Andrei Marga: “De unde vine „statul paralel”?”

„Statul paralel” nu este fructul unei speculații. Chiar o personalitate cu răspunderi majore, președintele ales al SUA, Donald Trump, a vorbit repetat de măsuri pentru a se ieși din situația creată prin dublarea statului existent cu conjurații și acțiuni contrare democrației.

Într-un document elocvent, care merită revăzut, despre „demantelarea  statului paralel (deep state)” (Nate Ashworth, Donald Trump’s 10-Point Plan to Dismantle the Deep State Revisited), Donald Trump vorbește despre: 1. „eliminarea „birocraților necinstiți (to remove rogue bureaucrats)”, nu aplicând criterii de dezacord politic, ci plecând de la subminarea de către aceștia a receptivității față de cetățeni; 2. „curățirea aparatului securității naționale și a serviciilor secrete (intelligence) de actori corupți, sustrași controlului congresional; 3. oprirea spionării cetățenilor; 4. eliminarea „surselor de înșelăciuni (hoaxes) și abuzuri de putere” legate de bănuieli privind interferențe externe, precum cea obsesivă cu Rusia; 5. măsuri pentru a curma „fake news și false narratives” care subminează democrația; 6. separarea inspectorilor generali de departamentele pe care le supraveghează; 7. stabilirea de către Congres a unei monitorizări continue a serviciilor secrete; 8. mutarea unei părți a birocrației federale în afara Capitalei; 9. interzicerea ocupării de posturi în companii pentru cei din administrație; 10. amendament constituțional de limitare a duratei mandatelor membrilor Congresului.

Dacă în SUA „statul paralel” a căpătat realitate, nu surprinde faptul că el și-a făcut apariția și în alte țări. Care au operat după 1990 în aceleași interacțiuni și care, desigur, mimează.

Iar la mimat, România a excelat. De pildă, în SUA, există Curte Supremă compusă din judecători de înaltă calificare. O imită și decidenții României, dar ei numesc activiști de partid la Curtea Constituțională, și nu judecători. În SUA, s-a vorbit de ingerințe externe în alegeri. Se preia și la Carpați melodia, chiar dacă miza nu se compară. În SUA, candidații la demnități sunt riguros audiați. Imită și decidenții carpatici procedura, dar aici guvernul se formează într-o după amiază, pe repede înainte. S-a discutat în SUA despre compania Tik Tok? Se imită și la București, într-o ciorovăială în care politruci de diverse culori se vâră în poză cu atacarea Chinei.

Nu se poate explica emergența „statului paralel” în lumea actuală fără a lua în seamă schimbarea internațională. Deja în contextul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană și al democratizării, cei mai profilați gânditori au avertizat asupra nevoii de a se evita recăderea în „mesianismul politic”. După „mesianismul politic” al regimurilor trecute, nu este cazul altuia nou.

Or, evoluția lumii a făcut o cotitură, de la cooperările deschise de acordurile Nixon-Mao Zedong – Ciu Enlai (1972) și Reagan-Gorbaciov (1985), la confruntare. Aceasta a atins apogeul după 2020, când Joe Biden a transformat, fără vreo analiză factuală a evoluției lumii,  formula lui Karl Popper, „democrație vs. tiranie” în dogmă de politică internă și externă. Efectul major a fost  antagonizarea oamenilor în diferite țări și între țări.

Nu fac în acest spațiu un excurs istoric și filosofic, deși ar fi de lămurit împletirea de factori. Nu intru nici în analiza economică (datorată lui Krugman, Sacks, Stieglitz, Piketty, Streek). Rămânând la aspectul conceptual, încep prin a observa că, începând cu anii patruzeci, Karl Popper a dat  o operă cu impact nu numai în teoria științei, ci și în filosofia politică (A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, 2014). În aceasta din urmă, el a elogiat valoarea libertății individuale și a plasat-o pe bună dreptate la baza oricărei societăți ce se vrea modernă. Unele maxime din cartea sa Societatea deschisă și inamicii ei (1945) sunt memorabile în apărarea libertății. De pildă, ”Trebuie să ne preocupe libertatea, nu doar securitatea, chiar și numai pentru că libertatea poate asigura mai bine securitatea.” Dar Karl Popper nu a luat în seamă faptul că libertatea și democrația nu rezistă dacă sunt concepute doar ca ale mele, nu și ale celuilalt. Pentru el, democrația se sfârșește cu instituționalizarea alegerii libere a decidenților. Că însuși accesul la alegere este distribuit adesea inechitabil, că se manipulează, că pe scenă apar noi generații, că istoria ivește alte constelații, nu mai contează. Nu mai contează nici că alegerea liberă a conducerilor este doar începutul democrației.

Karl Popper și-a închis în acest fel calea înțelegerii istoriei. Cel mai bun istoric al politicii îl și acuza justificat că de fapt nu a înțeles societatea: în scrierile sale se promovează „un concept al politicii gol, ce se rezumă la procedeul alegerii, dar ignoră restul istoriei” (Henning Ottmann, Geschichte des politischen Denkens, J. B. Metzler, Stuttgart, Weimar, 2012, Band 4, Teilband 2, p. 137-140). După ce a lansat un individualism rupt de valori, care erodează corpul social și a fost aplicat geopolitic, concepția lui Karl Popper a devenit sursă de conflicte.

„Statul paralel” de astăzi, acuzat în țări dezvoltate, își are originea în combinația dintre distincția lui Karl Popper între regimuri „democratice”, care organizează alegeri pentru stabilirea conducerii, și regimuri „autoritare” și „mesianismul politic” deja tradițional.

„Mesianismul politic” – acea concepție care consideră că cineva în societate este mai îndreptățit decât cetățenii să reprezinte sensul istoriei – nu este ceva nou. Cine cunoaște istoria își amintește că  Hegel încredințase „lumii germanice”, ieșită din reforma lui Luther, eliberarea umanității. Reluând ideea că la sărmani este izbăvirea, Marx a considerat că în societatea modernă sunt clase sociale cu rol emancipator: proletariatul industrial. Lenin și Georg Lukacs încredințau partidelor comuniste rolul major în scoaterea din crize a societății moderne. După Al  Doilea Război Mondial, Karl Popper vedea în activiști „democrați” nutriți de vederile sale promotorii democrației.

Putem sesiza cu ochiul liber ceea ce a ieșit din acest neoliberalism. Democratizarea „din afară” a societăților  a eșuat – analiștii menționează Kuweit, Irak, Afganistan și altele. Când s-a aplicat strategia neoliberală, un grup le-a încălecat pe celelalte, criza de legitimare a devenit continuă, justiția a fost instrumentată împotriva celor de altă părere, iar serviciile secrete au expandat. Vădit inculți, dar suficienți, popperiștii (căci popperienii sunt, totuși, alții!) pretind obligarea la „rațiune” a celor în jur, în vreme ce iau opoziția cetățenilor ca ceva „irațional”, corectabil prin disciplinare, la nevoie în forță.

Prin natura sa, „mesianismul politic” blochează democrația. România actuală oferă exemplul recent: în decembrie 2024, unele „partide” s-au botezat „proeuropene” și, deci întitulate să guverneze, fie și în pofida voinței electoratului, și s-au angajat să formeze guvernul ca și cum ceilalți cetățeni nu ar exista. Voința politică a națiunii, exprimată democratic, a fost trimisă în uitare.

Instituțiile unei istorii autentice, din SUA, Europa sau de oriunde, se și invocă la Carpați ca pretext, pentru a fi desfigurate. Aceasta pentru ca deciziile majore să treacă în mâinile unui Executiv ascuns, de fapt ale unor persoane care pretind că fără ele statul ar fi în pericol, drept pentru  care iau în regie Executivul, Justiția și Parlamentul.

Tot mai mulți publiciști de prim plan din țară, de afinități diverse, constată azi: statul român democratic la care românii au aspirat în 1989 a eșuat în decembrie 2024. Iar cei care l-au „eșuat” nu lasă azi cetățenii să-și refacă viața, ci, dimpotrivă, continuitatea. O fac azi acționând „statul paralel”.

Acesta, „statul paralel”, este deja atestat, de numeroase probe. De pildă, temători de competiții, decidenții de după 2000 au creat privilegii procurorilor (rebotezați ca magistrați!) și judecătorilor (scutiți de răspundere publică!), întreg ansamblul, dincolo de procurorii și judecătorii rămași integri, fiind apoi instrumentat. Un alt exemplu, din 2004 s-a trecut la oprirea unor oameni de valoare să concureze în viața socială, sub felurite pretexte, încălcându-se astfel unul dintre principiile democrației:  ceea ce este ilegal în viața societăților se trimite spre sancționare dreptului penal, în rest este libertatea oricărui om. Campania lansată în 2005, în numele luat în deșert al „combaterii corupției”, a însemnat, în fond, reprimarea de oameni de inițiativă și de valoare și privarea de forțe creative a societății.

Infirmarea referendumului covârșitor pentru destituirea președintelui, din 2012, de către o altă Curte Constituțională instrumentată, este socotită, pe bună dreptate, o probă concludentă a acțiunii „statului paralel”. I se adaugă de acum anularea alegerilor din 2024 – unică în Europa actuală – și primitiva campanie juridică și mediatică privind „ingerințele externe”. Ambele intră în analele istoriei europene și scad dramatic prestigiul țării.

„Statul paralel” a atras în România actuală desfigurarea statului sub multe aspecte. Un exemplu este lista de azi a celor făcuți generali, care o depășește numeric pe cea a unor mari puteri, decredibilizează gradul de general și face de minune țara. Un alt exemplu este incapacitatea de a elibera sistemul administrativ de privilegii și de a-l așeza consecvent pe regula contributivității, ca în orice altă țară care-și respectă cetățenii și nu-i plătește pe unii pentru a-i disciplina pe ceilalți. Exemplu rămâne și decizia de „promovare la decizii a tinerilor”, din 2004-2005, care a înlocuit oameni competenți cu tineri de mâna a patra, inculți și voraci, dar manipulabili. Unii dintre „promovați” au și rămas până astăzi în funcții, deși performanța lor – ținerea României în sărăcie și dificultăți – este evidentă. Unii, știuți ca nepregătiți, rămași însă șefi la partide, au numit, după chipul și asemănarea lor, prim-miniștrii și miniștrii la Finanțe, Economie, Agricultură, Externe etc., încât nu mai are cum să mire mersul rătăcit al treburilor. De pildă, unul, știut și el ca șters, dar rămas printre șefi, a numit în timp cel puțin patru miniștri la Educație, desigur de calibrul său. Cum să mai fie educația în ordine?

„Statul paralel” afectează înțelegerea politicii – care este luată ca aranjament de culise, nu ca rezolvare de probleme în interes public. Acest „stat” înlătură meritocrația. Se face caz, la ocazii, de promovarea valorilor, dar, practic, nu este numire, de la vârf, trecând prin guvern, până jos, care să nu lase să se vadă că este vorba de altceva. Practicile securistice ale „statului paralel” afectează perceptibil înțelegerea istoriei, a mass media și a altor domenii, iar performanțele rămân precare. Rezultate sunt doar în împingerea cetățenilor la emigrare.

Asemenea fapte împiedică rezolvarea problemelor României. Chiar în aceste zile, după ce a promis că nu se va atinge de prestațiile sociale ale statului și, pe această bază, a luat voturi ale cetățenilor la alegerile parlamentare din decembrie 2024, guvernarea le anulează iresponsabil. Sub decidenții de azi Romania are parte și de crize și de nepricepere la guvernare.

Aparatul „statului paralel” se preocupă acum să asfixieze mințile libere, cetățenia matură și, în fond, democrația. Grăitor, la dezbaterea parlamentară asupra guvernului, din 21 decembrie 2024, fiecare parlamentar a avut alocate câteva secunde. Probabil record mondial!

De unde vin toate acestea? În România, „statul paralel” a rezultat în ultimele două decenii din carențe de pregătire a decidenților, care continuă cu brio și azi. Unii decidenți mimează democrație, dar nici nu o pricep și nici nu au interes să o practice, căci democrația la propriu i-ar scoate în margine. Diagnoza prostocrației regimului – ce are de partea ei  indicatori precum nivelul slab de pregătire a decidenților, insuficiența vădită a capacităților, calibrul jos la absolvirea de licee și facultăți, recrutarea din umbră, nepotism fără egal și corupere a selecțiilor, contribuții la agravarea crizelor din societate – se confirmă.

Se poate adăuga, stupefiant, ca probă, faptul că dintre candidații la președinție în noiembrie 2024 unii aveau școlaritate mediocră, alții erau plagiatori, mulți erau oportuniști cunoscuți, abia câțiva fiind cu pregătirea de bază în regulă. Abia dacă un candidat avea pregătire pentru a concura pe terenul conceperii eliberată de suficiență și oportunism a societății și al politicilor în consecință.

Cum s-a format „statul paralel”? Răspunsul este că, din 2004, în România – într-un stat în care Constituția (2003) îl înzestrează pe președinte cu puteri pe care un ins fără scrupule le convertește lesne  în puteri voievodale – au fost alese în funcție persoane inadecvate funcționării democratice a statului. Aceste persoane nu se puteau legitima prin realizări proprii și vot. Soluția găsită a fost schimbarea mecanismului legitimării: s-a trecut de la legitimarea democratică prin voința cetățenilor, la instrumentarea serviciilor secrete  și intervenția sponsorilor externi.

S-a creat, fără acoperire constituțională, funcția de „șef al statului” și s-a trecut la instrumentarea Curții Constituționale. Spune totul ceea ce s-a petrecut în 2012, când președintele a fost suspendat de Parlament pentru abuzuri, iar, la referendum, cetățenii l-au infirmat cu peste 80% din voturi, dar au intervenit forțe care l-au reimpus.

Două comparații aruncă lumină suplimentară asupra situației din România actuală. Hugh Seton Watson scria că  mințile care au ajuns la decizie în perioada interbelică erau strălucite, dar erau motivate mai curând de aspirația de a intra în grațiile șefului statului de atunci (Eastern Europe between the Wars 1918-1941, Cambridge University Press, 1945). Azi, la decizii nu sunt minți strălucite, iar cei care ajung să decidă caută favoruri la cel care dispune de serviciile secrete și la sponsori din străinătate. Se vede aceasta ușor, de asemenea, în sărăcia de idei și lingușeala ce ține locul inovației în politica actuală. Carl Schmitt (Die Diktatur, Dunckler & Humblot, Berlin, 1921) scria că într-un stat decide acela care poate institui „starea de urgență”. În România ultimelor decenii, decide acela care își subordonează serviciile secrete și le instrumentează.

Ca să rezumăm, „statul paralel” actual înseamnă trecerea de fapt a deciziilor de stat din mâna cetățenilor, în mâna unor cercuri din spatele fațadei, care nici nu înțeleg și nici nu vor democratizare. Mai nou, în România, „statul paralel” își caută legitimarea pe două căi corelate, străine de democrație.

Prima constă în postularea, indiferent de cum se votează la alegeri, „proeuropenității” unor grupuri, care ar fi îndreptățite să guverneze, restul populației rămânând în afară. Aceasta, într-o țară care și-a stabilit direcția, deja în 1995, prin acordul de la Snagov al partidelor parlamentare – social-democrat, creștin-democrat, liberal, naționalist – și este acum membră a Uniunii Europene. O țară în care cetățenii vor, firește, să fie europeni și proeuropeni, dar tot mai mulți nu agreează să mai fie conduși de profitori și impostori care caută să facă proprietate privată din apartenența europeană. S-a ajuns în situația absurdă ca însăși opoziția la decidenții actuali să fie luată ca „extremism”, iar o atmosferă de teamă să se răspândească în societate. Fără vreun merit în europenizare, decidenții nu pricep că europenitatea înseamnă minte liberă, spirit deschis, atitudine critică a cetățeanului.

A doua cale constă în acuzarea intervenției Rusiei și Chinei în alegeri, chiar dacă, așa cum „președintele” recunoștea, nu există vreo probă a intervenției, și în descalificarea votului dat în 22 noiembrie 2024 de către cetățeni, ca și cum aceștia ar fi debili. Acuzarea și descalificarea sunt un paravan ridicol pentru ca la guvernare să se păstreze „președintele” și clicile zis „proeuropene”, indiferent de rezultatul votului democratic. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 este proba acestui efort al „statului paralel” de a găsi o nouă ancoră, fie ea și împotriva democrației. După ce a sacrificat dezvoltarea României, „statul paralel” sacrifică acum orice de dragul păstrării decidenților.

„Statul paralel” este chemat în rol în România de azi pentru a proteja sistemul față de nemulțumirile cetățenilor și a-l imuniza, luând sub control libertățile și drepturile cetățenești. Decidenții săi aleși „democratic” întrec azi în autoritarism confrații lor de oriunde – un autoritarism tot primitiv, cum se observă și în refuzul de a părăsi funcții în urma alegerilor sau la încheierea mandatelor.

Opunându-se „mesianismului politic”, autori clarvăzători și plini de responsabilitate au arătat că abia țara care democratizează fără rest după răsturnarea unui regim autoritar ajunge să înfrângă autoritarismul (Guillermo O’Donnell, Philippe C.Schmitter, Transitions from Authoritarian Rule. Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press, 1986, p. 85). Altfel, autoritarismul se restabilește, doar că o face sub altă culoare. În România, din păcate, nu s-a ținut, seama de acest adevăr simplu și se plătesc azi costurile grele ale unui „stat paralel”, care-i și împiedică în chipuri felurite dezvoltarea.

 

Autor: Andrei Marga

Sursa: <a href=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei Marga</a