de doi ani. Potrivit cu calculul oriental, un copil este considerat ca fiind în vârstă de un an la naştere. Astfel, un copil în vârstă de un an nu ar fi unul care ar fi trecut de prima aniversare a zilei de naştere, ci unul care nu a ajuns încă la prima lui zi de naştere (vezi la Geneza 5:32). Pentru a fi în vârstă de doi ani un copil oriental ar fi astfel între întâia şi a doua aniversare a zilei de naştere. Expresia în vârstă de doi ani deci, nu arată că trecuseră doi ani de la naşterea lui Hristos. Ea s-ar putea folosi în mod corespunzător cu privire la un copil care atinsese doar întâia lui zi de naştere, adică, intrase în al doilea an al său. Ar trebui, totuşi să se reţină că Irod a extins, fără îndoială, limita dincolo de timpul arătat de magi (Matei 2:7) pentru a fi sigur că-şi va atinge ţinta.

Timpul probabil al naşterii lui Isus. Matei în 2:1 afirmă că Isus S-a născut în zilele împăratului Irod. Irod a murit în anul 4 î.Hr. După ce Iosif și Maria au fugit din Betleem împreună cu Isus, Irod a poruncit ca toți băieții de până la doi ani din acea zonă să fie omorâți. Acest lucru indică faptul că Isus putea avea până la doi ani înainte de moartea lui Irod, de unde se deduce că data nașterii Lui se plasează între anii 6 și 4 î.Hr. Pe baza datelor istorice despre recensământul dinaintea nașterii lui Hristos, cel mai probabil timp al nașterii lui Hristos în Betleem este în anii 6 și 5 î.Hr. Nu există nici o singură dovadă că Isus Cristos s-a născut în 25 decembrie.

 

Bibliografie

 

Notă N. G. L. la Bibliografie. Fanatismul religios a fost și este una din cauzele principale care a produs și produce cele mai mari dușmănii, atât între oameni, cât și între creștini și, pe cale de consecință, a condus și conduce tot mai mult (1) la divizarea creștinismului în catolici, în protestanți și în ortodocși, (ajungând să fie religia cea mai divizată, și (2) la pierderea constantă și însemnată a tot mai mulți credincioși și simpatizanți. Sunt fanatici religioși care nu acceptă nici chiar ca într-un articol să fie dată o sursă bibliografică, inclusiv o Biblie, care nu este acceptată de cultul lor.

Biblia. Biblia este o carte cu adevărat revelatoare, pentru orice persoană, indiferent de vârstă, de religie, de credință, de pregătire, de preocupări, de concepţia sa despre viaţă şi indiferent dacă o citeşte ca un act de cultură generală, ca o călăuză, ca un îndrumar în viaţă, sau că simte nevoia de apropiere faţă de Dumnezeu.

Biblia cu explicaţii, de pe Site-ul https://mybible.eu/ro. Biblia versiunea Dumitru Cornilescu. tipărită de organizaţia Christian Aid Ministries. P.O. Box. 360, Berlin, Ohio 44610, USA. Tipărită în S.U.A. și în România, în limba română. Pe acest site se găsesc explicații deosebit de importante pentru (aproape) fiecare verset din Biblie

Pentru timpul probabil al naşterii lui Isus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Isus_din_Nazaret; https://www.gotquestions.org/Romana/in-ce-an-sa-nascut-Isus.html; https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/cand-s-ar-fi-nascut-de-fapt-iisus-hristos-de-ce-1910691.html.

Dicţionar biblic. Editat de J. D. Douglas (S.U.A). Tradus în română și publicat de Editura ,,Cartea Creștină” Oradea, 1995. 

Karen Armstrong. Istoria lui Dumnezeu. Traducere din limba engleză. editura Nemira.

Yuval Noah Harari. Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Editura Poliom, 2017.

Yuval Noah Harari. Homo deus. Scurtă istorie a viitorului. Editura Poliom, 2018.

Yuval Noah Harari. 21 de lecţii pentru secolul XXI. Editura Poliom, 2018.

Jacques ATTALI „Scurtă istorie a viitorului”, editura Polirom, 2016, pg. 218 – 221.

Jamie Susskind. Politica viitorului, tehnologia digitală și societatea. Editura Corint Books, 2019.

Joachim Langhammer. „Ce se va întâmpla cu lumea aceasta? Explicaţii la planul de mântuire al lui Dumnezeu”. Misiunea Evanghelică, Bad Salzuflen 1995, tradusă în limba română.

---

[1] Amos: unul din păstorii din Tecoa, ce a văzut despre Israel, în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului de pământ.